Ok, am început 2011. Am trecut de numărătoarea inversă a trecerii dintre ani, am scăpat de pocnitorile colorate şi zgomotoase, am lăsat în urmă ghiftuiala disperată a unicei mese încărcate din an, am trecut peste grija cadourilor şi îmbrăţişărilor forţate.
Cu ce am rămas? Am rămas cu un an în minus în vieţile noastre. Am rămas cu numărătoarea inversă a zilelor de salariu, cei care-l avem. Am rămas cu pocnitorile vopsite în salvatori de neam din politica locală. Am rămas cu ghiftuiala plină de muie primită de la România. Am rămas cu cadourile verbale electoral-mascate şi cu îmbrăţişările lipsă ale unei atitudini combativ-colective împotriva mizeriei tot mai groase din societatea românească.
Ce ne-am putea dori în anul ce tocmai a început? De ce ne urăm unii altora „La mulţi ani!” dacă toţi, în acelaşi timp, ne pişăm pe viaţa de căcat din România? Vrem locuri de muncă sau vrem să muncim? Vrem salarii mai mari sau bani mai mulţi? Vrem politicieni corecţi sau pomeni electorale? Da, în general, vrem ca totul să fie mai bine, cât mai bine, poate cel mai bine. Dar nu facem nimic în sensul acesta.
A trecut 2010, cu greutăţile şi minciunile sale. A trecut 2010 cu grătarele de pe bloc, de lângă bloc, unde mânia împotriva sărăciei se reduce la PET-urile de bere şi maneaua oferită cu multă muie vecinilor ajunşi involuntar imaginea statului de căcat. A trecut 2010 cu protestele regizate ale unor turme de oi, cu sfidarea ţipătoare a clasei politice. Am scăpat de un 2010 în care groapa comună a poporului mioritic a crescut în adâncime. A trecut 2010 cu o ţară aproape de colaps. 2010 a murit.
Nu-i aşa că acest an va fi unul al deja-vu-urilor?