Rămâi liber

S-a întâmplat că într-o seară a întârziat mai mult metroul. Şi tot mergând eu agale de la un capăt la altul al falezei (peronul , adicătelea), am zărit agăţzat pe unul din stălpi, un manifest. Că tot aveam o grămada de treabă, am stat de mi-am aruncat un pic ochii pe el.
Manifestul chema la protest împotriva documentelor cipate. Adicătelea alea cu CIP.  Cum că hai să dăm din mâini şi din picioare şi să spunem NU… Am dat din umeri şi am trecut mai departe. Mi-a rămas însă pe creier adresa de web din finalul manifestului. Cică „rămailiber.ro”. Până la urmă, stăteam eu şi mă gândeam, care-i legătura între libertate şi nenorocitul ăla de cip? Că, din câte ştiu, nu are cin’ ştie ce informaţii. Da, sunt date cu caracter personal, dar asta cuprinde prin definiţie documentul cu pricina. Diferă doar modalitatea de citire. În comparaţie cu datele de trebuie să ţi le lectureze tovarăşul organ, atunci când e cazul. Mare chestie!… Poate e mai bine aşa: mai sigur înveţi pe cineva să treacă docomentul peste un aparat de citire şi apoi să apese ritualic câteva botoane decât să te asiguri că într-adevăr individul în cauză chiar ştie  să citească.
Şi, până la urma-urmei, libertate de la ce? Că io unul nu m-am simţit niciodată îngrădit pentru că aveam buletinul în buzunar. Şi nici n-am avut mustrări de conştiinţă când l-am mai lăsat p-acasă, în loc să-l ţin la purtător.
Şi, în general, nu mă ştiu cu musca pe căciulă. Eh, nu-s io ăla mai sfântu’ din cetate, dar, mânca-v-aş sufletul, de la gândul mustrător al călătoriilor fără bilet pe RATB până la psihoza urmăririi mele, a lu’ Petru, de Interpol, SIE, SRI, CIA şi alte cele prin accesarea datelor de pe cip… E vorba de multă ţiglă lipsă….
Adică, în mintea mea aia simplă, cam ce libertate mi se îngrădeşte? A anonimatului? Hai să fim sobri! În fine!
Ajung amuşi acasă şi îmi amintii de fluturaş. Curios nevoie mare, şi profitând că am prins firul purtător de net, dau şi caut adresa. Adică aia cu ramailiber punct ro.
Când se încarcă prima pagină, îmi scoate ochiul un articol care ţipa din titlu cam aşa : „începe însemnarea cu cifra fiarei – suntem obligaţi să acceptăm noile carduri de sănătate”…
Numărul fiarei. Aha! Oamenii erau clar de-ăia liberi!
Atât de liberi pe cât îi lăsă Domnul. Dumnezeu sau cum l-o fi chemând, fiecare pe limba lui. Începeam să mă dumiresc cam cum stă treaba. Mai jos, un articol împotriva primarului. Asta nu m-a mirat. Subiect: că a mutat troiţa din faţa Teatrului Naţional. Mda, nu pot să zic că a făcut bine… Da’  zic eu că o să fie reamplasată. Şi că există autorizatie pentru chestia asta – dadadadaDADADA, ştiu cum se fac autorizaţiile astea; da’ bag mâna în foc că măcar formal s-au asigurat că au hârtiile grămadă şi cu toate ştampilele trebuincioase. Şi, până la urmă, Teatrul Naţional nu e chiar Patriarhia Romană.
În fine! Trec şi de asta… Deja mă cam lămurisem ce şi cum e cu libertatea asta. Mă uit la semnatarii unui articol… Îl mai găsesc o data pe pagină.  Zic: ăsta e ăla mai reprezentativu’. Pe numele lui: Mihai Rapcea. Hai să vedem ce găsim despre el.
Şi am găsit, tată! De la cuvântări în Noua Dreaptă, la fraternizare întru revelaţie spirituală prin f_u_t_@reala mistico-zeiască. De-aia cu MISA, mai exact. Nu dezvolt, că nu e un blog anti-Rapcea. Fiecare e liber să se informeze şi să judece cât îl ţin neuronii.
Aaaaa… Atât. Gata! Nu-i aşa că parcă n-am zis nimic în articolul ăsta?
Cei care cred asta, să-l mai citească o dată.
Şi dacă tot nu, apăi să-întrebe.

Dunăre

Veşnica pomenire PSD, afiş sub acoperire

Ieri seară, pe când ieşeam din staţia de metrou, mi-a atras atenţia un afiş electoral pe un fundal roşu, cu o poză de grup, ce contura difuz şapte profiluri sub lumina pală a unui stâlp de iluminat public.  După ce am parcurs de la stânga la dreapta personajele (Voiculescu, Năstase, Iliescu, Geoană, Vanghelie, Hrebenciuc şi Vântu) am schiţat un zâmbet amar şi mi-am întors capul văzându-mi absent de drum, în timp ce în subsidiar din ce în ce mai multe întrebări îmi survolau prin minte. Ce caută omul din umbră al PSD, Hrebenciuc, într-un afiş electoral? Cum de a acceptat Vântu, un individ atât de scump la vedere, să se expună public tocmai într-un context electoral ca acesta?  Cât de inconştient să fii ca lider de campanie încât să asociezi asemenea personaje într-un banner electoral, imediat după încheierea primului tur de scrutin, întocmai în mijlocul unui electorat care ar trebui să treacă mai întâi cu vederea bubele celor expuşi pentru a-i acorda votul candidatului propriu? Toate aceste expuneri paradoxale au convers inevitabil într-o singură direcţie, găsindu-şi un singur răspuns. Afişele sunt o făcătură. De cine şi în ce scop, rămâne la latitudinea cititorului să concluzioneze.

Stau să mă întreb însă până unde se poate ajunge cu astfel de tactici de dezinformare? Cât de jos se mai poate coborî? Câţi dintre cei care au văzut afişul şi-au dat seama că acesta este o ironie fină? Câţi au îmbrăţişat această manevră? Cum s-ar simţi un potenţial alegător, care după ce se lasă purtat de sentimentul stârnit de ansamblul de personaje dintr-un asemenea afiş, realizează că nu a fost decât victima unei meschinării electorale? Până unde poate tolera orgoliul şi inteligenţa alegătorului derapajele oamenilor politici? Câţi sesizează şi condamnă caracterul ilicit al unei mişcări ca aceasta? Care este gradul de obedienţă faţă de un politician sau faţă de o idee politică indusă sau mai puţin indusă? Până unde sunt dispuşi unii susţinători să meargă alături de liderul lor politic? Câţi dintre cei care votează şi-au pus oare întrebări ca acestea, înainte de a acorda votul unui candidat?

afisPSD2afisPDS1