Premierul Boc a fost amendat pentru depăşirea vitezei de ieşire din recesiune

Se pare că şi cei care ar trebui să fie un exemplu pentru popor încalcă legea: premierul Boc a fost surprins depăşind viteza maximă de ieşire din recesiune. Evenimentul s-a produs în timp ce premierul era la telefon, în direct, la emisiunea lui Radu Soviani, care calcula viteza de deplasare a lui Emil Boc. Ca atare, poliţiştii l-au amendat şi pentru vorbit la telefon în timpul condusului.

„Îmi pare rău, eram într-un tunel şi mă grăbeam să ajung la capătul său. Recunosc, îmi este frică de întuneric şi văzusem o luminiţă în faţă şi am accelerat să ajung afară.”, a declarat premierul pentru Ugerpres.

Surse au declarat că premierul este la prima abatere de acest fel, mai ales că, aşa cum chiar dumnealui îi place să se laude, adoră să conducă la modul economic.

Agentul care l-a amendat pe prim-ministru a spus că „..cine greşeşte, plăteşte. Toţi suntem egali în faţa legii, nimeni nu e mai presus de lege, fie că e premier, fie că e preşedinte, fie că e un simplu agent ca mine. Că a văzut domnul Boc o luminiţă în faţă, că s-a înşelat şi era farurile la altă maşină, nu mai contează.”

Radu Soviani nu a vrut să comenteze incidentul, spunând doar că trebuie calculată cu exactitate viteza, să nu existe dubii. „Fugiţi, dom’le, că n-a avut domnul Vântu nicio legătură cu asta!”, a adăugat contrariat.

Juristu’ lu’ peşte – prescripţia creanţelor fiscale

   Era anul de graţie 2005 – la 3 ani de la terminarea facultăţii, după ce stătusem câteva luni într-un ONG, reuşisem şi eu să mă angajez. La un partid politic dar nu asta conta atunci (nu mi-a prins rău! am învăţat destule despre oameni… evident, şi despre jigodii). Cum-necum, în ziua cu pricina eram cam agitat, căci trebuia să ajung la o şedinţă (partidul-tricolorul-România) tocmai în celălalt capăt al oraşului. Colac peste pupăză, îmi expirase şi abonamentul… Îmi aduc aminte că am băut o cafea, am făcut două sandwish-uri (ştiam că avea să fie o pauză de cafea la un moment dat, cu pateuri, saleuri şi alte trăznăi de-astea, dar nu mă bazam pe ele – năvăleau participanţii pe ele ca termitele!) am fugit repede să-mi fac abonament nou, m-am întors acasă, am mai tras două ţigări, m-am echipat office (urma să asigur secretariatul tehnic al şedinţei) şi…pe drum!

   Pe undeva prin Piaţa Romană schimb autobuzul şi până să mă sprijin comod de bară (nu stau pe scaun nici de-al naibii) mă şi văd agăţat. Erau două. Tanti controloare. Eu – calm şi cu întreaga conştiinţă călătoare de RATB liniştită. Că doar ce îmi luasem abonament. Ele se uitau la mine uimite, cu abonamentul în mână. Moment în care am început să am dubii despre zodiacul citit la plecare. Ăla cum că “astrele vă zâmbesc”.

Întreb elegant care e problema…că doar ce l-am făcut…

“Păi…e expirat…”, îndrăzneşte una din dudui… Iau cartonaşul, mă uit la el… mă scarpin olteneşte, că nu înţelegeam fenomenul… scot portofelul şi caut neconvingător celălalt cartonaş. ĂLA VALABIL. Şi aşa căutând, îmi aminteam ca prin vis două mâini rupând “abonamentul expirat” şi aruncând bucăţelele rezultate în găleată. Evident, am respirat adânc pentru a nu scăpa o înjurătură care nu s-ar fi asortat cu ţinuta mea office.

« Astrele îmi zâmbeau şi mai tare. »

“Şi acum ce facem?”, mî întreabă una din controloare, uşor intimidată de sinceritatea mea debordandă şi, evident, de costumul purtat ţanţoş pe 30 de grade! De sex nu putea fi vorba, că era autobuzul plin, aşa că mi-am reţinut orice expresii verbal-impersonale şi am dat din umeri… “Tăiaţi amendă…văd eu cum o contest…”.

“Astrele deja se c@c@u pe ele de ras….”

 

   Aşaaa…acu’ ce legătură are Sulla cu prefectura (nea’ Cornellius S. a înfiinţat respectiva instituţie, pentru cei care credeau că e doar un joc de cuvinte)…

Se făcea că era vineri… şi că trăgeam să termin o analiză amărâtă, să termin programul amărât şi să intru şi eu în amărâtul de week-end ca un amărăştean veritabil. Când…sună telefonul! Ăla mare, de pe birou. De-ăla deştept, cu afişaj şi j’demii de butoane… Să văd şi să nu cred! Sun o colegă dintr-o sucursală pe lângă care toate vorbele mele întoarse din condei şi mail-urile mele cu glumiţe şi poezioare rămăseseră fără ecou…

Răspund cu inima tremurândă. Şi ce aud:

“- Bună! Ştii… a venit poprire pe numele tău…nu ştiu ce ai făcut, da’ să ştii că din seara asta ai contul poprit! Hai că-ţi trimit şi ţie documentele, să vezi despre ce este vorba. Week-end plăcut!”.

Astrele erau deja în comă! Colegii mei, pe burtă! Logic! La omul sărac… nici conturile nu stau neblocate! Cu alte cuvinte, mă cam ajunseră păcatele  tinereţii…

În concluzie (aia juridică, care justifică postul ăsta şi berile de la Revista Cioburi):

Întrucât, conform art. 90 (Obiectul, termenul şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale), alin. 2 din Codul de Procedura Fiscală “Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) [dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale n.r.] începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”. 

Orice amendă despre care credeaţi că nu mai ştiaţi nimic, se poate oricând lipi de contul dumneavoastră…

Şi când mă gândesc că mai aveam mai puţin de două luni şi scăpam…

Mama lor de astre!

 

 

Dunăre

Juristu’ lu’ peşte. Astăzi, denunţarea. Pe caz concret.

   Cel mai CEL al oricărui grup e IT-istul… Orice grup are un descurcăreţ de-ăsta care-ţi înnoadă şi-ţi deznoadă firele, aplicaţiile, îţi pune la punct antiviruşii… În fine, îţi face scula să arate un pic altfel după ce termină cu ea. Mie, în general, sentimentul ăsta „că nu mai e ce era” nu îmi pică nicidecum de bine… Aşa-s eu,  mai conservator şi recalcitrant.

   Ei bine, eu nu-s IT-ist. Şi, pe de o parte, îi invidiez. Când îi întreabă cineva ceva, să fiu al naibii dacă n-am convingerea că nimeni nu le ascultă peroraţiile decât dacă omul a început cu „Bă, io nu pot să ajung, da’ e simplu: tre’ să faci ….”. Alminteri toţi dau din cap din politeţe şi pândesc momentul să schimbe discuţia, linistiţi că „se rezolvă”.

   La mine e altfel. Mai ales cu trupeţii mei. Mă întreabă câte-o trăznaie, ascultă ce ascultă şi încep să mă contrazică: „Nu, aici nu-i aşa!”… Păi, măi frate, dacă tot ştii cum e… de ce să te mai încurc??? Dar contrazicerile continuă, de dragul discuţiei – firesc, în compania clinchetului de pahare (vinul bate berea!).

   Cea mai tare fază de breaslă e când apare câte o întrebare cam aşa: „- Aaaa, eşti jurist! Zi-mi şi mie cum e cu…”. Bre, discuţiile generale merg analizate şi la botul calului… Da’ alea de la caz la caz, tre’ să fermentezi un pic pe ele. Am văzut destui care au impresia că dacă am terminat dreptul trebuie să le ştiu pe toate alea… Aştept momentul să întreb o dată, o singură dată, o astfel de persoană, dacă s-ar lăsa operat pe creier de un ortoped…că doar au terminat aceeaşi facultate, nu? 😀

 

   Trecând peste frustrările cât Casa Poporului, brusc şi fără o notificare prealabilă, trecem la întrebarea săptămânii, înmânată secretarei mele de către Departamentul de Recepţie Spaţial şi Atemporal al Revistei Cioburi:

 

„Salut! Am o problemă cu un contract [xxxx]. Situaţia este următoarea:

-contractul este făcut pentru două numere de telefon.

-eu vreu să închid unul din numere dar este posibil ca cei de la [xxxxx] să îmi perceapă un tarif de încetare prematură a Contractului în cuantum de [nnn]Euro.

-potrivit legii 161/2010 (valabilă din iulie 2010) este posibil să reziliez un contract de telefonie fără a mai plăti această taxă de [nnn] Euro.

Din punctul tîu de vedere ( juridic) am vreo şansă în acest sens?

Cu multumiri,

Aristotel Mobilu.”

 

   Am apreciat în primul rând că nu mi s-a cerut o părere personală. I-aş fi dat dreptate din prima! Dar cumva mi-a dat de înţeles că punctul meu de vedere nu are cum să fie altfel decât juridic. Io unu’ aşa aş interpreta formularea (defect profesional…). Cică să mai vorbeşti de băutură, de femei şi alte alea…

Deci: omul a vrut o opinie de specialitate… Şi dă-i şi caută şi dă-i cu interpretarea peste ochi:

” Bre, Aristotele (aşa-mi încep de obicei opiniile- e un soi de semnătură, protecţia dreptului de autor, alea, alea).

Legea 161/2010 modifică anumite articole din legea 296/2004 privind Codul consumului, respectiv 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Articolul modificat din legea 296/2004 spune că: Dreptul consumatorului la denunţarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părţilor referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunţării unilaterale.

Adică, nu ţi se poate spune că nu ai voie să denunţi unilateral contractul. Dar, dacă denunţi, aşa cum prevede partea a doua a articolului, partenerul contractual are dreptul în continuare la „o justă despăgubire”.

Ceea ce te ajută însă un pic este modificarea din legea 193/2000 care consideră drept clauză abuzivă prevederea contractuală prin care comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale.

 

În concluzie:

Ca la carte, aceste texte s-ar interpreta aşa (ca la cartea pe care aş scrie-o eu, să ne înţelegem!): clauza prin care ţi s-a impus o sumă fixă o poţi ataca, considerând-o abuzivă….dar asta nu înseamnă ca prestatorul nu-şi poate susţine în instanţă dreptul său de a primi „o justă despăgubire”, cuantumul despăgubirii urmând a fi stabilit de instanţă. Mai mult, sancţiunea pentru o astfel de clauză în contract nu este anularea ei, ci sancţionarea contravenţională a comerciantului! (Art. 16 – (1) Constituie contravenţie, în măsura în care fapta nu este săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune, încalcarea interdicţiei stipulate la art. 1 alin. (3) şi se sancţionează cu amendă de la 200 lei la 1.000 lei.- art 1 alin. 3 precizând că: „(3) Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”)

 

Recomandare: fă o adresa către [xxxxx] prin care îi notifici despre intenţia de denunţare unilaterală a contractului şi, totodată, atragi atenţia că tu consideri că nu îţi sunt aplicabile prevederile contractuale despre plata sumei de [nnn] întrucât, prin prisma reglementărilor legale (şi invoci temeiul legal) aceasta este o clauză abuzivă (dacă mai aduci vorba şi despre ANPC, parfum!). Fie o să fie de acord, fie o să vină exact cu argumentul de mai sus: legea nu anulează pevederea din contract, că înţelegerea părţilor ţine loc de lege etc…. (Notă: recomandările nu sunt întotdeauna ortodoxe… da’ ce, ăilalţii joacă cinstit?)”.

 

   Mai are careva curaj să-mi puna întrebări? Şi să ceară punctul meu de vedere? Juridic, de altfel…

 

Dunăre.

Băi, să vă plătiţi amenda că aveţi străzile varză!

   Se pare că iarna este din nou o parşivă şi apare aşa, pe neaşteptate, la început de februarie. Şi nu oriunde, ci într-o ţară cu o climă temperat-continentală… Am înţeles, în decembrie ne mai aşteptam la o ninsoare dar în ianuarie şi în februarie era exclus. Atunci apăreau ghioceii, păsăreau ciripelele iar Sorinelul arunca fotonii către acoperişuri mai ceva ca un manelist cojile de seminţe în faţa scării. Iar autorităţile, obişnuite cu acest ritm de mulţi ani, au fost luate prin surprindere (vorbă devenită clişeu).

   În capitală, cel mai tare din parcare este, fără îndoială, primarul Sorin Oprescu. Din parcarea lipsă, am putea fi un pic ironici. Domnul Oprescu, aşa autoritar cum ne-a obişnuit dumnealui (deşi, ori nimeni nu-l ascultă, ori nu ştie să se facă domnia sa auzit cum trebuie) a ieşit în faţa cetăţenilor creduli şi a început să ameninţe firmele implicate în diverse contracte cu Primăria că ar fi cazul să-şi vadă de treabă, să-şi respecte angajamentele, să nu-şi bată joc de banii contribuabililor şi că are dumnealui ac de cojocul lor. Mai, mai să-mi smulgă o lacrimă.

   Cea mai tare fază pe care a scos-o edilul capitalei este cea cu amendarea Primăriilor de sector. Deci, se ia o Primărie de sector care nu are arterele deszăpezite şi care nu se îngrijeşte să asigure un minim confort cetăţenilor săi, plătitori de taxe în faţa unor funcţionari cu priviri precum vremea de afară, se trage de urechi de către Primăria Capitalei, mama-natură a copilelor prinţese de sector şi apoi se amendează, să se înveţe minte. Un sistem foarte bine gândit, probabil de nişte domni sau doamne care trăiesc într-o lume a lor, fără mojicii ăştia care tot cer câte ceva de la autorităţi. Păi cum, băi nene, să amendezi o Primărie? În loc să altoieşti primarul, să razi nişte capete de cretă care o freacă aiurea prin birouri, să f#ţi în gură şi la buzunar firmele care papă banii publici degeaba, tu mai iei nişte bani, de fapt, tot de la cetăţeni. Practic, din bruma de fonduri rămasă după sărbători, Oprescu mai trage un fum. Direct din buzunarul tău, boule bucureştean care eşti. No ofense…

   Mă uit pe geam şi văd că ninge. Şi nu teama de frig sau de faptul că o să-mi fisurez coccisul pe gheaţă mă înfioară, ci faptul că trebuie să mai strâng nişte bani, să poată plăti primăria de sector amenda. Oare România este o ţară?

Mutu, un briliant de amanet

   De ceva vreme se vorbeşte despre Mutu şi despre situaţia în care se află. Ca orice microbist, îmi permit o opinie vis-a-vis de acest fapt.

   La fel cum ocaziile se răzbună, în fotbal, se pare că şi greşelile se întorc împotriva jucatorilor, mai devreme sau mai tâziu. Vorbind despre jucători profesionişti, consider că viaţa extrasportivă nu ar trebui să influenţeze negativ activitatea acestora si nici imaginea sportului pe care-l reprezintă. Cunoaştem cu toţii cazul Mutu, caz deloc singular dar care, împreuna cu recenta decizie, defavorabilă românului, a făcut înconjurul lumii şi a stârnit reacţii peste tot. Toată lumea fotbalului îl compătimeşte şi îi este aproape în aceste clipe. “O decizie injustă”, “o sumă prea mare…”, “şi-a luat déjà revanşa pentru greşelile făcute”…sunt cîteva dintre replicile pe care le poţi auzi în orice discuţie lansată pe subiectul acesta.

   Personal, nu cred că efortul de reabilitare şi jocurile bune făcute de Adrian Mutu, în Italia sau cu echipa naţionala a României, compensează cumva pata neagră de pe imaginea clubului Chelsea. Un club mare care se construieşte cu mult efort, pas cu pas, joc de joc şi care se întareşte cu fiecare achiziţie făcută. Mutu a fost una dintre aceste achiziţii şi a dat chix, a păcălit. La momentul respectiv, scandalul a luat proporţii şi a atras atenţia publicului, şi nu numai, asupra unei situaţii ce putea fi lesne reîntâlnită şi la alţi jucători.

   Este foarte posibil ca Mutu să fi “răscolit căcatul”. Gândesc mai mult că i-a plăcut, că s-a complăcut în anturaj dar a rămas ultimul ca la “Pitita”, jocul copilăriei ce-şi găseste la final un fraier care-I scapă pe ceilalţi de pedeapsă. De ce? Pentru că s-a lăsat descoperit.

   Cred în “după faptă şi răsplată” şi mai cred că aşa cum va plăti Mutu cele 17 milioane de euro aşa vor plăti şi fraţii Becali, cu toata averea lor şi mai mult, toate rahaturile  şi înşelăciunile făcute fotbalului românesc şi străin precum şi publicului pe care-l sfideaza în mod constant.

   Alăturarea celor două nume, Mutu şi Becali, nu face altceva decât sa-mi reconfirme încrederea că decizia luată impotriva jucătorului este una JUSTĂ.

   Nu mai plânge briliantule, ţi-ai facut-o cu mâna ta!

Viitorul goneşte bine

   Un număr ieşit la trecerea în revistă a ouălor lui Năstase, respectiv juniorul său, a bifat 142 km/h pe ecranele radarului unui echipaj de Poliţie aflat pe bulevardul Kiseleff din Bucureşti. Norocul, nu al imbecilului, a fost că nu s-a înregistrat niciun trup făcut cioburi. Regulamentar, poliţiştii au întocmit procesul verbal corespunzător şi i-au luat cu împrumut carnetul de conducere lui Năstase ăl mic.

   Aşa cum unii suspectau, incidentul nu a stârnit mari ecouri prin presă, în comparaţie cu găinăriile altor „beizadele” aflate la modă. Lăsând la o parte jetul de pişat pe care Năstase junior l-a trimis către lege, încălcând viteza permisă legal cu vreo 80 km/h, nu pot să nu remarc alte două aspecte încărcate din plin cu nesimţire. Primul este declaraţia făcută de mucos, respectiv că la baza zborului său prea aproape de pământ stăteau nişte paparazzi care încercau să-i tragă nişte cadre din mers. Păi, nu era mai simplu să oprească undeva pe dreapta şi să-i împuşte pe „nemernici”? În acest mod cu siguranţă nu ar fi deranjat pe nimeni, declara omul că era în legitimă apărare iar tătticul scutea nişte eforturi de intervenţie. Al doilea aspect al cruntei băgări de pulă în lege şi în orice barieră care vine în calea relaxării neuronilor băiatului a fost faptul că a depus contestaţie la Judecătoria Sectorului 1, împotriva procesului verbal întocmit de poliţişti. Poliţişti care, făcând o paranteză, or să şi-o fure mai încolo pentru tupeul de a-l fi sancţionat pe kinder. Ca atare, deşi este mai clar decât lumina verde a semaforului că domnişorul a încălcat prevederile codului rutier, fiind pedepsit regulamentar, băiatul face contestaţie, tată, poate magistraţii vor ajunge la concluzia că sancţiunea primită nu a fost corectă şi nu a respectat procedura. Ceea ce, până la urmă, nu ar fi anormal într-o ţară populată de giboni şi târfe.

   Un caz revoltător şi trist, în condiţiile în care tupeul celor ca acest individ ar rămâne nepedepsit şi chiar ar continua să se reproducă. Fiecare zi întăreşte convingerea că România are o clasă politică putredă iar dorinţa de dispariţie a acesteia devine din ce în ce mai puternică. Frustrant este, însă, că după dispariţia ei vor urma progeniturile care acum sunt la stadiul de păpat banii lu’ tata. Şi atunci să te ţii…

Răzbunarea, arma călătorului

Azi dimineaţă, la urcarea într-unul din mijloacele R.A.T.B., am nimerit în mijlocul unei discuţii cu decibeli mulţi. Protagoniştii erau un grup de cetăţeni discriminaţi de toată lumea, mâncaţi-aş, şi un grup de controloare:

„-…nu v-am zis, mă, să coborâţi ? Mă rog de voi de la capăt să vă daţi jos !

-Haideţi, doamnă, că nu mai mergem mult…Întârziem la muncă..”

Evident, ceilalţi din cârd râd pe înfundate.

„-Nu v-ar fi ruşine..După ce că nu aveţi bilet mai staţi şi jos iar cei cu abonamente stau în picioare ! Daţi-vă jos la prima, n-auziţi ?! Păi ce înseamnă asta ? Chemăm poliţia.. Stăm să ne rugăm de voi ?? Să vedeţi ce amendă vă luaţi !

-Da, da, hai că o să coborâm, să stai tu jos…”

Şi iar se aud râsete. Între timp, autobuzul ajunge în staţia următoare, se deschid uşile, trupa de minoritari coboară nemulţumită.

„…-Lua-mi-ai pula să mi-o sugi..Staţi voi în biletele noastre ! Na, fă, staţi voi jos acum !

-Lasă, frate, că mâine îmi iau bilet, să mor io…Să vezi ce mişto fac mâine de proaste !”

Şi dă-i, şi râzi… Am realizat că nu compostasem nici eu biletul. Mâine o să-mi cer scuze.