Coş de gunoi

• Martor şi tartor, Promo •

– Şi? Cum a fost? Ce ai văzut? Aşa-i că e altceva?
Am lăsat ochii în jos şi m-am gândit de unde să încep povestirea. Am “revăzut” casele, drumurile, dealurile, localurile, oamenii… Tot ce reuşisem să văd din Austria în 5 zile. Şi, din tot ce-aş fi putut spune, am zis aşa:
– Băi, să ştii că n-am văzut nimic supracalifragilistic!
Şi aşa şi e.
Drumuri – ca toate drumurile, aşa cum ar trebui sa fie un drum: fără gropi, fără animale moarte la tot pasul, fără buruieni crescând printre crăpături, fără borduri înecate de praful strâns la margini…
Casele – ca toate casele, aşa cum ar trebui sa fie o casa: îngrijite, fără vopsea scorojită pe ziduri şi, în general, respirând a “curat” chiar dacă erau construite în 1600…
Oraşe – ca toate oraşele, aşa cum ar trebui să fie un oraş: curate, cu bănci şi coşuri de gunoi la tot pasul, unde “spaţiu verde” înseamnă “plante” şi nu pământ bătătorit, unde istoria e conservată cu fiecare cărămida,  piatra şi ochi de geam al ei şi transformată într-un turism plăcut şi profitabil.

Da, mi-a lipsit foiala Bucureştiului.
Da, simţeam că lipseşte ceva în liniştea ce cădea încă de la primele semne ale serii.
Da, mi s-a părut exagerat când gazda s-a alertat teribil sa nu primească observaţii sau chiar amenda din cauza fumului de la grătar (grătar făcut într-o gradină de vara, la marginea oraşului – grădini făcute şi închiriate de primărie ca oamenii să aibă oaze de “evadare”) .

Dar, revenind la întrebarea prietenului meu, nu am văzut nimic supracalifragilistic. Lucrurile erau făcute pur şi simplu cu simţul răspunderii, bine, practic şi cât se poate de estetic.
Şi oamenii păstrau ceea ce aveau.
Totul era întreţinut şi exploatat.
Nimic deosebit: nu am văzut nimic care sa nu fi poată fi făcut şi aici.
Nici o supertehnologie, nici un efort supraomenesc. Doar normalul, în cea mai simplă şi contemporană definiţie a sa.

Revenind în ţara, am simţit (cum au simţit mulţi din cei ce au fost pe-“afara”) izbitura gunoiului, a delăsării, a nesimţirii şi a nepăsării.
Chiar asta a fost senzaţia: că m-am întors într-un grotesc coş de gunoi.
Ciudat… Până şi animalele ţin curat pe lângă culcuşurile lor…

Dunăre

Veni, perdo, vici !

• Educaţie fizică •

    După ce am fost umiliţi de sârbi, a venit rândul austriecilor naţionalizaţi, un fel de curcubeu al etniilor, să-şi arate valoarea nebănuită asupra celei mai mari forţe sportive de la marea echipă a lui Burdenski încoace.
    Ostaşii noştri însă au avut parte de cea mai epuizantă pregătire fizică şi psihică premergătoare unui meci de totul sau nimic(cu ajutorul istoriei recente ştim exact cărei părţi aparţinem): table, ţigări, băutură, femei.   Această muncă silnică depusă în fiecare zi dă roade în meciurile oficiale, când ne ajută pe noi, suporterii, să ne apropiem de Dumnezeu cu viteza luminii prin rugăciunile de pe stadion sau din faţa televizorului, dorinţa fiind aceeaşi: ” Dă Doamne, să nu ne facem iar de căcat!”.
    Nea Piti a anunţat, cu surle şi trâmbiţe, că nu se va retrage de la naţională aşteptând să fie demis, o încercare pur românească de a face rost de caşcaval pentru sfintele zaruri şi blackjack-ul american.
    S-au anunţat nişte schimbări în formula de start a României : Românel Nicolită în locul lui Cociş, Cristian Tănase( mijlocaş central sau de bandă) va juca atacant dreapta în locul lui Florin Costea. Bine că a revenit Goian poate aşa avem şi noi parte de ocazii de gol nu numai la poartă noastră. Codrea (mijlocaş defensiv doar de picior drept, stângul fiind acolo doar din punct de vedere estetic) va rămâne tot mijlocaş stânga , locul unde dă cel mai bun randament pentru echipa adversă.
    Cu o aşa echipă, complementată de o tactică riguroasă de forma 2-2 "ce-o pica” exersată pe la colţul blocului cu ajutorul zarurilor cu plumb, finalul ne va da tuturor o senzaţie de deja-vu .
    Şi că tot este 1 aprilie aş dori să apară în presă o declaraţie a lui nea Piti potrivit căreia el ştie că este dorit încă la naţională de peste 97% din compatrioţi.
    Hai băieţi mai cu talent!