Sindromul săracului

Nu suntem săraci de-acum. Adică de vreo doi ani, de când a răbufnit criza. Nici de când a venit noua guvernare. Sau ultimul preşedinte. Nu suntem săraci nici de când am făcut primul împrumut post-decembrist la FMI.

Ne-am născut săraci şi am rămas cu asta în sânge. Acţiunile multora sunt, în mare parte, pentru a-şi demonstra că au scăpat de sărăcie.

Nu intrăm în restaurante mai de doamne ajuta doar pentru că nu avem chef să gătim acasă sau pentru a ne delecta cu anumite specialităţi culinare.

Nu cumpărăm ţoale de firmă pentru că avem gust şi ştim ce e calitatea. Faptul că luăm ceva “de firmă” ne e suficient.

Nu intrăm într-un anume local pentru a ne clăti papilele cu un vin bun. Nu ne strângem într-un pub pentru că ne era dor să mai schimbăm o vorbă unii cu alţii (dovada că jumătate din timpul de “socializare” e dedicat up-date-urilor de status pe Facebook sau de răspuns la tot soiul de comment-uri pe site-uri similare).

Nu achiziţionăm ultratehnologie prin bârloguri pentru că le-am folosi într-adevăr (ooo, şi ce sisteme audio am vazut prin unele locuri doar pe post de mobilă, ca de, nu putem deranja vecinii – trebuie, nu-i aşa, să le respectăm dreptul la fericire sau, cum îmi place mie să zic, antrenamentul pentru veşnica şi neîntristătoarea odihnă).

Nu.

Toate acestea sunt pentru a ne demonstra nouă că am scăpat de sărăcie.

O sărăcie impusă şi de faptul că, şi să fi avut bani, nu prea aveai ce să cumperi cu ei.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau trei-patru mărci de pantofi. Cam tot atâtea de televizor. Sau radio. Sau magnetofon.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau 4-5 soiuri de prajituri în cofetării. Şi două de suc.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era o aventură să ai un video în casă.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era super şmecherie să ai o jucărie chinezească – iar liniile chinezeşti şi creioanele cu guma în capăt erau o confirmare a unui status de nivel mediu “în lume”.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) mingiile de piele sau de vinilin erau scoase din casă nu pentru a fi bătute pe maidan, ci ca o dovadă a faptului că există!

Pe vremea lui Ceaşcă era pericol de puşcărie dacă aveai în casă mai multe alimente decât puteai să cumperi pe cartelă (puştanii de azi nu înţeleg poanta lui Toma Caragiu din scheciul “Mefisto” când Dumnezeu îl lasă pe mâna Dracului pe unul care, prins în casă cu o sută de kile de ulei a dat vina pe El, motivând că îi trebuia uleiul pentru candelă). Cartela aia! Am mâncat cea mai cruntă bătaie din viaţa mea de la mama când am pierdut nenorocita aia de cartelă! Abia undeva, după 20 de ani am înţeles cam ce însemna…

Lista ar putea continua mult şi bine. În fine…au trecut.

Revoluţia a însemnat imediat libertatea de a cumpăra. De toate. Orice. Pentru că se putea!

Şi lumea a început să cumpere! Până la ultimul leu! A fost o mini-demenţă atunci: se făceau vizite “hai să vedem ce şi-a mai luat cutareasca…”

Iar noi am crescut cu sindromul ăsta. Nu pentru că am fi înţeles foarte bine ce se întâmpla dar pentru că aşa am văzut la ai noştri.

Nu-mi spuneţi că există o logică în a-ţi lua o plasmă în casă sau nu ştiu ce gamă de electrocasnice în condiţiile în care ratele pot să însemne şi jumătate din salariu. Sau, cum spuneam la început, în a avea nu-ştiu-ce ce sistem audio în condiţiile în care atunci când vrei să măreşti volumul începe concertul de percuţie de ţevi, pereţi şi calorifer. Sau să iei ceva doar pentru că “toată lumea are…”

Problema e că ai noştri copii se ridică din cauza sindromului ăstuia al nostru al sărăciei  cu un alt sindrom: al avuţiei.

Şi noi ne uităm la ei şi îi bodogănim şi îi criticăm că nu ştiu să aprecieze banul.

De la cine să înveţe asta? De la părinţii care au bucătaria Nekermann, cu ultra-tot-ce-trebuie dar care mănâncă de la Mc’Donalds?

***

Sindromul sărăciei îl simt de fiecare dată când, vrând să ies la o sticlă de vin cu tata într-un local, “să ne mai clătim ochii” – sanchi, pentru a-i demonstra că mi-e bine, că îmi permit să beau o sticlă de vin oraş –  îl văd reticent şi cum încearcă să mă convingă: “Da’ nu mai bine luăm DOUĂ sticle de la chioşc şi stăm acasă…?”

Dunăre.

Soluţii ieftine pentru făcut bani

Am urmărit cu sufletul la gură şi limonada pe masă reclama aceea în care este prezentată o soluţie de curăţat parchetul, care conţine şi ulei de măsline. Iată că, după crema hidratantă cu particule de argint sau cea cu perle, piaţa este pregătită să primească şi acest produs casnic senzaţional.

Soluţia este recomandată pentru protecţia lemnului, ca atare îmi pun întrebarea: parchetul poate face colesterol şi atunci este o dietă numai bună pentru a preveni acest lucru? Sau frecând bine soluţia de lemn, mirosul degajat poate sugera vecinilor că în apartamentul respectiv trăieşte o familie care îşi permite să gătească, aşadar o familie înstărită? (prestanţa înainte de toate).

În aceeaşi linie, inginerii nutriţionişti ai Revistei Cioburi, în strânsă colaborare cu d-na Jana, femeia de serviciu, au propus un pachet de produse care să iasă în întâmpinarea unei largi mase de clienţi:

1. Soluţia de spălat wc-uri cu aroma de afumătură şi tarhon, excelentă pentru gurmanzii porcini care doboară blocul la o simplă defecaţie.

2. Săpunul de casă cu miros de cârnaţi proaspeţi, pentru pensionarii ajunşi, în sfârşit, la prima sută de lei pensie.

3. Parfumul cu molecule de aghiazmă, indicat tinerilor care îmbrăţişează din primii ani ai adolescenţei cozile de la Moaştele sfinţilor.

4. Pasta de dinţi cu aromă de căcat, în cazul în care nu aveţi nevoie de o respiraţie plăcut mirositoare.

5. Hârtia igienică cu extras din oţet de mere, excelentă pentru curăţarea locului accidentului.

Lista se opreşte aici, deocamdată, deoarece inginerii noştri au confundat soluţia de spălat wc-uri de la punctul 1 cu ciorba promisă de tanti Jana.

Căutăm distribuitori.

Cu nunta la psihiatru

   Căldură, asfalt, spaţii închise şi nervi aruncaţi pe fereastra cognitivă. O zi ca oricare alta, dintr-un ciclu nesfârşit al existenţei umane. Răsfoiesc pagini electronice în căutare de senzaţional, amăgindu-mi monotonia cu o evadare de câteva minute printre reţele şi coduri binare. Şi sare iepurele…

   Dorel de la Timişoara, şeful clanului Dallas. Pitoresc nume, personaj proiectat din România celor o mie de ani de acum încolo. Părinte bun, îi face băiatului nuntă. Faima nu ţi-o clădeşti oricum.  Teama sădită peste papagali trebuie udată, crescută cu grijă. Cu mii de invitaţi, cu straie din vest, scumpe. 13 000 de euro rochia miresei. Cristale Swarovski, limuzine, cefe groase, pieile roşii. Prostimea stă la geamuri, mestecând invidie. Unii au, alţii n-au. Drumul e blocat. La fel şi reacţiile celor care sunt plătiţi din banii prostimii ca să asigure ordine şi disciplină, conform legii. E greu, sună nemţeşte.

   Ei au vrut să facă ceva frumos. Acolo în stradă, să se bucure toată lumea de fericirea lui Dorel. Au vrut să arate că ei, rromii, pot să fie eleganţi, aranjaţi, la modă. În stradă, că se vede mai bine de sus. Lanţuri de aur, parc auto cât PIB-ul Somaliei şi gălăgie. Sfidare. Ceva frumos, în ciuda capetelor de cretă. Care au venit cu amenzile la final, ca la dar.  0,01% valoarea lor, faţă de suma din tolba mirilor. Dar impozitul, cât e impozitul?

   Unii sfidează, alţii pompează. Unii bălesc, alţii ciordesc. Unii plătesc, alţii primesc.  România, ţara tuturor extremităţilor. Nunţi cu bani neimpozabili şi drumuri blocate. Săraci pe margine, cu ochii după un rest de os. Discriminare, dar în ce sens? Dacă îmi spune cineva că plecatul din ţară nu e soluţia, îl sparg la C.A.S..

De la 50 Cent la juma’ de dolar

Criza nu are preferinţe atunci când vine vorba de sex, naţionalitate, statut social, gusturi în gură sau gusturi în general. Sau cel puţin aşa ar trebui să acţioneze o criză care se respectă. Aşa cum este şi cazul crizei mondiale actuale.

Iată un exemplu elocvent: pe fondul recesiunii, rapper-ul american 50 Cent a fost nevoit să mai strângă din cureaua cu diamante şi să renunţe la luxul cu care era obişnuit. Dacă până nu demult artistul american cumpăra câte un diamant zilnic, odată cu criza omul e nevoit să vândă din cele vechi pentru a-şi satisface nevoia de a cumpăra lucruri noi. Exact ce aminteam şi mai sus. O criză care se respectă nu se lasă intimidată nici măcar de legiunile de bijuterii sau diamante practicante de 24 de karate din colecţiile vedetelor înstărite. Aşa cum spunea şi sărmanul rapper, astea sunt vremurile în care înveţi despre adevărata valoare a banilor. Abia acuma se vede ce înseamnă să cheltuieşti în loc de o mie de mii de dolari pe lună doar cinci sute de mii de dolari.

Cu riscul de a fi răutăcios, poate că era şi normal să se întâmple aşa. Câtă aroganţă îţi trebuie să te afişezi cu un nume de 50 de Cenţi şi să învârţi milioane de dolari?…

Drumuri şi ponturi

Radu Berceanu, ministrul Transporturilor, a declarat ieri că ar obţine mai mulţi bani pentru autostrăzi dacă oamenii ar ieşi în stradă.

Ce să zicem… Cântă vreme nu se pomeneşte nimic şi de construirea vreunei autostrăzi, declaraţia rămâne doar o instigare la umflarea de fonduri proprii.

Deşi ruptă din context, declaraţia n-ar fi deloc ruptă de realitate.

Parcul Izvor, între mutilare și sursă de bani

Nici n-a plecat bine Madonna și parcul Izvor a avut parte, în aceste zile, de o altă mutilare. Festivalul berii organizat de Tuborg a contribuit din plin cu o șarjă sănătoasă de tălpi și gunoaie, desăvârșind eficient distrugerea ierbii, a unor copaci și a puținelor urme de verdeață sănătoasă din parcul patronat de primăria lui Marean. Primărie care se face vinovată de acordarea autorizației pentru desfășurarea acestui eveniment dar, până la urmă, Marean și gașca lui sunt obișnuiți cu iarba bătucită, gunoaie și miros de urină. Plus miros de șpagă.

Nu am nimic cu evenimentul în sine și cu cei veniți pe acolo. Mă oftică, în schimb, faptul că acest gen de festivaluri se organizează într-un parc, în condițiile în care existau alte spații propice. Parcul Izvor este unul relativ nou, cu arbori tineri dar puțini, așezat apropae de centrul capitalei. Un centru plin de noxe, praf și poluare. Acum, după un concert Madonna și un festival al berii, zona arată deplorabil și va trebui muncit mult până să redevină  un spațiu curat, numai bun pentru relaxare. Și așteptăm, a-propos de asta, ca primarul Oprescu să planteze cei o sută de copaci promiși în schimbul distrugerii părculețului unde va fi ridicat un monument al holocaustului…

Cum bine, însă, îmi spunea o prietenă, cineva are nevoie de bani (că tot e criză și an electoral) iar refacerea spațiilor verzi a devenit o afacere la modă. Sunt curios ce sumă  va intra în joc la repararea zonei.

Un cetăţean popă

IPS_TeodosieÎnaltpreasfinţitul Arhiepiscop Teodosie al Tomisului este, în sfârşit, anchetat pentru luare de mită şi instigare la fals intelectual. Această cercetare este iniţiată ca urmare a dezvăluirilor unui reporter “sub acoperire” de la România Liberă în urma cărora reiese că Înaltpreasfinţitul a cerut bani şi diverse cadouri pentru înscrierea reporterului la Facultatea de Teologie, fără ca acesta să aibă pregătirea necesară. Înaltpreasfinţitul acceptă această cercetare cu demnitate, ştiindu-se nevinovat, conform comunicatului Arhiepiscopiei Tomisului.

Această stare bruscă de demnitate a ÎPS Teodosie nu poate apărea, după mintea mea, decât în cazul a două situaţii. Fie ÎPS L-a regăsit pe Dumnezeu şi s-a dezis de lumesc, fie jocurile nu au fost încă jucate iar mâinile domniei sale sunt aproape curate. Deşi într-un stat democratic există prezumţia de nevinovăţie, nu pot să evit ceea ce pentru marea majoritate a constănţenilor era evident. ÎPS este cunoscut pentru legăturile strânse pe care le are cu lumea politică şi mai ales cu cea financiară. Se pare că nu este nevoie să îi dăm Cezarului ce este al lui, acest traseu financiar putând suferi modificări în funcţie de regiuni, în acest caz intermediarul fiind chiar ÎPS.

Ceea ce putem spune cu certitudine în acest caz – cert pentru opinia publică dar incert pentru braţul “lung” al legii – este că oricare dintre variantele de mai sus ar fi adevărate noi nu avem decât de câştigat. Astfel, dacă se va adeveri că ÎPS are mâinile curate şi conştiinţa uşoară, nu vom putea spune decât că mai avem în ţara asta cel puţin o instituţie pe care ne putem sprijini moral. Da, în cazul acesta am mai avea o speranţă că morala nu va dispare definitiv de pe aceste pământuri. În al doilea caz în care ÎPS L-a regăsit pe Dumnezeu şi prin el şi demnitatea proprie, nu putem decât să ne bucurăm, efectul re-preasfinţirii acestuia pogorându-se asupra noastră, a tuturor.

Acum, fiind cât se poate de serioşi, ce rol mai joacă Biserica în viaţa noastră programată? Ne doare în cur de mitele luate de ÎPS aşa cum ne doare şi de jocurile politice de fiecare zi. Arhiepiscopi, clerici, funcţionari sau politicieni – pe toţi îi privim cu aceeaşi ochi. Tentaţia este prea mare şi morala prea îngustă pentru a face ceea ce este corect. Partea bună este că nu prea ne pasă. Partea rea este evidentă.

Banii aduc întrebări

Cred că oricare dintre reprezentanţii populaţiei humanoide şi-a pus problema distribuţiei cheltuielilor în cazul în care s-ar trezi brusc în posesia unui morman de bănet, suficient să rezolve destule fantezii născute în momentele de activitate intensă ale imaginaţiei. Din acest punct de vedere nu mă deosebesc faţă de turmă. Ca atare, mi-am pus şi eu întrebarea: ce aş face dacă aş câştiga deodată extrem de mulţi bani?

Încerc să sar peste partea cu zece case, șapte mașini sau cinșpe iahturi pentru că aceste chestiuni nu-mi satisfac scremetele neuronilor. Deşi de multe ori mă gândesc la faptul că lista investiţiilor va fi una scurtă, cu atât mai mult îmi dau seama că aceasta este, de fapt, una lungă. Și plină de mărunțișuri. Oare ce aș face prima dată? Habar nu am…Aş putea să-mi dau demisia, lăsându-le şefilor şi colegilor „simpatici” nişte amintiri „de neuitat”. Răutate? Poate. Ori aş încerca un concediu prin nişte locaţii pe care nici în poze nu îndrăzneam să le privesc. Le-aș asigura tuturor celor dragi un trai mai mult decât decent și am petrece restul de timp împreună. Clișeu? Nu știu…Sau, poate, aș desface o bere și m-aș întreba ce dracu’ fac acum, cu doldora de bănet? S-ar schimba sistemul de valori personal? Oare aș mai fi dispus să ajut oameni pe care doream să-i ajut dacă aș fi devenit bogat? Până la urmă, este greu să faci față unei averi apărute brusc? Mă întreb, în cazul în care mă va lovi, să știu ce să fac. Alții ce ar face?

Eu, când o să am bani mulţi, o să-mi fac o casă mare, cu un teren de fotbal, cu un teren de tenis, cu un teren de baschet şi cu un teren de vânzare.

Taxa şi ta-su

Ţrrrr!

-Da!

-mmmmm..

-Alo!

-mmmmm..

-Cine e?

-mmmeu mmmsunt. Ce ai cu tata?

-A, săru’mâna. Mă iertaţi, nu v-am auzit, era gălăgie…

-mmmcum nu ai auzit? Mmmm…

-Se mai întâmplă…Vă rog, cu ce vă pot ajuta, domniţă?

-mmmmeu nu sunt domniţă, da? Mmmmdomniţele erau alea îmbrăcate naşpa şi care mmmnu se spălau. Te spun lu’ mmmmtata dacă râzi de mine…

-Nu, vă rog, a fost o formă de politeţe..

-mmmmm! Nu mă contrazice! Mmmmmmmmm…

-Vă rog…

-Ce ai cu tata? mmmmde ce îi ceri bani?

-Hm…Despre ce vorbiţi, domniţă?

-mmmmmmmmm!

-Pardon, domnişoară…

-mmmmcum despre ce? Îi ceri bani lu’ tata? De unde să-ţi dea tata bani?

-Vă rog, fiţi mai explicită…Mâncaţi ceva, căci nu vă înţeleg?

-mmmmm! Să mănânci tu, bondocule! Eu nu mmmmănânc!

-Domniţă..ăă, domnişoară, trebuie să mâncaţi căci altfel nu ajungeaţi mare, hi, hi…

-mmmmm! mmmare eşti tu, umflatule mmmmic! Eu nu sunt mmmmare! Te spun lu’ taaataaa!

-Păi, sunteţi mare..Adică, aveţi o vârstă…Adică nu mai sunteţi mică…

-mmmmnu sunt bătrână!

-Ştiu, vroiam să spun că nu mai sunteţi la grădiniţă, în sensul ăsta.

-mmmm…da, nu mai sunt! Sunt în Parlamentul European, prostule! Te spun lu’ tata!

-Deci, cu ce vă pot ajuta?

-mmmm! Tu n-auzi, mă? De ce îi ceri bani lu’ tata?

-Domnişoară, nu vă înţeleg! Despre ce bani vorbiţi, la ce vă referiţi? Vorbiţi mai clar.

-mmmmmm! mmmeu vorbesc clar! Mmmmm! Te spun lu’ tata!

-Of, vă rog, am treabă, de ce m-aţi sunat?

-mmmmmm! ascultă-mă, piticule! Să nu-i mmmmai ceri bani lu’ tata!

-Pfuai, bine, bine, nu-i mai cer..Hai, dacă eşti cuminte şi închizi telefonul şi te duci la Bruxelles, nu-i mai cer…

-mmmm, sigur?

-Da, da, sigur! Numai să închizi telefonul ăla odată!

-Dacă mmmă mmmminţi te spun lu’ tata!

-Da, ştiu, nu te mint…Hai, pa-aa!

-mmmmm, bine, prostule, şă ştii că o să mă uit să văd dacă nu mă minţi..

-Da, da…

Clanc!

 

…Proasta naibii…uuuuf!

-Boc, cui îi zici tu proastă?

-ăăăă, pardon, cine e?…Ah, n-am închis telefonul…

-Băh, păi prost eşti tu, băh!

-Mă iertaţi, eram aici cu o vecină, făcea gălăgie..

-Boc, vezi cu taxa aia, că mi-a cerut asta mică bani pentru cumpărăturile ei, dracu’ ştie ce tot cumpără atât!

-Da, să trăiţi…Ce taxă?

-Băh, vezi cu prezidenţialele!

-aaa, da! Am înţeles.

-Hai, mişcă! N-o fă pe aia mică să te spună lu’ ta-su! Hă, hă, hă, iar am glumit bine!

Clanc!

Touchee …

Urmează o ştire absolut neinteresantă pentru casnicele leneşe sau femeile urâte.

Una bucată „pisi” de Guatemala plecată în Spania, pe banii soţului burtos şi chelios,  într-o vizită la nişte rude mai îndepărtate cu două grade de ea decât de oricare român, a fost surprinsă de poliţie cu napu-n traistă, sau cu golfuleţul umezit, cum ar spune bătrânii  mayaşi după o porţie de horincă de elefant, alături de un macho închiriat direct de la recepţia hotelului(cum este şi pe la noi, doar că mai greu găseşti d-ăştia cu puţă).

Acum vă veţi întreba de ce o căuta poliţia, cum a găsit-o? Ei bine aici intervine creierul piţipoancei, care se pare este la fel de puţin folosit pretutindeni. Femeia nu mai avea biştari, aşadar cu ochii în tavan şi cu mâna pe compresor, şi-a pus bibilica în folosinţă, după ce a dat câteva restarturi că se încălzea procesorul de la atât praf. Şi-a apelat soţul şi, cu o voce panicată, i-a spus că a fost răpită de un bărbat care o sodomizează de trei zile, căci vedeţi voi bărbatul acela era un taur în pat. A început să plângă la telefon spunându-i să-i trimită nişte bani( aproximativ 30000 de euro), răscumpărare, dacă o vrea să o mai vadă vreodată, chiar dacă ea avea acum file în loc de labii. I-a dat chiar şi numărul de telefon de la hotelul în care stăteau pentru a-i trimite banii direct acolo.

Acum guatemalezul acesta se pare că nu a fost prostovan, căci s-a prins că e ceva putred în Danemarca(a se citi Spania). Alertată de soţ şi, în acelaşi timp de ambasada Guatemalei, poliţia din Barcelona, aici s-a petrecut întreaga acţiune, a deschis o anchetă, ajungând imediat la locul presupusei sechestrări, unde a găsit-o pe „victima” în timpul unei partide de sex în trei. Adusă la secţie alături de partenerii de poziţii indiene, aceasta a declarat că a fost violată şi bătută zile în şir. Pe corp neprezentând urme de lovituri, iar analizele medicale neindicând nicio violenţă, poliţistilor le-a fost uşor să o facă să recunoască faptul că aceasta inventase toată povestea.

Motivul invocat de gagică era că-şi trăsese un amant arătos, bun la pat, dar care nu prea avea bani.Aşa că a decis să-şi mintă soţul pentru a mai putea petrece câteva săptămâni alături de persoana de care se îndrăgostise. Şi-a cerut iertare şi a promis că nu va mai face, până în vacanţa următoare.

Dragelor, cochetelor, fetelor frumoase şi inteligente acesta este un caz de „aşa nu”. Vă rugăm băgaţi la cap, nu doar în gură.