Ce activităţi out-door poţi presta duminica, frumos fiind afară? Poţi ieşi la o mică recreere, departe de pereţii casei sau ai cârciumilor, după caz. Aşa am făcut şi eu. Am ales parcul Herăstrău pentru o plimbare cu bicicleta / rolele. Eu pe bicicletă, o prietenă de-a mea pe role. Am ajuns în locul stabilit şi ne-am apucat de treabă. La un moment dat ne-am dat seama că viciul care ne complică vieţile începe să ţipe la noi. Vroiam să fumăm o ţigară dar niciuna nu îşi cumpărase înainte de intrarea în parc. Am început, bineînţeles, să căutăm terase sau tarabe ce au la vânzare tutun.
După câteva încercări eşuate am ajuns la o terasă de pe malul lacului, Funky Breeze, cred că se numea. Găsesc la bar exact mărcile de ţigarete consumate şi de mine şi de prietena mea şi cu bucuria unui dependent pus faţă în faţă cu drogul consumat cer două pachete.
Foarte drăguţ, băiatul de la bar refuză să-mi vândă produsele dorite pe motiv că vând ţigări doar clienţilor terasei.
…………… Aud greieri. La ora asta? Nu sunt de afară, sunt în capul meu.
După câteva secunde, în care încercam să-mi conving creierul că e real ce aud, spun cu zâmbetul încă pe buze:
’’Păi sunt client al terasei, vreau să cumpăr ţigări!’’ Răspunsul barmanului mă face să cred că nu a înţeles spusele mele, replica lui fiind ’’ Ok, la ce masă sunteţi?’’
Rânjetul începe să-mi piară în momentul în care încep să îmi dau seama că pofta mea de tutun ar putea fi pusă-n cui.
’’ La nicio masă, sunt în faţa d-voastră. Dacă vreau să cumpăr ceva de la d-voastră, înseamnă că sunt client al terasei. Cumpăr ţigări, pe bani, deci sunt client!’’
El se ţine tare: ’’Aaa, aşa nu. Nu pot să vă vând, sunt pentru clienţii barului’’. Normal că insist: ’’Păi vreau să fiu client, vreau să cumpăr ceva de la voi!!!’’ Dar şi el insistă refuzând să-mi vândă ceva.
Mi-am dat seama că nu am nicio şansă de izbândă, cu prostul nu te pui. Prost, să fie clar, nu îl fac pe amărâtul care urma nişte instrucţiuni clare, ci pe patronul care a decis că nu poate da o comandă pertinentă de pachete de ţigări, în aşa fel încât să acopere nevoile clienţilor barului dar şi a celor care se plimbă prin parc şi vor să le bage ceva bănuţi în buzunar fără a sta neapărat la masă.
Cu nervii cât suprafaţa Chinei, plec spre prietena mea. Şi pe faţa ei se vedea aceeaşi bucurie cu care intrasem şi eu pe zona de lucru a prostului. Mi-a părut rău de ea.
Explicându-i de ce nu m-am întors cu tutunul mult dorit, privirea ei dovedea un singur lucru: greierii din capul ei sunau la fel ca cei din al meu. După câteva secunde reuşeşte să scoată ceva pe gură: ’’Cum adică?’’
Funky Breeze indeed!
Diana
