Visul de după-masă

   Toropit de gradele domnului Celsius dar şi de exodul sângelui din creier către stomac (efect al unui prânz copios), am început să visez cu ochii deschişi la un loc în care să pot atinge cu adevărat starea pură de nimic. De a nu face nimic.

   Şi visul meu începe cu o plajă fină, pustie, calmă… Stau pe un şezlong pe malul apei, o apă turcoaz, limpede, călduţă iar valurile mă lovesc uşor peste genunchi, mângâindu-mi fiecare por al pielii. Soarele zâmbeşte blând către mine, învăluindu-mă cu atâta grijă încât să nu simt niciun fel de jenă din cauza lui. Din când în când o adiere suavă trece prin dreptul meu, scuturând-mi băluţa care mi s-a instalat în colţul gurii din momentul în care am început să gust nimicul…

…Şi stau. Stau pur şi simplu, fără să fac nimic. Lenea îmi cucereşte tot organismul, oferindu-mi noi viziuni asupra momentelor care necesită efort. Din acest motiv prefer să mă piş pe mine, lăsând urina să zburde pe picior în jos, spre apă, acolo unde marea o preia ca pe o soră mai mică. Valurile mă vor spăla, nu-mi fac griji… O, da, căcaţii care plutesc în juru-mi sunt tot ai mei, nici nu mai ştiu dacă de azi, de ieri sau de săptămâna trecută. Mai vechi nu au cum să fie, se ocupă marea de reciclare. Între timp, băluţele mi se scurg una după alta, la fel cum mi se scurg ochii către zare, către cer, către apă… Nu fac nimic. Absolut nimic.

   Mi-e sete. Nu pot să mă ridic. Nu vreau să mă ridic. Dar iată cum, făcând un semn discret cu un ochi, mă fac înţeles de o superbă roşcată cu ochii verzi şi sânii voluptoşi, care vine alergând spre mine, cu o bere rece în mână şi cu trupul unduit precum adierea suavă a vântului. Privesc tâmp către mirificul tablou din faţa mea şi-mi dau seama că de lene ce mi-e nu mi se ridică nimic sub pantaloni. Nu, nu e lenea de vină. Roşcata, fiind tot mai aproape acum, îmi dau seama că este David Hasselhoff care nu se unduie ci se împleticeşte prin apă, fiind beat. Berea rece există, însă, în mâna sa. La fel şi câteva alge care-i ies dintre dinţi. Da, deci de aia nu simt nimic în pantaloni.

    Şi stau în continuare. Un pic jenat acum, de Hasselhoff. E clar e timpul să mă ridic, deşi nu vreau. Aş mai lenevi aşa încă o sută de ani, cu băluţe, pipi, valuri blânde pe genunchi şi priviri tâmpe. Un vis frumos. Am ochii în lacrimi şi nu desluşesc silueta care se apropie agale de mine. Mă chinui să mă concentrez dar nu-mi iese. Cine mai este pe insula mea? Aha, acum văd.

„Băiatu’, nu cumperi un trandafir frumos pentru prietena lu’ matale? Ai un ban să-mi iau şi eu cocktail de la barul de pe plajă?”

Club Control, more and more

   Săptămâna aceasta, la Club Control, party-ul Indie Invasion se mută vineri şi are invitaţi speciali din Atena: trupa DeComposer.

   Apărând pe fondul emulaţiei create de noul val indie din Grecia, trio-ul DeComposer şi-a clădit sunetul atât pe paradigma post-punk a anilor ’80, reprezentată de întemeietori precum Joy Division, The Chameleons sau Killing Joke, cât şi pe reformulările muzicii acestora din ultimii ani, Editors sau Interpol.

   Cei doi fraţi din Atena, Ilias K. (chitară, voce) şi Konstantinos K. (tobe) l-au cooptat la bass pe Nick Giamouris şi au format DeComposer acum doi ani. În aşteptarea primului album, programat să apară în această toamnă, cei trei membri şi-au rodat piesele în concerte, atât locale, cât şi în afara graniţelor Greciei.

 

http://www.myspace.com/decomposertheband

 

După concert, Leo va susţine o ediţie specială Indie Invasion – „What is Hot?”

 

 

 decomposer_afis50x70

 

   În Club Control puteţi urmări Campionatul Mondial de Fotbal din Africa de Sud. Meciurile vor fi proiectate pe superecrane iar Tuborg vine cu a patra bere gratuit.

 CM_mic

 

Pe final de lună, urmează un DUTEVINO Mix Night, pe 25 Iunie.

 

dutevino_afis50x70

O vizită la Dirty Harry’s Irish Pub

   Gata, a început vânzoleala. Cum au apărut primele raze de soare mai pătimaşe, dorinţele de colindat prin parc şi apoi pe la birt s-au înmulţit. Cum parc în timpul serviciului nu se poate (mă rog, pentru oamenii decenţi), rămâne doar cârciuma de după muncă. Sau cârciuma din drum.

   Am nimerit într-una din zilele trecute la Dirty Harry’s Irish Pub, aflat undeva pe strada Franceză, în centrul vechi şi ponosit al Bucureştiului. Localul este (re)deschis de curând şi arată, evident, ca nou-nouţ. Şi chiar aşa miroase. Dispus pe trei nivele, etaj, parter şi subsol, destul de spaţios şi bine aerisit. Partea de sus este un pic mai mică decât cea de jos şi decorată mai spre cârciumă irlandeză, că doar tot românul o arde prin irish-pub-uri acum. Subsolul, tip arcadă, spaţios şi el, arată mai către o combinaţie de medieval, irish şi câte un strop de românesc. Mobilierul este din lemn, pereţii sunt jumătate patinaţi, jumătate cu decor cărămidă şi lambriuri, purtând din loc în loc tablouri cu papagli şi bere. Atmosfera, în general, caldă şi ospitalieră, luminată decent. Fapt pe care mi l-au arătat şi don’şoarele care serveau pe acolo. La etaj nu am mai ajuns…

 

1

   Că veni vorba de servit, păi să consumăm ceva. Bere, vin, cocktail-uri, mâncare. Şi nota la final. Dar ce putem avea pe notă? Un Tuborg draught, de exemplu, la 6 lei, de amăgeală căci Carlsberg-ul la 0.33 l este 9 lei. Pentru doamne, domnişoare şi Cătălin Botezatu găsim Coca-Cola la 7 lei/250 ml sau un cocktail nonalcoolic la 12 lei. Meniul conţine şi salate, supe sau minuturi pentru beţivii rafinaţi care nu se pot manifesta fără să arunce unul sau două boluri alimentare pe gât.

 

2

   Dirty Harry’s Irish Pub este ok de vizitat, chiar dacă preţurile sunt un pic peste medie. Muzica pare în regulă (noi am fost atacaţi cu ceva U2) şi am înţeles că în week-end-uri se bagă ceva muzică live iar în cursul săptămânii, la un moment dat, clienţii poa’ să ragă în microfon în sistem karaoke. Se fumează,  nu există wirelless iar toaletele sunt numai bune de folosit. Aşteptăm cu nerăbdare terasa. All right, boy!

 

3

Primiţi cu studiul?

   Iată că nici nu a început bine anul şi neobosiţii cercetători, surpriză!, britanici au început să dea pe afară studiile care odihnesc dulce minţile prea puţin obosite ale cititorilor de tabloide.

   Astfel, având o mare necunoscută naţională, cineva a investit nişte bani pentru a afla care sunt cele mai ciudate prime cuvinte pe care le rostesc puradeii din Marea Britanie. În loc să fi plantat nişte copaci sau să fi donat lirele pentru a salva vreo specie pe cale de dispariţie…

   Aşadar, să nu ne batem joc de munca oamenilor şi să anunţăm rezultatul cercetărilor. Cel mai ciudat prim cuvânt pe care gorobeţii englezi îl scuipă este „bere”. Mă rog, nu înţeleg de ce ar fi un cuvânt ciudat, mai ales la o naţie unde consumul de bere este sport naţional (internaţional, uneori). Acelaşi studiu ne mai spune că prima dată kinderii spun „tata”. E şi normal să se întâmple aşa, copilul fiind mereu în pericol în preajma capului de familie rupt în gură de haraşpincă iar în aceste condiţii natura îşi face datoria şi îi modelează coardele vocale sub forma acestui father gângurit, spre a domoli un pic spiritul de luptător însetat al masculului.

   De asemenea, mai aflăm că 95% dintr părinţi îşi amintesc primele cuvinte ale copiilor lor. Ceea ce înseamnă că doar 5% dintre părinţi au fost aproape de comă alcoolică atunci când progeniturile au început să dea inteligibil din buze. Oameni răi, mă…

   Sunt curios dacă acelaşi studiu s-ar face în România, care ar fi rezultatele? Lăsând la o parte „mama” şi „tata”, care pot deveni uşor „mă-ta” şi „tac-tu”, ca urmare a schimburilor romantice de replici din cuplu, printre primele cuvinte ciudate care ar putea fi rostite de puietul neaoş am putea descoperi nişte surprize, surprize… Mă abţin de la a face supoziţii. Pula mea…

Team Pub, nou şi încă ieftin la băutură

Undeva, prin centrul vechi al capitalei, în zona intersecţiei dintre străzile Şelari şi Lipscani, am descoperit un local ieftin raportat la preţurile zonei. Deschis de vreo două luni, barul încă se chinuie să adune ceva clienţi, dovadă şi tombola la care am nimerit zilele trecute, precum şi puţina lume adunată pe acolo. Tombolă la care chiar am câştigat o bere.

Numele său este Team Pub, având adresa din buletin Strada Lipscani 36. Este aşezat chiar pe colţul intersecţiei, într-un contrast evident faţă de căzăturile din jurul său, având şi o terasă cu vreo zece sau doisprezece măsuţe, îngrădită de un gărduleţ de lemn. Pentru că am fost o singură dată acolo şi nu am testat îndeajuns meniul şi nervii ospătarilor, voi trage doar câteva linii succinte: Bergenbierul la draft costă 4 lei iar o limonadă la jumătate de litru le uşurează pe doamne, de pe cardul partenerilor, de 10 lei. Domnii şi domnişoarele care servesc clientele au făcut o primă impresie destul de bună, deci nimic de comentat la acest capitol.

Interiorul este amenajat într-un amestec de nou cu vechi (şi câteva picături de „nuca în perete”) şi este distribuit pe zona de la parter, cu bar, televizor, mese înalte. La mezanin, se găseşte o porţiune mai mare, cu vreo zece sau doişpe’ mese şi cu, aţi ghicit, televizor. Accesul spre budă este un pic mai anevoios (mai ales dacă vii de pe terasă şi ţi-ai dat brusc seama că treci prin trăiri interne intense). Am de făcut nişte comentarii vis-a-vis de muzică (destul de tare dată), formată dintr-un amestec cu de toate (uneori repetate obsesiv) şi care îţi cam ia din cheful de a bea o bere liniştit.

Team Pub oferă şi mâncare clienţilor săi dar nu-mi pot da cu părerea, neservind nimic de la această categorie a meniului. Data viitoare, sper, o să revin cu un update. Pe scurt, localul este aşezat într-o zonă ferită de nebunia de pe Franceză sau Smârdan, are preţuri mai ieftine decât multe dintre cârciumile de cartier şi este recomandat pentru o bere scurtă, la un portofel subţire. Cel puţin aşa mi-a şoptit poza lui Che Guevara aflată la intrare.

Cartierul protejat

Fiind membrul insipid al unui cartier mai periferic decât mouse-ul calculatorului unui pensionar, nu mă aştept ca poliţia să-şi facă treaba à la carte, căci de fapt şi de drept nu prea au nimic de câştigat: nu sunt văzuţi de niciun şef, nu pot creşte în rang deoarece facultatea pentru ei a rămas un subiect mai tabu decât revista de la chioşc şi, bonus, centrul de gravitaţie rural-urbană, birtul, este deschis non-stop, gâtul şi ceafa domnului în cauză fiind apărate de o bere la halbă.

Ce mă îngrozeşte cu adevărat este numărul alarmant de consumatori de substanţe interzise, începând cu verde, hash, acid şi terminând cu K şi heroină. Un număr care reuşeşte să crească exponenţial precum inversarea polilor. Majoritatea consumatorilor sunt minori, nişte fructe care acum nu mai visează să dea în pârg. Îmi amintesc cum aproape toţi aveau sclipiri în ochi când ne vedeau pe noi, cei mai mari, jucându-ne diverse, dorind şi ei să intre. Acea sclipire a dispărut treptat, rezumându-se la râsete sacadate şi discuţii onomatopeice.

Defularea mea se îndreaptă strict către mândri purtători ai devizei „siguranţă şi încredere”, cei care nu văd, nu aud, nu vor să stompeze acest fenomen de la cea mai facilă şi de jos treaptă a lanţului. Cum este posibil să-i dai unui amărât de bătrânel supt de vlagă, care probabil a suferit prea multe pe tot parcursul vieţii sale, o amendă pentru simplul fapt că stătea în parc, probabil în zi de pensie, sorbind liniştit dintr-un Burger la litru? Asta în timp ce, la aproximativ cincisprezece metri o gloată de puştani plimbau cuiele pe buze mai ceva ca tâmplarii.

Rareori, loviţi de grandoarea şepcii transpirate, încep să oprească şi să culeagă date de-ţi imaginezi că te înscriu la tombola anului. Nimeni nu scapă agerului poliţist de sector, începând cu vânzătorii de ceapă ambulanţi, mamele care-şi dau copii în leagăne şi terminând cu … doi delicvenţi de şase ani care, nenorociţii, se jucau cu un zmeu( exemplele sunt cât se poate de reale).

Post-scriptum voi relata o lecţie de morala dată mie de către un agent de poliţie, care folosea „voi face” la persoana a doua,plural, timpul prezent.

Într-o duminică, aproape de ora prânzului, în timp ce mă duceam cu un prieten să-mi cumpăr un pachet de tigări, mişcându-ne cracii agale pe uliţa urbană, din neant au apărut două perechi de ochi albaştri. Ne-am intersectat preţ de douăzeci de minute atât privirile cât şi puterea intelectuală, doar după trei minute realizând că dacă tărtăcuţele noastre şi ale lor ar fi unghiuri şi ar fi complementare, unghiurile lor n-ar avea mai mult de zece grade.

Au încercat să ne legitimeze, în ciuda faptului că ei nu se prezentaseră în prealabil. Am refuzat tocmai din acest motiv. De aici circuitele electrice din emisfera stângă l-au făcut pe unul dintre ei să conştientizeze că noi suntem infractori. Au vrut să ne percheziţioneze, nu au reuşit deoarece i-am îmbârligat cu o terţă lege, inexistentă de altfel, fapt care i-a descurajat total. Habar nu aveau de legile în vigoare, teoretic erau praf, iar practic în simbioză perfectă cu teoreticul. Au încercat un mişto de baltă, respins imediat de noi peste fileu mai ceva ca Federer la Wimbledon. Au început să se enerveze. Apoi deodată, unul dintre ei, senin în mimică, ne-a întrebat dacă ne drogăm. Răspunsul negativ a venit sec. După aceea, preţ de cincisprezece minute, ne-a povestit cum fiul lui, acum în vârstă de douăzeci şi şase de ani s-a drogat până acum câţiva ani când s-a lăsat, ajungând acum supervisor la nu ştiu ce firmă.

Înainte să ne ureze succes în viaţă şi sănătate a încheiat plin de compasiune părintească : ” Băieţi, apucaţi-vă de droguri acum cât sunteţi tineri, că mai încolo e mai naşpa!”

Mulţumim mult domnule agent pentru vorba de duh, chiar acum mă voi duce să-mi cumpăr nişte seminţe să le plantez pe balcon lângă muşcata mamei.

Pe Baricade, pe bancă, sub masă

Un bun prieten îmi tot povestea despre o terasă ascunsă de lume şi de căldură, undeva în centrul Bucureştiului. Măi, să fie…Nu m-a convins, mai ales că nu-ţi poţi închipui aşa ceva în buricul târgului, cu atât mai mult despre o terasă. Dar, curios din fire, am hotărât să cercetez cu ochii mei spusele amicului meu…

…Într-o zi de vară, cu temperaturi nu tocmai prietenoase aerului condiţionat, am păşit pragul terasei. Pe Baricade, numele său. Aşadar, locaţia descrisă numai în cuvinte de laudă de amicul meu se află central, în spatele unor blocuri vecine cu o bibliotecă lăsată în paragină. Şi lângă o mănăstire cu valoare de patrimoniu. O să-mi aduc aminte de adresa exactă până la final…Terasa este destul de largă, cu mese de lemn (un pic incomode, dacă eşti mai lungan), cu pietriş pe jos şi înconjurată de gard cu rogojină pe el sau viţă-de-vie, pe o anumită porţiune. Şi umbrele mari, care ţin umbră. La prima vedere totul este în regulă. Am remarcat mai apoi că există şi o casă mai în spate, dotată cu un subteran unde, evident, se află află alte mese cu alte scaune, precum şi bucătăria. Bucătărie? Ei bine, da. Pentru pizza şi ceva salată. Bunicele, raportate la preţ (pizza este 18 lei).

Să vorbim un pic despre bere. Am găsit aici, pe lângă berile uzuale gen Tuborg sau Beck’s, licori un pic mai sofisticate ca Leffe, Duvel sau Konig Ludwig. Ca preţuri, Tuborgul la sticlă este 5 lei sau 4,5 lei în varianta la halbă. Servirea se face la masă, chiar dacă locaţia nu creează această impresie, în sensul bun al afirmaţiei. Muzica se îmbină cu atmosfera de acolo (la un moment dat rula şi Guano Apes, dacă memoria nu-mi joacă feste) iar pentru împătimiţii de site-uri porno wireless-ul este gratuit. Toaletele nu sunt pentru fiţoşi, ceea ce nu înseamnă că au o bilă neagră. Boxerul terasei (amicul meu îmi şopteşte că este boxeriţa Maya) împreună cu cele două pisici senzaţionale, se integrează perfect în peisaj, aducând şi o umbră de fericire tâmpă pe feţele beţivilor intersectaţi cu ele pe traseul către budă. Iar finalul, oricum, ne-a cam prins pe toţi cu acea fericire…

Pentru pasionaţii de fotbal, terasa Pe Baricade pune la dispoziţie suportul tehnic al microbistului, respectiv tv comutat pe canalul unde se transmite un meci interesant. Şi bere, evident. De asemenea, ocazional, se organizează diverse evenimente cu specific underground. Mai era ceva…Aha, lumea. Să spunem că cei care poposesc pe acolo par de treabă. Criteriul faţă de care am trasat această caracteristică rămâne să vi-l definiţi fiecare, dacă veţi da o raită pe acolo.

I-am mulţumit amicului meu (dinamovist-cică are legătura chestia asta cu Pe Baricade J) pentru recomandarea acestei locaţii şi mi-am propus să mai dau câteva vizite pe acolo. Aha, mi-am adus aminte: adresa este str. Radu Vodă, nr. 23. Clar, am nevoie de o bere…