La carne, oşteni !

Un septembrie încă îmbrăcat cu straie ţipătoare de vară m-a prins astăzi undeva, în capitala patriei, cu mintea transpirată de gânduri încărcate de grade Celsius. Trafic, praf, RATB indecent, proiecte de predat, oameni, toate acestea udau din belşug rădăcinile unui arbore de năduf şi de cuvinte nu tocmai auzite pe la biserică, care începuse să crească agresiv cu fiecare oră bifată pe cadran. În tot acest amalgam de senzaţii pline de sudoare, remarc în dreptul unei unităţi militare câteva pancarte cu un slogan menit să crească inima oricărui iubitor la extrem al ţării: “ARMATA ROMÂNĂ-FORŢĂ-PROFESIONALISM-RESPECT !”. O adiere palidă îmi aduse un fir de praf în ochi. Am continuat în gol drumul pe care îl aveam de urmat, încercând cumva să găsesc o imagine asociată cu rândul citit mai devreme. Am găsit-o după câţiva metri. Din mijlocul unui nor de fum, sustras parcă din mijlocul unei scene de luptă de la Griviţa, cu Sergiu Nicolaescu în toate rolurile, apăru el, soldatul, viitor erou, cu sudoare în priviri si mustind de forţă din toate încheieturile. Arma sa era gata de luptă, desenând în aer urme ale mişcărilor perfecte şi identice ale ritualului de război. Ca un real participant la clădirea profesionalismului militar românesc, oşteanul duse mâna la chipiu, salutându-şi cu respect colegii apăruţi din spatele negurii aliate lor, aşa cum codrul a purtat pavăză românului în toată această istorie zbuciumată a neamului nostru. Urmă un moment emoţionant pentru poporul gură cască aflat în faţa gardului unităţii militare: fumul se ridică, oştenii se adunară unul lângă celălalt, victorioşi, culegând micii de pe grătar cu o dexteritate invidiată şi de către cel mai experimentat artilerist, în timp ce PET-ul  de bere trecuse deja de primul tur prin paharele aliniate regulamentar în faţa lor. Întocmai unei lacrimi, o picătură de răcoare se prelinse pe sticla aruncată mai apoi în iarbă. Apa îşi continuă, în final, circuitul său în natură, lăsând pietrele neclintite. Soldatii au aţipit, poate. Sau, poate, ne veghează.

Beţivii fac lucruri trăznite

De cele mai multe ori, iesitul la o bere este o chestiune utopica. Sa fim seriosi, cati au iesit la doar o bere ? Urmarile sunt din cele mai diverse, in general multe situatii fascinante. Iar ele nu ar exista fara personaje, caci aici vreau de fapt sa ajung. Personaje, la randul lor, amuzante, dupa caz. Multe din intamplari au loc dupa ce ficatul fiecaruia iese din tura, obosit sa tot dea cu mopul prin stomac si intestine, stergand moleculele de C2 – H5 – OH. Revenind la personaje, acestea se pot grupa (oarecum) in cateva categorii (sa nu le spunem specii, caci de obicei acesta ar fi termenul corect). Personal , eu vad lucrurile astfel:

1)Tacutul (descris in expresii de tipul “beat mut” sau “rupt in gura” ). Ajunge sa nu mai intre in discutii desi sunt convins ca ar avea foarte multe de spus. Este prins fie in mijlocul unor schimburi de sunete (foarte asemanatoare cu limbajul omului preistoric) ale colegilor de masa, fiind miscat ba intr-o parte, ba in alta, in functie de puterea decibelilor ce-i trec pe langa urechile oricum adormite, fie pe strada in urma unor adulti (tata, socru sau unchi+colegii de pahar ai acestora) proaspat iesiti de la birt si incercand din rasputeri macar sa-si controleze vezica desi oricum nu-i pasa de urmari. Il mai intalnim si in club sau discoteca ramas singur pe marginea unui scaun pentru ca toti ceilalti danseaza iar el a ratat pana si sansa de a se iubi cu chupacabra serii. Tristule !

2)Zambaretul. Sau glumetul, depinde de la caz la caz. In esenta, tot un betiv este. Il recunoasteti dupa ranjetul ce i se instaleaza pe fata la un moment dat si nu-i mai dispare nici macar atunci cand se rasteste la papuci. Scoate ceva poante din el, fiind de obicei in mijlocul atentiei. Nu are iesiri de luptator ninja desi din cand in cand se baga in niste controverse cu amicii de tejghea, tratand probleme de fizica, istorie, matematici complexe sau mai stiu eu ce alte subiecte academice, parand chiar nervos. Zambetul rezista. L-ar da jos, cred, insa numai gandul asta il face sa rada ca prostul. Cand se trezeste pe langa un ring de dans, atunci cand nu da si el din cur si picioare, rade de toti ceilalti. Tot ca prostul, evident. Mare om, mare caracter..

3)Voinicul. Om linistit in viata de zi cu zi si ferit de cele lumesti insa dupa ce interactioneaza cu cel putin un litru de ceva pileala devine cel mai mare luptator in viata. Vorbeste foarte tare din cauza ca timpanele i se atrofiaza, speriate probabil de furia stapanului. Isi dezvaluie vastul bagaj de cunostinte (ascunse pana atunci, motivele nu se cunosc…) si ar fi bine sa aiba dreptate caci de nu…Bineinteles ca dovedeste calitati de mare dansator, cunoscator al sexului opus, tehnici yoga, etc. Il gasim spre dimineata imbratisand la sentiment fie colacul unei toalete, fie brandul vreunui bodyguard. Canta-ne ceva, maestre !

4)Maestrul. Zeul. Stapanul. Poate fi confundat la un moment dat cu tacutul dar un fin observator isi da seama de ghidusie. Intr-adevar, tace dar participa (activ) la discutii (la toate discutiile !) dand aprobator din cap sau zambind inteligent. Ma rog, cat de inteligent o parea…Nu-l intereseaza muzica de cacat (catalogata de el) care se aude in jurul sau, puzderia de pisi din bar sau discoteca (pentru ca de dansat danseaza doar prostii, fuck off), ar mai bea parca ceva tarie, life sucks, prostilor ! Da drumul la toaleta, nene..

5)Somnorila. Sincer, ar fi bun de studiu pentru universitati de prestigiu. Asta doarme, nene ! Doarme de rupe. Rade, discuta, se cearta, poate danseaza un pic iar apoi la revedere Terra ! Il gasesti in cele mai ciudate locuri, moduri, situatii. Poate fi rapit cu usurinta de extraterestrii, dus pe a zecea planeta din a x-a galaxie, disecat, impaiat, reanimat, batut, adus inapoi , batut iar de-ai lui, urlat in urechi, tinut cu capul in WC, pictat, pisat, ma rog, tot ce va trece prin creier insa credeti-ma, rezista. Mai bine mai luati-va un metru de bere.

 

In fine, or mai fi ei si altii dar (inca) nu i-am intalnit. Baiete, nota, te rog !

Frunză fragedă de tei cu licoare de hamei

Am in casuta de mail un mesaj ale carui subintelesuri imi colcaie slobode prin minte nedandu-mi pace. Expeditorul epistolei electronice – care este de fapt o invitatie la destrabalare nocturna in compania berilor blonde cu spumele trecute pe bigudiuri – este o mai veche cunostinta care nu mai pridideste sa recidiveze in emiterea de pilde din ciclul “refelatii de weekend”.

Am sa expun public, cu consimtamantul autorului – care nu este, dar sper sa apara (consimtamantul, nu autorul), doar chintesenta mesajului si anume urmatoarea fraza:

“Sa ne ajute Dumnezeu sa mancam frunze din teiul ala din fata carciumii.”

Deci… Invocand divinitatea, autorul viseaza la reintoarcea noastra la conditia de larve. Suntem mult prea mici pentru a ne impotrivi trecerii inexorabile a timpului, motiv pentru care metamorfozarea, sau mai degraba transcenderea, la stadiul de insecte ne va face sa avem o alta perceptie asupra timpului. “Mustile de-o zi” ale lui Eminescu si “larvele din insectar ce duhnesc a alcool” ale lu’ autorul nostru.

Motivul teiului denota linistea, impacarea cu sinele, asumarea destinului. De remarcat si imixtiunea termenilor de natura profana, precum “carciuma”, care eludeaza vadit sensul pios al mesajului. La fel putem evidentia si cu cata usurinta poate da nastere unei afirmatii laice prin definitie, facand uz de termeni cu caracter bisericesc.

Care este de fapt acceptiunea acestor spuse? Sunt oare doar o simpla nascocire sau pe aici se ingramadesc se iasa la iveala raspunsurile marilor intrebari ale omenirii? Mie imi pare o incantatie care, o data spusa, va provoca un lant de fisuri in cutia Pandorei.

Toate raspunsurile ni le poate oferi chiar el, chiar Mos Craciun. Daca nu mosul, macar betivul din el. Ii multumim in avans.