Concediu pe nerăsuflate

   Final de aprilie, încărcat de spasme psihotice, gaze de eşapament şi multă muncă. Semnat cerere de concediu, făcut un kilogram de bagaje, plecat hai-hui, cu dimineaţa în faţă. România, drumuri cu păcate. Braşov, linişte, aer, stropi de istorie, o altfel de lume. Pe ici, pe colo, tot România. Piaţa Sfatului, Republicii, Biserica Neagră, zidul cetăţii, turnurile, clădiri vechi spoite, flori. Oraş fără cabluri pe stâlpi. Singurul din ţară. Belvedere, Tâmpa, pădure. Am plecat tâmp.

brasov1

 

brasov2

   Sâmbăta de Sus. Frumos, munte falnic, natură încă fragedă, mănăstire veche, cuib de legionari. Râu, păstrăvi, somn profund, batmani, roacheri. Călugări, în speţă. Ciorbă de fasole cu tarhon. Mult tarhon. Şi hrean. Apoi poze, lacrimi, amintiri. Zburat apoi spre oraşul Victoria. Oraş clădit de comunişti pentru combinat. Oameni tot mai puţini, părăsit de saşi, liniştit, bun pentru bătrâneţe. Oraş natal, amintiri şi iar lacrimi.

sambata

   Biertan. Istorie cu saşi, cetate cu biserică, împrejurimi cu verdeaţă. Români proşti şi nepăsători. Drumuri la fel. Sighişoara. Oraş mic, cetate mare. Istorie, patrimoniu, turişti, indiferenţă locală. Pensiune faină, flori, cimitir în vârf de deal, ploaie. Ziduri căzute, linişte, somn. Alba-Iulia. Oraşul de ignorat, cetatea nu. Ploaie şi oameni lucrând cu spor. Istorie renovată şi gata de admirat. Nu e tipic românesc. Sibiu. Piaţa Mare, Piaţa mică şi atât. Restul e durere. Mâncare, somn, poze, linişte, singurătate. Dor de ducă. Scârbă de muncă.

biertan1

biertan2

sighisoara1

sighisoara2

alba iulia1

alba iulia2

sibiu1

 

sibiu2

 

   Final de repaos cu Vama Veche. Mare, soare, lume, debusolare, ameţeală, distrus neuroni. Gânduri triste, despărţiri, gol în jur. Gol. Cioburi. Final.

 

final

Restaurant Sergiana, o recomandare pe cinste

Zilele acestea paşii mi-au fost călăuziţi către Braşov, în ciuda ploii şi, probabil, mânat de dorul de casă. Oraşul arăta bine, chiar şi într-o zi fără soare, semn că pot exista oameni mai gospodari decât media pe ţară în anumite oraşe din România…Având un deosebit respect faţă de stomac, am căutat de îndată să-i ofer desfătare, în momentul în care a început să dea semne de agitaţie. Şi am nimerit bine.

Pe strada Mureşenilor 27, unde înainte era Groapa cu Bere, se află acum Restaurant Sergiana, locaţie care încă mai păstrează neatinsă de penibil imaginea bucătăriei tradiţionale româneşti. M-am hotărât să intru în acest loc, ştiind reputaţia predecesorilor. Intrarea nu abundă în simboluri şi imagini iar odată ce ai pătruns dincolo de uşă calea te îndrumă către pivniţă, acolo unde se află amenajat restaurantul. Drept în faţă se deschide salonul nefumătorilor, îmbrăcat în lumina şi aranjat cochet, fără a epata în vreun fel. Noi am ales spaţiul dedicat celor cu viciul tutunului, aflat imediat în stânga. Împărţit în mai multe saloane şi salonaşe, cu un număr de mese cât să nu creeze senzaţia de înghesuială, pătrează izul de pivniţă veche, deşi este renovat discret. Pereţii şi tavanele arc sunt pavate cu cărămidă iar podeaua şi mobilierul sunt din lemn. Din loc în loc, în câte o oază de lumină aşezată potrivit, se iveşte un mic aranjament rustic, în ton cu atmosfera. Ospătarii (domni şi domniţe) sunt îmbrăcaţi în straie populare şi au zâmbetul lipit pe faţă. Ne aşezăm.

Meniul este o adevărată desfătare a gusturilor şi vorbelor. Aproape fiecare fel de mâncare este botezat într-o formă veche, păstrând involuntar o legătură cu trecutul. Dau câteva exemple: „Cerbul chierdut în ogradă, 10 inşi vor ca să-l vadă”, „Ceaunul lu’ Tuşa, proptit în varză şi mălai”, „Curcan cu chieptar afumat şi ghiftuit cu brânză dulce”, „Ciolan de porc alcătuit cu fusui”, „Cumetrie la tigaie”, „Clătite degerate” şi multe altele. Mă opresc aici pentru că simt nişte averse de ploaie prin cavitatea bucală. O domnişoară amabilă ne-a întrebat ce-am dori să gustăm la masă după care, în aproape zece minute, s-a şi întors cu ciorbele. Într-adevăr, a durat vreun sfert de oră până a îndrăznit să ne dea bineţe. Eu am servit ciorbă de varză cu afumătură, excelent făcută şi primită de stomac. Să nu uit, în minutele de aşteptare, din partea casei am primit o farfurie de jumări cu ceapă roşie, cât să ne întărâte foamea. La felul doi am pus capac zilei, cu chiu cu vai reuşind să dăm gata jumătate din mâncare. Nota, vă rog…

Recomand Restaurantul Sergiana, pentru cine are drum prin Braşov, pentru ospitalitate, atmosferă şi calităţile bucătarului. Nu vă faceţi griji pentru portofel pentru că vă ţine (patru persoane, servind câte două feluri de mâncare, salată şi băutură se descurcă cu 100 lei). Dar aveţi grijă, doar cei experimentaţi pot termina două feluri…Am remarcat aerisirea foarte bună în zona fumătorilor şi temperatura constantă păstrată de pereţii pivniţei. Se pot servi şi vinuri alese, berile fiind limitate la doar câteva mărci. Nu există wireless (chiar şi semnalul telefonului fiind destul de greu de păstrat) dar cine are nevoie de aşa ceva acolo? Voie bună să fie, căci poftă cu siguranţă voi avea şi a doua oară!

Tineri politicieni cu stofă murdară

   Am primit pe adresa redacţiei un mesaj din partea unei cititoare cu drept de vot şi nehotărâtă în acest an cui să-i dea dreptul de a o reprezenta. Am putea spune că, într-adevăr, alegerea este una destul de grea, dacă nu chiar imposibilă.  Stând astfel şi gândindu-ne la alegeri, am observat că mesajul ne poate oferi cheiţa către rezolvarea problemei. Ia să vedem!

   Îl cunoaşteţi pe domnul Cornea Gheorghe Claudiu? Nu? Nici noi. Dar vă putem oferi nişte detalii. Într-una din zilele trecute, undeva pe la ora când se visează strategiile de dezvoltare ale economiei, deci pe la ora două dimineaţa, un grup de cetăţeni români, tineri, plătitori de taxe, se întorceau către casele lor, luate cu credit de la bancă şi aflate în cartierele curate, civilizate şi liniştite ale oraşului, aşa cum sunt aproape toate cartierele din ţară. Că doar aleşii poporului se îngrijesc de aceste aspecte. Dar să nu fim ironici. Aşadar, grupul de mai sus, coborând dinspre Poarta Schei din Braşov, îşi luă avânt către trecerea de pietoni apărută în cale pentru a-şi muta paşii pe cealaltă parte a carosabilului. Gândurile şi râsetele le fură întrerupte, întocmai ca în filmele cu gangsteri şi poliţişti, de scârţâitul roţilor unui Renault negru care era cât pe ce să li se suie în spatele lor de cărăuşi de rate la bancă şi impozite la stat. Prima reacţie a fost similară cu cele întâlnite uneori şi pe stadioanele de fotbal (înjurături, degete mijlocii, şerveţele aruncate pe parbriz). Eee, acum devine interesant. Din maşină, într-o întreagă scenă de suspans, că să vezi ce matahală o ieşi, că hai să mergem, iese un personaj similar celor asociate cu brandul Hi5, îmbrăcat rozaliu, strălucitor şi cu urmă de pipiţă pe scaunul din dreapta. Şi dă-i replici!

   Reacţia domnului posesor de cai putere a fost, probabil din obişnuinţa căpătată în momentele când sunt opriţi de poliţie în trafic cei ca dumnealui, să pună mâna pe telefon. Cum dom’le, da’ cine sunt tinerii ăştia neobrăzaţi care îndrăznesc să-i tocească plăcuţele de frână pe trecerea de pietoni, ia hai să apelăm poliţia! Lucru cu care grupul posesor de inimă în gât a fost de acord, chiar s-a oferit să susţină un dublaj al apelului. Diferenţa a fost faptul că ei chiar au chemat băieţii cu caschete, în timp ce şoferul a apelat o altfel de poliţie, şi anume personală, aflată în două BMW-uri negre. Între timp, bogatul său bagaj de înjurături se revărsa peste întregul peisaj. Şi pentru a fi sigur că momentul acesta le va rămâne veşnic în amintire, domnişorul paietat a scos arsenalul greu, respectiv cartea sa de vizită (!) pentru a le arăta el supuşilor cine este stăpânul şi că nu vor scăpa nemustraţi. La şirul de întrebări cum că „stai aşa, dar legea nu este aceeaşi pentru toţi? Nu toţi trebuie să respectăm regulile de circulaţie la fel? Încălcarea lor nu atrage aceiaşi pedeapsă pentru toţi?” au apărut brusc nişte interferenţe între căile de comunicare interioare ale băieţaşului. Privind către don’şoara care asista pasivă la scenă, din maşină, a mai stors câteva mizerii vocale după care a demarat în trombă. Şi cum poliţia recomandă să nu conduci nervos, dumnealui a vrut să dovedească faptul că miliţienii au şi ei dreptate câteodată: doi motociclişti au fost la un milimetru de a fi şterşi de maşină şi de pe faţa pământului de către individ.

   Dar pentru a nu oferi un final lipsit de personajele amuzante, apar şi poliţiştii până la urmă. ’Nă seara! Trebuie date declaraţii dar chiar şi aşa nu prea e nimic de făcut, că aşa sunt ăştia, că pot contesta şi alte ideologii moderne…Scărpinatul e de bază!

   Dar hai să ne cunoaştem mai bine, îi propunem domnului Cornea. Am remarcat faptul ce este consilier judeţean, deci membru al Consiliului Judeţean Braşov în Comisia pentru activităţi Ştiinţifice, Învăţământ, Cultură şi Culte, un nume la fel de pompos precum apariţia în sine. În acelaşi timp deţine şi o funcţie de consilier local în Zărneşti. Şi cum viitorul ţării este de aur, mai ocupă şi funcţia de Prim vice-preşedinte al organizaţiei de tineret PD-L din Braşov. Ultimele sale  declaraţii de avere şi de interese sunt din ianuarie 2008 (sursa fiind site-ul Consilului Judeşean Braşov), unde sunt trecute ca proprietăţi un cont de 35 000 lei la bancă, 1600 mp în Zărneşti precum şi participaţia de 50% la SC CFC Creative SRL. Firmă care, cercetând Ministerul Finanţelor, nu a avut niciun fel de activitate de la înfiinţarea sa (mai 2007) şi până în prezent. Pentru 2009 nu este declarat nimic, dă-o dreacu’ de lege. Aaa, să nu uităm, candidatura sa din 2008 a fost girată de primarul Braşovului, George Scripcaru.

   Întorcându-ne de unde am plecat, se pare că nu am găsit rezolvarea problemei. Greu, dom’le, cu votul ăsta. Noi propunem, în continuare, să trecem la curăţenie. Să adunăm toate gunoaiele şi să le dăm foc. Acesta, deocamdată, este cel mai bun răspuns.

 

Am avut o tentativă de a-l suna pe domnul consilier şi de a-i da ocazia să ne povestească varianta dumnealui. Dar pentru că cititorii noştri sunt mai credibili decât orice politician român, am luat-o de bună pe cea de mai sus. Oricum, sperăm că articolul va fi citit şi de domnul Cornea Gheorghe (ne vom îngriji noi de asta, doar are adresa de e-mail pe cartea de vizită), invitându-l chiar la un drept la replică online şi public. A-propos de adresa dumnealui de e-mail, cititorii-votanţi îi pot trimite oricând mesaje de încurajare.

carte-de-vizita-1

Trenul de unde până unde?

Ruta CFR Bucureşti – Brasov, tur-retur, nu mai are aproape niciun secret pentru mine. În ultimii zece ani am bătut-o cu toata gama de trenuri, de la personale împiedicate la cele mai fiţoase intercity-uri, în diverse stări, de la treaz sau rupt de somn, până la rupt în gură de beat sau mahmur, în diverse intervale de timp, de la cel optim până dincolo de zece ore, în diverse posturi, cu bilet întreg, redus sau, în special, fără bilet. Dacă s-ar înfiinţa o probă olimpică la mersul cu naşul, ruta asta ar fi specialitatea mea.

Sâmbăta trecută am fost în situaţia de a-mi pune din nou în practică cunoştinţele, deşi în ultima vreme mersul cu trenul a fost trecut pe linie moartă, ca să zic aşa. Aşadar…

8:15 – în aşteptarea rapidului de 8:30 către Braşov, amestecat cu puzderia de călători dornici să se bucure de zăpada muntelui, de uninominalul votului, de gratuitatea călătoriei sau pur şi simplu să profite de weekend-ul prelungit cu o zi naţională. Trenul întârzie să apară.
8:20 – forfota se înteţeşte, trenul lipseşte; răbdarea rezistă.
8:23 – cu şapte minute înainte de plecare, trenul e gata garat şi pregătit să fie luat cu asalt. Instant, la fiecare uşă, s-au format pâlnii de călători. Am ales să stau deoparte şi să vânez un vagon mai neînghesuit.
8:28 – naşul mă informează, la cerere, că un bilet până la Sinaia face 420 de lei vechi. Un bilet cu loc, evident. Dar care loc!? Un rânjet printre dinţi şi o hotărâre fulger. Iau acceleratul de fără un sfert!. Mulţimea de călători încă dădea pe afara din garniturile, cică, suplimentate.
8:30 – trenul pleacă ticsit cu călători. Eu îmi urmez resemnat paşii la linia vecină în aşteptarea acceleratului salvator de fără un sfert.

Ajuns pe peronul învecinat, o linişte suspectă îmi ridică un mare semn de întrebare în dreptul diblei. Niciun tren garat şi doar doi, trei ticuţi rătăciţi pe peron. Următorul pas: stânga împrejur pentru aprofundări. Ajuns faţă în faţă cu Plecările, am constatat indignat dar şi hlizit că, atunci când am căutat la repezeală pe mersul trenurilor o soluţie de backup în caz de avarie, ochii mi-au alunecat o ora în jos. Fără un sfertul ţinea de ora zece şi nu de ora nouă. Ueee, ueee, ueeeeeee… Revelion 2009.

După ce am tras de coadă timpul, hoinărind prin Gara de Nord timp de aproape o ora, m-am prezentat la acelaşi peron cu douăzeci de minute înainte, când, culmea, trenul tocmai gara. Păi aşa mai merge, nene. Să aibă timp omul să-şi suie şi el plasele de rafie fără să răstoarne murăturile. Şi cum toata lumea a apucat să se urce din timp, până şi fumătorii, care îşi stinseseră ţigările cu câteva minute înaintea orei de plecare a trenului, acceleratul a găsit să îşi urnească locomotiva cu două minute înaite chiar. Deci, mare grijă pentru întârziaţi: acceleratul de zece fără un sfert nu se lasă prins pe ultima sută de metri. Ce sa mai… dusul a fost o călătorie de 10 lei.

La întoarcere, în schimb, a fost la fel… acelaşi preţ.

E ceva deja firesc ca imediat ce se scutură cerul de câţiva fulgi, hop, apar şi întârzierile pe CFR. Şi din 25 de minute se fac 45, şi din 45 se face ora. Aşa se face că după o oră de joc de glezne în gara Sinaia, m-am urcat întru-un final în trenul întârziat, cu intenţia de a dovedi şi zecile de pagini ramase din cartea pe sfârsite. După ce m-am instalat într-un compartiment liber şi m-am cufundat în lectură, la mai puţin de cinci minute de la plecarea trenului din gară, brusc s-a făcut beznă. Criza mondială afectase într-un final şi garnitura de tren în care mă aflam şi care se grăbea domol spre capitală. La câteva minute, o lanternă atârnată de mâna unui nene, înainta către compartimentul în care mă confundam cu întunericul. Era naşul. Ajuns în dreptul meu, mi-a cerut legitimaţia de călătorie. I-am prezentat unul din biletele de zece RON pe care le-am primit rest la hârtia de 50. L-a compostat cu privirea, l-a bagat în buzunar şi a dat să plece. Dar staţi puţin am exclamat, ce facem cu lumina? Mi-a replicat un nu asta e problema, se rezolvă… continuându-şi drumul către celălalt capăt întunecat al vagonului. După alte câteva minute, întunericului i-a luat locul o lumină galbenă şi palidă. Intensitatea soluţiei găsite se dovedea una extrem de scăzută. Conformat, mi-a aruncat din nou ochii pe rândurile cărţii. După trei pagini citite simţeam deja o lipsă acută de fosfor în organism. Am renunţat. Mi-am vârât cartea în gentuţă şi m-am lăsat pradă acordurilor dure din căşti.

În apropiere de Ploieşti, un miros de sarmale materne îmi dădea târcoale nasului. Varză, frate! Panicat, mi-am deschis geanta şi am început să cercetez pungile cu bolul cu sarmale, ce nu l-am putut refuza, care şi-a făcut loc cu greu printre elementele de papetărie din interiorul ei. Dar totul era neatins. Nu se vărsaseră nimic. Nimic, nici măcar nervii. Cartea lui Liiceanu avea aceeaşi prospeţime; nu devenise o carte de bucate.

Mi-am luat catrafusele şi m-am mutat într-un alt vagon luminat, unde mi-am putut continua nestingherit lectura. Odată ajuns în Bucureşti am hotărât că, în ceea ce mă priveşte, contractul cu clandestinitatea pe CFR a fost prelungit pe termen nelimitat.

CFR Călători vă urmează drum bun!