Bistro Latina – plăcut, numai bun de revăzut

   Am descoperit de curând un nou local în centrul vechi al Bucureştiului, apărut în locaţia fostului Trafic Punkt. C-or fi sau nu aceiaşi proprietari, puţin îmi pasă. Important este că am rămas cu o impresie plăcută despre Bistro Latina.

   Bistro Latina se află pe Strada Şelari nr. 3 şi nu spune mare lucru, doar  privind înăuntru prin fereastra imensă. Nici trecându-i pragul n-ai spune că se pot întâmpla multe lucruri, însă, cu puţină îndrăzneală, situaţia se poate schimba. La parter sunt câteva scaune la bar şi o masă de opt persoane lângă bar, principalul avantaj fiind tavanul înalt precum şi apropierea de fereastră. La etaj, un mezanin un pic forţat, lucrurile par mai liniştite, cele şase mese fiind mai mult decât suficiente. Ambianţa este foarte plăcută, muzica nu deranjează în niciun fel iar servirea este excelentă (săru’ mâna, doamna Mihaela!). Decorul este unul care se potriveşte de minune cu atmosfera de acolo (pe mine m-a dus cu gândul la bucătăria de acasă).

   La Bistro Latina găsim vin la 25 de lei sticla (Sarica Niculiţel, Domeniile Tohani), găsim şi vinuri mai scumpe, bere, şi pentru gurmanzi un meniu variat de mâncare (foarte bine gătită). Localul este de fumători şi aerisirea se face aproape instant, în consecinţă fumul neridicând probleme. Pentru obsedaţii de facebook există şi acces la internet.

   Bistro Latina este deschis până pe la 23.30 în cursul săptămânii iar în week-end un pic mai târziu. Se pot face şi rezervări telefonice. Una peste alta, aşa cum arată acum, Bistro Latina îşi merită un rând de aplauze.

O vizită la Dirty Harry’s Irish Pub

   Gata, a început vânzoleala. Cum au apărut primele raze de soare mai pătimaşe, dorinţele de colindat prin parc şi apoi pe la birt s-au înmulţit. Cum parc în timpul serviciului nu se poate (mă rog, pentru oamenii decenţi), rămâne doar cârciuma de după muncă. Sau cârciuma din drum.

   Am nimerit într-una din zilele trecute la Dirty Harry’s Irish Pub, aflat undeva pe strada Franceză, în centrul vechi şi ponosit al Bucureştiului. Localul este (re)deschis de curând şi arată, evident, ca nou-nouţ. Şi chiar aşa miroase. Dispus pe trei nivele, etaj, parter şi subsol, destul de spaţios şi bine aerisit. Partea de sus este un pic mai mică decât cea de jos şi decorată mai spre cârciumă irlandeză, că doar tot românul o arde prin irish-pub-uri acum. Subsolul, tip arcadă, spaţios şi el, arată mai către o combinaţie de medieval, irish şi câte un strop de românesc. Mobilierul este din lemn, pereţii sunt jumătate patinaţi, jumătate cu decor cărămidă şi lambriuri, purtând din loc în loc tablouri cu papagli şi bere. Atmosfera, în general, caldă şi ospitalieră, luminată decent. Fapt pe care mi l-au arătat şi don’şoarele care serveau pe acolo. La etaj nu am mai ajuns…

 

1

   Că veni vorba de servit, păi să consumăm ceva. Bere, vin, cocktail-uri, mâncare. Şi nota la final. Dar ce putem avea pe notă? Un Tuborg draught, de exemplu, la 6 lei, de amăgeală căci Carlsberg-ul la 0.33 l este 9 lei. Pentru doamne, domnişoare şi Cătălin Botezatu găsim Coca-Cola la 7 lei/250 ml sau un cocktail nonalcoolic la 12 lei. Meniul conţine şi salate, supe sau minuturi pentru beţivii rafinaţi care nu se pot manifesta fără să arunce unul sau două boluri alimentare pe gât.

 

2

   Dirty Harry’s Irish Pub este ok de vizitat, chiar dacă preţurile sunt un pic peste medie. Muzica pare în regulă (noi am fost atacaţi cu ceva U2) şi am înţeles că în week-end-uri se bagă ceva muzică live iar în cursul săptămânii, la un moment dat, clienţii poa’ să ragă în microfon în sistem karaoke. Se fumează,  nu există wirelless iar toaletele sunt numai bune de folosit. Aşteptăm cu nerăbdare terasa. All right, boy!

 

3

Mic scenariu de toaletă

   Aşa cum se ştie, toaletele sunt locurile acelea unde lumea face pipi şi caca, fiecare în ce poziţie doreşte. Toaletele sunt acasă, afară în curte sau în baruri, în avioane, în lifturi sau chiar în casa scării, că aşa au vrut oamenii să le construiască sau să şi le închipuie.

   Unele dintre ele sunt dotate, că au fost indivizii mai precauţi, cu accesorii de spălat pe mâini, chiuvete şi săpun, gen. Lucru inteligent, în esenţă. Sau nu, depinde cum priveşti lucrurile. Să luăm de exemplu o cârciumă. Una cu trafic, plină de aparate de regenerat berile, care, evident, trebuie să-şi îndrume scurgerile de lichide către o budă. Îl luăm ca model pe domnul Pipinel, un personaj fictiv. Ce face domnul Pipinel când senzaţia de rupere de nori din dreptul vezicii nu-i mai dă pace pe scaun? Se ridică elegant de la masă, îşi cere scuze în faţa doamnelor şi o ia la pas uşor iniţial, alert, mai apoi, către toaletă. Unde, dacă are norocul să fie liber, se va naşte a doua oară instant. Odată încheiată operaţiunea, omul nostru scutură cu nesaţ robinetul, îl aşează plăpând în panatalon şi, normal, dă să-şi clătească mânuţele. Bang! Nu avem chiuvetă în budă! Păi, ce face? Punem crenguţa pe clanţă, după ce în prealabil am mângâiat smotocelul, ieşim să ne spălăm şi apoi revenim la partida de bridge.

   Bun, dar ce să înţelegem de aici? Să-l luăm exemplu şi pe domnul Fifinel, colegul de masă al domnului Pipinel. Domnul Fifinel, la un moment dat, va încerca şi dumnealui aceleaşi senzaţii de facere, drept urmare se ridică vioi de la masă, se scuză în faţa doamnelor şi ţuşti către pipilică. Omul intră în sanctuar, pune mâna pe clanţă, aceeaşi pe care a atins-o şi colegul Pipinel iar apoi pune mânuţa pe smotocelul din dotare, eliberându-i raza laser. În acest moment putem spune că s-a produs joncţiunea, în sensul că prin intermediul clanţei cocoşelul lui Pipinel a făcut cunoştinţă cu cocoşelul lui Fifinel. Cazul acesta este unul fericit pentru că cei doi indivizi sunt nişte oameni curaţi, cu analizele la zi, şi lipsiţi de culturi de parameci, amibe sau ciupercuţe săltăreţe care sălăşluiesc acolo jos.

   Prelungind un pic problema, presupunem că la un moment dat va exista un domn X mai şturlubatic şi plimbat cu ciocul de raţă prin mai multe bălării, care va pune mâna sa de bărbat pe clanţa toaletei, după ce în prealabil îşi va scutura intrumentul de golire. Şi cum chiuveta este în afară, o parte din monstruleţii ăia mici care mişună prin părul pubian va călători direct pe clanţă, urmând mai apoi alte trasee, către alte destinaţii de vacanţă. Este un scenariu paranoic dar aşa sunt eu, mulţumesc.

   Discutând această problemă cu domnul Şacalu’, un bun prieten şi specialist în exterminarea de bun-simţ, am construit în creier un alt scenariu de probat. Să presupunem că domnul Şacalu’ o ia la picior către toaletă, cu gânduri de geneză. Geneză care implică şi un sul de hârtie igienică. Omul, bine-crescut de altfel, ar putea să facă o glumă proastă şi să mânjească, numai un pic normal, clanţa cu puţină materie reciclată proaspăt ieşită din funduleţ. Se spală omul mai apoi, la chiuveta din afara budei… Dar oare domnii Pipinel şi Fifinel, când vor fi mai apoi nerăbdători, atenţie-foarte nerăbdători!, să-şi golească săculeţii de pipi, cum vor proceda după ce vor închide uşa toaletei şi vor pune mânuţa pe căcuţa lăsat de domnul Şacalu acolo? Vor face pe ei au ba?

Team Pub, nou şi încă ieftin la băutură

Undeva, prin centrul vechi al capitalei, în zona intersecţiei dintre străzile Şelari şi Lipscani, am descoperit un local ieftin raportat la preţurile zonei. Deschis de vreo două luni, barul încă se chinuie să adune ceva clienţi, dovadă şi tombola la care am nimerit zilele trecute, precum şi puţina lume adunată pe acolo. Tombolă la care chiar am câştigat o bere.

Numele său este Team Pub, având adresa din buletin Strada Lipscani 36. Este aşezat chiar pe colţul intersecţiei, într-un contrast evident faţă de căzăturile din jurul său, având şi o terasă cu vreo zece sau doisprezece măsuţe, îngrădită de un gărduleţ de lemn. Pentru că am fost o singură dată acolo şi nu am testat îndeajuns meniul şi nervii ospătarilor, voi trage doar câteva linii succinte: Bergenbierul la draft costă 4 lei iar o limonadă la jumătate de litru le uşurează pe doamne, de pe cardul partenerilor, de 10 lei. Domnii şi domnişoarele care servesc clientele au făcut o primă impresie destul de bună, deci nimic de comentat la acest capitol.

Interiorul este amenajat într-un amestec de nou cu vechi (şi câteva picături de „nuca în perete”) şi este distribuit pe zona de la parter, cu bar, televizor, mese înalte. La mezanin, se găseşte o porţiune mai mare, cu vreo zece sau doişpe’ mese şi cu, aţi ghicit, televizor. Accesul spre budă este un pic mai anevoios (mai ales dacă vii de pe terasă şi ţi-ai dat brusc seama că treci prin trăiri interne intense). Am de făcut nişte comentarii vis-a-vis de muzică (destul de tare dată), formată dintr-un amestec cu de toate (uneori repetate obsesiv) şi care îţi cam ia din cheful de a bea o bere liniştit.

Team Pub oferă şi mâncare clienţilor săi dar nu-mi pot da cu părerea, neservind nimic de la această categorie a meniului. Data viitoare, sper, o să revin cu un update. Pe scurt, localul este aşezat într-o zonă ferită de nebunia de pe Franceză sau Smârdan, are preţuri mai ieftine decât multe dintre cârciumile de cartier şi este recomandat pentru o bere scurtă, la un portofel subţire. Cel puţin aşa mi-a şoptit poza lui Che Guevara aflată la intrare.

Restaurant Zet, un moment de linişte şi răcoare

   Tot trecând prin preajma Palatului de Justiţie, am zărit la un moment dat o oază de verdeaţă cu organizare de cârciumă, chiar în spatele măreţei clădiri de pe splai. Am pus câteva întrebări domnului Google, pentru a-mi lămuri curiozitatea faţă de locul cu pricina, astfel aflând că locaţia are şi un nume şi chiar este vizitată. Mi-am propus să arunc un ochi şi eu.

   Ca atare, după-amiaza de ieri m-a găsit trecând pragul localului, denumit şi Restaurant Zet. Ca un cetăţean care îşi macină marea parte a existenţei printre betoane, gălăgie şi cioburi de cotidian prăfuit, terasa respectivă părea, cel puţin la prima vedere, un univers paralel cu cel real, un fel de portal către o lume aflată în totală contradicţie cu oraşul. Mulţi copaci, din toate părţile, răcoare şi linişte. Un domn destul de amabil ne-a condus către o masă unde urma să ne desfătăm cu licori şi mâncăruri. Terasa, destul de spaţioasă, împărţită din loc în loc în separeuri discrete, delimitate de arbuşti, oferea o privelişte plăcută, plină de verde. Culoare care se regăsea şi la umbrelele de deasupra. Copacii răsăreau din mijlocul terasei, câteva flori erau agăţate pe separatoarele dintre mese, piatră discretă pe jos, o mini-fântână într-un colţ, ciripit de păsărele din când în când. Pentru o zi toridă de vară, sună ideal. Puţină lume, ce-i drept, un lucru bun până la urmă. Am cerut un meniu şi am purces la documentare.

   Preţurile nu păreau exagerate dar am remarcat aceeaşi incoerenţă între diferitele produse din meniu. Mă rog, o fi asta o strategie, să oferi Tuborgul, de exemplu, cu 5 lei iar supa gulaş să fie 25 de lei. Oricum, meniul destul de variat, cu diverse oferte din mai multe zone ale mapamondului. Am dat comanda iar mâncarea a venit destul de repede. Picolii amabili, însă asta ţinea de caracterul fiecăruia, cred. Făcând o paranteză, unul din aceşti băieţi a scăpat o bere în timp ce se chinuia să o desfacă, o parte din conţinutul acesteia ducându-se peste poşeta unei domnişoare de la masă. Nu a urmat o sesiune de scuze iar sticla de bere a fost oferită aşa, un pic golită…Revenind la mâncare, pot afirma că este gustoasă, fără mari invenţii prin ea. Bine, acum a fost doar o ciorbă de văcuţă… Vedem data viitoare ce supunem testării.

   În rest, nimic spectaculos la Restaurantul Zet. Într-adevăr, locaţia în sine, spaţiul verde, generos îi conferă din start un mare avantaj. Lumea de la terasă pare în regulă (lângă noi au stat nişte turişti nemţi, ca idee), servirea destul de promptă iar preţurile, aşa cum spuneam, pot fi apreciate în funcţie de ceea ce consumi (strict pentru bere nu este scump). Toaletele sunt curate, nu există wireless iar muzica nu o remarci decât dacă eşti foarte atent (cred că mergea un post de radio). Există şi varianta acoperită a restaurantului, drăguţ decorată şi cu o atmosferă plăcută. Adresa este Palatul de Justiţie numărul 60 şi am înţeles că programul se întinde foarte târziu în noapte, chiar spre dimineaţă.

   Aşadar, pentru cei fără pretenţii exagerate, Restaurantul Zet poate fi  o soluţie. Fiecare decide, mai apoi, dacă revine sau nu.

Pe Baricade, pe bancă, sub masă

Un bun prieten îmi tot povestea despre o terasă ascunsă de lume şi de căldură, undeva în centrul Bucureştiului. Măi, să fie…Nu m-a convins, mai ales că nu-ţi poţi închipui aşa ceva în buricul târgului, cu atât mai mult despre o terasă. Dar, curios din fire, am hotărât să cercetez cu ochii mei spusele amicului meu…

…Într-o zi de vară, cu temperaturi nu tocmai prietenoase aerului condiţionat, am păşit pragul terasei. Pe Baricade, numele său. Aşadar, locaţia descrisă numai în cuvinte de laudă de amicul meu se află central, în spatele unor blocuri vecine cu o bibliotecă lăsată în paragină. Şi lângă o mănăstire cu valoare de patrimoniu. O să-mi aduc aminte de adresa exactă până la final…Terasa este destul de largă, cu mese de lemn (un pic incomode, dacă eşti mai lungan), cu pietriş pe jos şi înconjurată de gard cu rogojină pe el sau viţă-de-vie, pe o anumită porţiune. Şi umbrele mari, care ţin umbră. La prima vedere totul este în regulă. Am remarcat mai apoi că există şi o casă mai în spate, dotată cu un subteran unde, evident, se află află alte mese cu alte scaune, precum şi bucătăria. Bucătărie? Ei bine, da. Pentru pizza şi ceva salată. Bunicele, raportate la preţ (pizza este 18 lei).

Să vorbim un pic despre bere. Am găsit aici, pe lângă berile uzuale gen Tuborg sau Beck’s, licori un pic mai sofisticate ca Leffe, Duvel sau Konig Ludwig. Ca preţuri, Tuborgul la sticlă este 5 lei sau 4,5 lei în varianta la halbă. Servirea se face la masă, chiar dacă locaţia nu creează această impresie, în sensul bun al afirmaţiei. Muzica se îmbină cu atmosfera de acolo (la un moment dat rula şi Guano Apes, dacă memoria nu-mi joacă feste) iar pentru împătimiţii de site-uri porno wireless-ul este gratuit. Toaletele nu sunt pentru fiţoşi, ceea ce nu înseamnă că au o bilă neagră. Boxerul terasei (amicul meu îmi şopteşte că este boxeriţa Maya) împreună cu cele două pisici senzaţionale, se integrează perfect în peisaj, aducând şi o umbră de fericire tâmpă pe feţele beţivilor intersectaţi cu ele pe traseul către budă. Iar finalul, oricum, ne-a cam prins pe toţi cu acea fericire…

Pentru pasionaţii de fotbal, terasa Pe Baricade pune la dispoziţie suportul tehnic al microbistului, respectiv tv comutat pe canalul unde se transmite un meci interesant. Şi bere, evident. De asemenea, ocazional, se organizează diverse evenimente cu specific underground. Mai era ceva…Aha, lumea. Să spunem că cei care poposesc pe acolo par de treabă. Criteriul faţă de care am trasat această caracteristică rămâne să vi-l definiţi fiecare, dacă veţi da o raită pe acolo.

I-am mulţumit amicului meu (dinamovist-cică are legătura chestia asta cu Pe Baricade J) pentru recomandarea acestei locaţii şi mi-am propus să mai dau câteva vizite pe acolo. Aha, mi-am adus aminte: adresa este str. Radu Vodă, nr. 23. Clar, am nevoie de o bere…

Restaurant Blanduziei, specific românesc în centrul Bucureştiului

Căldură mare, moncher, mai ales sâmbătă. Căldură dar şi foame, sete şi, mai ales, dorinţa de a sta undeva la umbră. Fiind ora prânzului, paşii au început să miroasă urme de cârciumă, respectând directivele sosite dinspre sus. Am găsit locaţia, să vedem prestaţia.

Pe strada Academiei numărul 2 se află restaurantul Blanduziei. Privit din afară, aduce cu tipul de restaurant românesc, în care este imposibil să nu apară şi elemente de kitsch. Terasa, acolo unde am profitat noi de munca bucătarului, este decorată simpluţ, cu elemente tradiţionale neaoşe, cu multe flori şi cu umbrele de terasă marcate cu nume de bere. Nici mică, nici mare, terasa ofera, totuşi, un colţ de linişte şi bun pentru a servi ceva de-ale gurii. Poate senzaţia este dată şi de faptul că mai sunt doar două mese ocupate. Ospătarii, doi la număr, fac parte din categoria celor care o viaţă numai asta au făcut, orice urmă de zâmbet fiindu-le ştearsă de pe faţă, de timp probabil. Foamea şi setea fiind din ce în ce mai presante, am trecut direct la comandă , lăsând analiza detaliilor pentru mai târziu.

Câte o adiere de vânt mai alunga puţin din toropeala ce ne-a cuprins în aşteptarea mâncării. Băutura a venit repede, foarte normal pentru o terasă goală. Am observat dalele de pe jos, nu prea în ton cu mesele de lemn şi rogojinile de pe pereţi. Pentru nişte beri, după o zi de muncă, merge. O muzică populară se auzea pe fundal iar mirosul de grătar îşi făcea simţită prezenţa uşor, uşor. A, a venit mâncarea. Gustoasă şi, ca de obicei, ciorba în cantitate dublă faţă de felul doi. Fiind restaurant pe lângă Universitate, nu am clipit din ochi prea des la vederea notei: două ciorbe de fasole (cu salată de ceapă roşie), o mămăligă cu brânză şi smântână, o porţie de ficăţei cu pireu (din cartofi, nu fulgi), o salată de vară, două ape minerale şi o cafea ne-au costat 80 de lei. Şi nişte chifle, să nu uit. Oricum, meniul oferă o bogată paletă de mâncăruri româneşti, tentante numai prin denumire.

Restaurantul Blanduziei are, pe lângă terasă, o încăpere de aproape 50 de locuri dar şi o cramă cu aproximativ 60 de locuri. Am înţeles că au o ofertă bogată de vinuri româneşti în meniu precum şi o trupă de lăutari care se joacă cu timpanele clienţilor. Data viitoare o să-mi fac timp să descopăr mai în amănunt aceste aspecte. Nu există wireless pentru doritori dar nici nu cred că este nevoie. Am să mai dau o tură pe acolo, să ştiu dacă bila neagră din buzunar o voi scoate la lumină sau nu. Între timp, puneţi mâna să munciţi, să aveţi bani de bere!

Cafe Bistro Vilacrosse, mâncare şi băutură în centru

   cafe bistro

   Într-una din peregrinările serale către zonele curgătoare cu bere, gastronomie şi privelişti voluptoase de vară, am nimerit în Pasajul Vilacrosse, un gang celebru al Bucureştilor, aflat apropape de Universitate şi pătat cu influenţele rustico-orientalo-neaoşe. Nu excelează în curăţenie, estetic sau confort dar se pot găsi câteva opţiuni de testare a stomacului şi gâtlejului.  Să purcedem, în consecinţă…

   Aseară am ales Cafe Bistro Vilacrosse, un restaurant ascuns printre multitudinea de mese din pasaj. Înăuntru ne aştepta o atmosferă destul de caldă şi simplă, împrăştiată peste cele opt sau nouă mese acoperite cu feţe de masă în carouri roş-albe. Pereţi bej, lustre cu abajur şi decor având urme de rustic oferă la o primă aruncare de privire un spaţiu intim, numai bun de servit masa şi citit presa. Aerisirea destul de bună te face din când în când să uiţi că te afli într-un local de fumători. Personalul este destul de amabil şi uşor de reperat, ceea ce mi se pare de bun simţ pentru un restaurant mic. Hai să consumăm ceva, dacă tot am intrat.

   Prima pagină a meniului afişează definiţia straielor gastronomice: „o bucătărie ungurească cu accente ardeleneşti”. Foamea din mine mă îndeamnă să trec repede peste analiza de preţ însă, într-o perioadă de criză, reuşesc să desluşesc cu brio cifrele din dreptul fiecărui fel de mâncare. Să spunem, deci, că localul  Cafe Bistro Vilacrosse nu este unul ieftin, chiar un pic peste medie. Adică, băutorii de Ursus lasă 6 lei pe o bere, cei de Tuborg lasă 7 lei. O iahnie de fasole de post costă 9 lei iar o ciorbă de văcuţă este tot 9 lei. Plusăm şi cu ficăţei+cartofi ţărăneşti care ne uşurează de 16 lei. Bîrrr! A-propos de uşurat, toaleta este una singură, universală şi are intrarea printr-o cabină telefonică similară cu cele londoneze. Cum s-ar spune, mersul la toaletă echivalează la propriu aici cu datul unui telefon.

   Dar să revenim la mâncare. Porţiile nu sunt proporţionale cu preţul acestora dar sunt gustoase. Mâncarea poate fi servită mai repede sau mai târziu, în funcţie de felul comandat, jumătatea de oră fiind, până acum, plafonul maxim. Recomand castraveţii muraţi care sunt excepţionali. Pentru cei care suferă de transpiraţii de după masă există aer condiţionat. Iar pentru pofticioşii care vor să caute pe google pastilele care sunt recomandate pentru digestie avem o veste proastă: nu există reţea wireless.

   Măcar o dată merită să încercaţi o experienţă la Cafe Bistro Vilacrosse, chiar dacă este sezon estival şi terasele sunt la putere.  Cine ştie, poate vă place.

 

P.S.: Aseară, pe nota de plată era trecută o bere în plus. O fi fost greşeală, n-o fi fost…

 

O'Hara, două hare

   ohara

   Momentele petrecute după final de muncă sunt, în general, cele mai aşteptate. Dacă sunt consumate împreună cu prietenii, într-o locaţie relaxantă pentru creier şi ficat, cu atât mai bine. Drept urmare, să vedem ce se întâmplă dacă facem un tur prin cârciumile din drum.

   În ultima perioadă, dacă aţi fost mânaţi de sete pe acolo, centrul istoric din Bucureşti a intrat pe un făgaş apropiat de cel normal. Nu chiar apropiat dar, oricum, sunt nişte schimbări în bine faţă de anul trecut. Se mai renovează din clădiri, din străduţe, în ritm tipic mioritic pentru că sunt legate direct de autorităţi. Dar asta este o altă poveste. Aşa cum spuneam, au apărut din ce în ce mai multe baruri şi terase. O bilă neagră, pentru modul haotic în care sunt dispuse. Astăzi, însă, ne vom concentra asupra uneia dintre ele.

   Pub-ul O’Hara se află pe strada Franceză numărul 13. Destul de mic (în jur de nouă mese) dar încăpător întotdeauna pentru clientela sa. Autodefinit irish-pub, în afară de reclamele la Guiness înşirate pe pereţi, într-un fel de poveste a celebrei beri negre, restul este un amalgam de medieval (ţinând cont de armura şi săbiile încrucişate prezente) şi rustic european. Tavanul înalt, în formă de arcadă, din cărămidă, conferă o aparentă senzaţie de spaţiu aerisit. Vara chiar se întâmplă aşa, pentru că intrarea formată din două uşi mari, de geam, stă deschisă larg. În sezonul mai friguros, fumul îţi pătrunde până la chiloţi, ventilaţia fiind rar pornită. Din raţiuni de economie de curent, probabil, alături de românescul mod de a „chinui” clienţii.

   Una peste alta, este un loc plăcut, unde te poţi obişnui repede. Terasa montată vara este cochetă, muzica ne aduce aminte de U2, The Cure, R.E.M. sau Simple Minds şi, pentru cine are chef, se poate juca Darts. Sunt şi două televizoare, ce rulează sport. Barmanii, un nene şi  o tanti, sunt amabili şi te lasă să-ţi savurezi berea în linişte, chiar dacă închiderea este în jur de ora 12 noaptea iar tu nu dai semne că-ţi pasă de asta. Preţurile sunt acceptabile (6 lei halba de Tuborg). Budele sunt separate (beţivi şi beţive) deşi, după o perioadă mai lungă de slalom printre halbe, nu mai contează în care din ele îţi marchezi teritoriul.

   Pentru a vă face o părere personală, mergeţi până acolo. Până la urmă, gusturile nu se discută. Noroc!

“Jegul”, în pericol să se cureţe

Şoc în lumea studenţilor beţivi electronişti şi nu numai – adică nu numai beţivi şi nu numai electronişti. Jegul, sau Expres Olimp cu numele din acte, cârciuma din campusul Leu, este în pericol de a fi închisă.

Aflarea veştii ăsteia m-a lovit direct în moalele capului. Şi sunt convins că nu numai pe mine. Trei ani de zile – intensiv – şi alţi doi – cu jumătaţi de măsură – mi-am investit marea parte a resurselor materiale la Jeg. Mă pot considera unul din acţionarii cu drepturi depline. Dacă aş fi adunat toate paharele goale de plastic rămase de la bere, aş fi ridicat un turn mai înalt decât cele 11 etaje ale căminului de vizavi.

În anii mei de studenţie, Jegul era spaţiul ideal unde mii şi mii de secunde se îngrămădeau să devină victime. Era eşafodul perfect unde puteai să-ţi omori timpul, nedând socoteală nimănui. Jegul era debuşeul viselor ieftine dar indispensabile, al aspiraţiilor imediate, ce vizau clipa urmatoare, vechină acumului de atunci. Acolo am învăţat să trăiesc clipa. Jegul era punctul de plecare şi punctul de oprire al majorităţii acţiunilor desfăşurate într-un campus în care ai fi putut rămâne închis cu săptămânile, fără ca timpul să întrebe de tine. Jegul dădea savoarea victoriilor şi alina, amorţind sau nu în alcool, înfrângerile din disputele cu balaurul numit facultate.

A închide Jegul studenţilor este ca şi cum ai desfiinţa cancelaria profesorilor. Este ca şi cum ai confisca punctul zero. Sau, e ca şi cum vreun mahăr din UPB ar vrea să facă nişte bani frumoşi de pe urma închiderii cârciumii.

Păi unde îşi vor mai copia “electroniştii” de mâine sau de poimâine temele, unde îşi vor mai bea berea de dimineaţă şi cafeaua de seara, unde îşi vor mai contempla înfrângerile şi unde îşi vor mai sărbători victoriile, examen după examen?

Campania “Facultatea de Electronică şi TC” nu poate fi susţinută fără o cârciumă fidelă cum a fost atâta vreme Jegul. Este ca şi cum te-ai arunca la lupta, direct în linia întâi, complet lucid.

Cine nu e de acord cu strămutarea Jegului are şansa să îşi exprime această optiune. Există deja o petiţie în sensul ăsta chiar aici.