Un cititor indecent ne-a sunat la redacţie să ne întrebe care este aportul adus de retaileri în economia românească. Pfiu, ne-a cam pus în încurcătură. Dar pentru că suntem oameni serioşi, am plecat să facem nişte cercetări în domeniu ca să-i răspundem omului.
Aşadar, am aflat că în România sunt câteva reţele de magazine gen hyper sau super-market, cu profil retail sau cash and carry. Adică unii care vând la bucată orice, tuturor, şi alţii care vând doar la cutie şi doar celor care-şi trag legitimaţie de cumpărător autorizat sub acoperişul magazinului respectiv. Detalii fără importanţă, de altfel. Dintre cei mai importanţi comercianţi de acest gen, istoria a început cu Metro, venit acum 13 ani pe meleagurile noastre, introducând, într-un fel, comerţul civilizat. A urmat Carrefour în 2001, Kaufland în 2005, Real în 2006. Mai sunt Cora în 2003 şi Auchan în 2006 dar cu un număr mult mai mic de magazine (adică 7 împreună) şi, de altfel, cu o cotă de piaţă mult mai firavă. Pe lângă aceste „somităţi” ale comerţului cu căruciorul mai sunt şi alţii, fie cu unităţi de vânzare mai mici din punct de vedere al suprafeţei şi al sortimentului, fie cu alt gen de produse în ofertă (bricolaj, de exemplu). Haideţi să trecem la nivelul următor.
Ne-am propus să dăm nişte numere, aşa cum băieţii din angrenajele de mai sus le-au dat economiei autohtone. Metro, spun datele oficiale, a investit în ţara noastră în jur de 370 milioane de euro, acest lucru referindu-se în alocarea de terenuri, construcţia de magazine, achiziţionarea de marfă, plăţi diverse. Investiţii făcute o dată şi recuperate pe termen scurt şi mediu. Împreună cu divizia de retail a grupului, adică magazinele Real, oferă o pâine tare de mâncat celor aproximativ 6500 de angajaţi, deosebit de mulţumiţi de ceea ce fac, căci aşa-i şade românului bine. Conform declaraţiilor din presă, în 2007 dumnealor, adică nemţii, au încasat vreo două miliarde de euro de la cei care le-au trecut pragul în căutare de păpică, tv-uri şi alte acareturi. O sumă frumuşică, mai ales că adaosurile faţă-spate nu sunt de neglijat. Pentru cititorii care au roşit văzând partea cu spatele, precizăm că adaosul din spate înseamnă taxele vărsate de furnizorii care îşi vând marfa pe rafturile acestor magazine. Lăsând la o parte impozitele date la stat şi plăţile către angajaţi, suma rămasă în conturile investitorilor de acest tip nu este de neglijat. Să nu uităm de prietenii din Franţa, în schimb…
Carrefour a băgat în buzunarele constructorilor, proprietarilor de terenuri, furnizorilor şi altora vreo jumătate de miliard de euro, ca investiţii. A făcut vreo 6000 de cărţi de muncă şi a ajuns să adune de la casiere, în 2007 de exemplu, în jur de 900 milioane de euro. Înduioşător, de-a dreptul. Pe la spate, pe la spate, mai vin nişte bănuţi, deloc de neglijat, aşa cum ne spune o sursă demnă de încredere. Care sursă ne mai spune că amicii francezi sunt bine legaţi politic pe plaiurile mioritice. Şi revenind iar la nemţi, Kaufland a dat ţărişoarei noastre aproape 350 milioane de euro, construindu-şi reţeaua de magazine şi angajând circa 5000 de românaşi dornici de a băga marfa la raft, sperând că vor ajunge vreun şefuţ, cândva. Una peste alta, investiţii mari, care au dat de mâncare o vreme şantieriştilor, producătărilor de materiale de construcţii şi altora legaţi de extinderea reţelelor de magazine.
Aducându-ne aminte de faptul că avem de dat un răspuns coerent cititorului nostru, am căutat printre cioburile de pe pervazul de la bucătărie informaţiile trimise cu un porumbel călător de către sursa noastră de încredere, aflată sub un program de protecţie a martorilor lui Iehova. Care va să zică, statul român mulţumeşte retailerilor pentru numărul de angajaţi cărora le oferă ceva de făcut, sporind astfel contribuţiile sociale. De acord, spunem şi noi. Că mai bine să încaseze nişte bani decât să-i dea şomerilor din buzunarele noastre. Salarii care, până la urmă, tot în hypermarket ajung, că trebuie şi gura angajatului să mănânce ceva. Avem de-a face cu un circuit închis, câştigător şi pentru stat, din plăţile de TVA. Iată, deci, stimate cititor, că aportul adus în economie există. Mulţumiţi de ajutorul investitorilor de acest gen, am căutat mai departe prin mesajele trimise de amicul nostru. Ocazie cu care mai avansăm un nivel.
Ce întrebare firească ne-am pus? De unde este marfa de pe rafturi? De la furnizori, normal. Bun, bun, şi furnizorii de unde o iau? Din import, normal. Păi, şi de ce magazinele nu ar face dumnealor direct import, că iese mai ieftin? Eee, cred că aceiaşi întrebare şi-au pus-o deja domnii din conducerea reţelelor de comerţ pentru că asta începe să se facă. La mâncare, baza sunt procesatorii, unde sunt multe „e”-uri, procesatori care îşi cam bat joc de producători, producători care sunt vai steaua lor. De ce? Pentru că nu-şi permit să facă investiţii în utilaje, neavând siguranţa unei colaborări de perspectivă cu giganţii, ca să nu mai spunem că preţul la care sunt forţaţi să vândă nu se pupă cu realitatea. Dar asta este o altă poveste şi nu vrem să divagăm. Revenind la procesatori, cine sunt dumnealor? Păi, îi cunoaşteţi. Români nu sunt cu siguranţă. Şi produse ca la mama acasă sunt sigur că nu aţi găsit în nicun magazin. Iar mărcile prezente încep să fie direct importate. Ce se întâmplă cu produsele nealimentare? În afară de faptul că nu sunt produse în România de niciun fel (o mică parte, poate), deci sunt importate, acum vor fi preluate direct de retaileri. Cu alte cuvinte, mulţumim furnizorului pentru colaborarea de până acum (dacă este cazul) dar noi vrem preţuri mai bune pentru clienţii noştri (sanchi, adaosul poate fi mărit substanţial astfel) şi o să luăm noi marfa de la alţii. Dar nu din România. Iar furnizorul, după ce trage o linie pe hârtie şi vede că e băgat în leasing-uri pentru parcul auto (că deh, magazinul îl penalizează dacă nu primeşte marfa la timp), mai vede că a decartat o căruţă de taxe pe la investitorul străin, îşi numără şi cheltuielile cu transport, marfă, dobânzi la credite, realizează că mai bine trage o liniuţă tip Mutu pentru a uita de căcatul în care a fost băgat. Odată revenit la realitate, constată şi faptul că domnul magazin nu-l mai doreşte furnizor de marfă, închide firma, dă oamenii afară şi mulţumeşte statului pentru că ştie să atragă investiţii în România.
Aşadar, pentru a răspunde corect cititorului nostru, vom concluziona sec: retailerii plătesc contribuţii sociale şi oferă locuri de muncă, cu un nivel mediu salarial sub cel mediu pe economie. Dar, în acelaşi timp, dânşii strică alte jucării: reduc substanţial limita de profitabilitate a celor care le furnizează marfa, forţându-i pe aceştia să reducă cheltuielile drastic, nepermiţându-le o dezvoltare a afacerii în perspectivă (contractele sunt valabile un an de zile) şi, cel mai nasol, ajung să falimenteze micii comercianţi care, la rândul lor plăteau impozite şi hrăneau guri. Un alt aspect este faptul că, din celebra bătălie cu preţurile, strategiile s-au orientat către importuri proprii. Cu alte cuvinte, îi lasă cu ochii în soare şi cu datoriile până în gât pe cei care furnizau marfa până acum. Care înseamnă alte concedieri şi falimente. Iar adaosurile la importuri sunt mari, aşa cum precizam. Foarte mari. Şi, una peste alta, urmează disponibilizări, fiind an greu. Staţi aşa, nu vă impacientaţi, că salarii compensatorii nu se plătesc. Cine este curios de ce, să ne trimită o scrisorică. Poate mai facem rost de un porumbel.
Românul nu mai vrea să-şi ia plasă cu bani
În ultima perioadă a devenit un trend mondial în a fi ecologist, în a susţine, de cele mai multe ori doar cu moralul, programele care încurajează protecţia mediului. România, o ţară în care consumul de orice fel atinge culmi de neimaginat, nu prea are de-a face cu mentalitatea de respect faţă de natură. Urmaşii lui Traian şi ai lui Decebal, deveniţi fraţi cu codrul de-a lungul istoriei, îşi cam bagă picioarele în pământul pe care calcă, în aerul pe care îl respiră sau în apa pe care o beau. Lăsând la o parte legislaţia deficitară vis-a-vis de tot ceea ce înseamnă conservarea mediului înconjurător şi a resurselor de orice fel, precum şi a nerespectării puţinelor norme existente, problema de fond este educaţia civică. Românul nu este crescut în spiritul respectului faţă de orice petec de verdeaţă, faţă de faună, faţă de pătrăţica în care îşi are sălaşul. În plus de asta, nicio abatere de la regulă nu este pedepsită.
În tonul celor de mai sus, anul 2009 a adus în pachetul de legi legate de mediu o nouă rânduială. Fostul ministru Attila Korodi a lăsat moştenire studiul introducerii unei eco-taxe de 20 de bani pentru tot ce înseamnă pungi şi sacoşe care nu sunt biodegradabile. Domnii aşa-zişi specialişti de la ministerul cu pricina, au pus-o de-un brainstorming şi au lansat o propunere de ordin legislativ pentru a înghiţi această taxă. Înainte de toate, eu m-am întrebat de ce taxa are valoarea de 20 de bani şi nu 50 sau 5 bani. Nu există un proiect din care să rezulte această sumă. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi la taxa auto, deci lucrurile funcţionează lăutăreşte. În fine, studiind mai departe problema, normele ordinului şi publicarea acestora s-au făcut pe final de an 2008, cu aplicare de la 1 ianuarie 2009, nerespectând termenul de 15 zile pentru contestaţii. Cine are curiozitatea să citească un pic textul publicat în Monitorul Oficial, va constata faptul că totul este un mare fâs. Tipic dâmboviţean, sunt lăsate portiţe de evitare a oricărei legi, în consecinţă şi în acest caz se poate fenta uşor eco-taxa. Se spune că scapă de acest bir pungile/sacoşele care sunt din material textil, hârtie sau orice alt material pentru care există dovada de biodegradabilitate. Nu se precizează nimic despre durata de descompunere, aşa cum cred că ar fi fost normal. În plus de asta, definiţia termenului de biodegradabilitate din lege este generalistă: „descompunerea unui component chimic organic sub acţiunea microorganismelor astfel: a)în prezenţa oxigenului, în dioxid de carbon, apă şi săruri minerale ale celorlalte elemente prezente şi apariţia unei noi biomase sau b) în absenţa oxigenului, în dioxid de carbon, metan, săruri minerale şi crearea unei noi biomase.”. În consecinţă, vechile pungi de plastic, pe care le găsim oriunde în natură, nu ar trebui să intre sub incidenţa acestui text. Sunt biodegradabile, se descompun în elementele precizate mai sus dar în sute de ani. Aici este hiba. Dacă tot dorim o reală protecţie a naturii, ar trebui taxată, pe lângă componenta materială a pungii, şi durata de descompunere a acesteia. Ceea ce nu se întâmplă.
Partea bună a lucrurilor este că, înainte de a se publica normele metodologice de mai sus, producătorii români de sacoşe au început să-şi reorienteze privirea pentru a găsi elemente ce îi puteau scuti de plata eco-taxei. Evident, mulţi şi-au aruncat privirea în curtea vecinilor din vest, unde, legislativ, lucrurile sunt bine puse la punct, aşteptându-se ca băieţii noştrii de la mediu să ia acelaşi exemplu. Soluţia găsită a fost adăugarea în procesul de fabricaţie a unui aditiv oxo-degradabil care accelerează procesul de descompunere. Practic, o pungă conţinând acest aditiv se distruge în maxim doi ani, ceea ce înseamnă un mare pas de la sutele de ani care o păstrau neatinsă. Costurile de producţie cresc nesemnificativ, deci soluţia este una bună. Am citit părerile unor neavizaţi prin presă care spun că acest aditiv transformă în praf sacoşa, poluând şi mai tare, distrugând plămânii sărăcuţului consumator român. Evident, fals. Iar certificarea vine exact de la laboratoarele de testare din ţările vestice, pentru că la noi în ţară nu există niciunul. Ceea ce, până la urmă, este bine pentru că altfel sigur s-ar fi măsluit documentele.
Ţinând cont de cele de mai sus, înseamnă că pungile rămân în continuare netaxate, având aditiv acum, la acelaşi preţ, ceea ce ar permite retailerilor să le distribuie gratuit în continuare. Cu alte cuvinte, covorul de sacoşele va rămâne în continuare sub picioarele noastre. Ei bine, nu. Trebuie să apreciem faptul că toată lumea le vinde acum. Într-adevăr, sunt şi câştiguri materiale pe măsură dar este singura soluţie de a tăia din avântul cumpărătorului de a consuma în neştire acest tip de accesoriu. Bineînţeles, au fost destui care şi-au manifestat nemulţumirea că nu mai beneficiază moca de sacoşele, normal, dar asta este. Să se obişnuiască. Până la urmă, nimeni nu-i obligă să dea bani pe pungi de fiecare dată când vizitează magazinele. Este suficient să-şi achiziţioneze o singură dată una sau doua plase de rafie, pe care să le reutilizeze după aceea. Plus că, le pot schimba gratuit cu unele noi atunci când se uzează.
Din toată tărăşenia asta, producătorii români pierd un pic de caşcaval, având în vedere faptul că numărul de bucăţi produse este pe o pantă descendentă. Ca să nu mai vorbim de faptul că există retaileri care preferă importul din alte ţări ale unor astfel de sacoşe. Carrefour, de exemplu (şi Cora face acelaşi lucru), achiziţionează din Spania (datele de provenienţă sunt imprimate pe sacoşă) un tip de pungă făcută din material 100% natural, şi anume din extras de tubercul de cartof. Foarte bine, numai că aceste sacoşele se descompun în maxim 6 luni doar în instalaţii de compost. În România nu există nicio instalaţie de acest fel. Adâncind problema, în România nu se practică sortarea gunoiului şi chiar dacă, pe ici pe colo, mai există puncte de colectare selectivă a deşeurilor, la destinaţia finală, adică la gropile de gunoi, tot amestecte ajung. Şi atunci, degeaba sunt materiale ce pot fi reciclate, degeaba sunt produse din tubercul de cartof, pentru că tot gunoi secular ajung.
Ca să nu mai lungim textul, iniţiativa de a vinde plasele, sacoşele, pungile este una foarte bună. Câştigaţi sunt cei care le vând, supăraţi sunt cei care le produc, mulţumită va fi, într-un fel, natura. Legea este în ceaţă dar efectul a fost unul pozitiv în cele din urmă. Sunt încă multe de făcut, începând de la educarea cetăţeanului, până la colectarea şi distrugerea corespunzătoare a deşeurilor. Păreri vor tot exista, contestatari privind cine câştigă mai bine în urma acestei legi vor tot apărea, important este să ne gândim un pic şi la viitor. Să privim cum va arăta lumea pe care le-o oferim urmaşilor noştri, întrebându-ne dacă noi ne-am dorim să trăim în ea. Şi dacă domnii guvernanţi se vor hotărâ să modifice un pic textul ordonanţei, să facă în aşa fel încât să avem un singur câştigător: mediul natural care ne înconjoară.