Evoluția de ghenă

O mare parte a macacilor de bloc a evoluat pe scara evoluției sociale, descoperind ghena comună. Astfel, creierul acestora, în mare parte nefolosit (și aici mă refer la partea care se folosește), a adăugat în baza de date acea încăpere micuță de lângă apartament unde se aruncă deșeurile menajere. Mă rog, termeni care încă nu au sens în mintea lor. Și spun evoluție pentru că primatele amintite mai sus au renunțat la orizontul oferit de ferestre pentru a scăpa de mizeriile lor, folosind astfel trista invenție comunistă de pe scara blocului.

Evoluția făcându-se extrem de lent, macacilor de bloc le va mai lua două sau trei generații până vor învăța să-și strângă gunoiul în pungi, legate la gură, pentru a nu înfunda nările vecinilor din jungla de cartier cu aromele lăsate de murdăria lor. Deocamdată, ei vin direct cu găleata (sau orice alt recipient care păstrează sedimente căcăcioase  pe pereți) și varsă gunoiul pe tubulatură (există o rasă a acestora care îl lasă direct lângă ghenă). Iată cum, astfel, sedimentele din găleată se mută pe pereții ghenei, oferind locatarilor diverse parfumuri numai bune de stârnit voma. Orice recomandare făcută pentru folosirea pungilor este, de cele mai multe ori, pierdere de vreme și neuroni.

Îmi dau seama că, în acest mod, pasul către sortarea deșeurilor este unul echivalent cu trecerea de la epoca de piatră la primul zbor pe Lună. Și, cu toate că macacii de bloc au vina lor, o mare responsabilitate revine, ca de obicei, autorităților. Se tot spune, de când cu integrarea în U.E., că ghenele de scară vor fi închise, că vor fi aduse tomberoane pentru a sorta gunoiul, că populația va fi îndrumată în acest sens, etc. Vorbe multe, de fapt, și fapte ioc. În fond, într-o țară de căcat, până și aruncarea gunoiului este o activitate de căcat.

Cartierul protejat

Fiind membrul insipid al unui cartier mai periferic decât mouse-ul calculatorului unui pensionar, nu mă aştept ca poliţia să-şi facă treaba à la carte, căci de fapt şi de drept nu prea au nimic de câştigat: nu sunt văzuţi de niciun şef, nu pot creşte în rang deoarece facultatea pentru ei a rămas un subiect mai tabu decât revista de la chioşc şi, bonus, centrul de gravitaţie rural-urbană, birtul, este deschis non-stop, gâtul şi ceafa domnului în cauză fiind apărate de o bere la halbă.

Ce mă îngrozeşte cu adevărat este numărul alarmant de consumatori de substanţe interzise, începând cu verde, hash, acid şi terminând cu K şi heroină. Un număr care reuşeşte să crească exponenţial precum inversarea polilor. Majoritatea consumatorilor sunt minori, nişte fructe care acum nu mai visează să dea în pârg. Îmi amintesc cum aproape toţi aveau sclipiri în ochi când ne vedeau pe noi, cei mai mari, jucându-ne diverse, dorind şi ei să intre. Acea sclipire a dispărut treptat, rezumându-se la râsete sacadate şi discuţii onomatopeice.

Defularea mea se îndreaptă strict către mândri purtători ai devizei „siguranţă şi încredere”, cei care nu văd, nu aud, nu vor să stompeze acest fenomen de la cea mai facilă şi de jos treaptă a lanţului. Cum este posibil să-i dai unui amărât de bătrânel supt de vlagă, care probabil a suferit prea multe pe tot parcursul vieţii sale, o amendă pentru simplul fapt că stătea în parc, probabil în zi de pensie, sorbind liniştit dintr-un Burger la litru? Asta în timp ce, la aproximativ cincisprezece metri o gloată de puştani plimbau cuiele pe buze mai ceva ca tâmplarii.

Rareori, loviţi de grandoarea şepcii transpirate, încep să oprească şi să culeagă date de-ţi imaginezi că te înscriu la tombola anului. Nimeni nu scapă agerului poliţist de sector, începând cu vânzătorii de ceapă ambulanţi, mamele care-şi dau copii în leagăne şi terminând cu … doi delicvenţi de şase ani care, nenorociţii, se jucau cu un zmeu( exemplele sunt cât se poate de reale).

Post-scriptum voi relata o lecţie de morala dată mie de către un agent de poliţie, care folosea „voi face” la persoana a doua,plural, timpul prezent.

Într-o duminică, aproape de ora prânzului, în timp ce mă duceam cu un prieten să-mi cumpăr un pachet de tigări, mişcându-ne cracii agale pe uliţa urbană, din neant au apărut două perechi de ochi albaştri. Ne-am intersectat preţ de douăzeci de minute atât privirile cât şi puterea intelectuală, doar după trei minute realizând că dacă tărtăcuţele noastre şi ale lor ar fi unghiuri şi ar fi complementare, unghiurile lor n-ar avea mai mult de zece grade.

Au încercat să ne legitimeze, în ciuda faptului că ei nu se prezentaseră în prealabil. Am refuzat tocmai din acest motiv. De aici circuitele electrice din emisfera stângă l-au făcut pe unul dintre ei să conştientizeze că noi suntem infractori. Au vrut să ne percheziţioneze, nu au reuşit deoarece i-am îmbârligat cu o terţă lege, inexistentă de altfel, fapt care i-a descurajat total. Habar nu aveau de legile în vigoare, teoretic erau praf, iar practic în simbioză perfectă cu teoreticul. Au încercat un mişto de baltă, respins imediat de noi peste fileu mai ceva ca Federer la Wimbledon. Au început să se enerveze. Apoi deodată, unul dintre ei, senin în mimică, ne-a întrebat dacă ne drogăm. Răspunsul negativ a venit sec. După aceea, preţ de cincisprezece minute, ne-a povestit cum fiul lui, acum în vârstă de douăzeci şi şase de ani s-a drogat până acum câţiva ani când s-a lăsat, ajungând acum supervisor la nu ştiu ce firmă.

Înainte să ne ureze succes în viaţă şi sănătate a încheiat plin de compasiune părintească : ” Băieţi, apucaţi-vă de droguri acum cât sunteţi tineri, că mai încolo e mai naşpa!”

Mulţumim mult domnule agent pentru vorba de duh, chiar acum mă voi duce să-mi cumpăr nişte seminţe să le plantez pe balcon lângă muşcata mamei.

Restaurant Arena, demn pentru sectorul 2

Pe bulevardul Basarabia, undeva la intrarea către viitorul stadion naţional Lia Manoliu, există o serie de birturi de cartier, căutate mai ales vara, pentru terasele spaţioase şi pentru bruma de verdeaţă prăfuită de lângă. Într-una din serile trecute, obosit de frecatul mentei de la serviciu, m-am decis să-mi liniştesc stomacul la una din aceste locaţii.

Restaurantul Arena, situat la numerele 37-39, pe bulevardul Basarabia, aşa cum spuneam mai sus, este un local din categoria celor de cartier. Şi când spun de cartier, mă refer la Pantelimon, care este în apropiere sau, extrapolând, la sectorul 2 cu primarul Onţanu care este din acelaşi aluat cu adevăratul-primar-care-este. Prietenii şi locuitorii care nu votează de scârbă ştiu la ce mă refer. Deviez de la subiect, ştiu. Aşadar, intru pe terasa restaurantului cu pricina, mânat de foame şi, inevitabil, de sete. Aleg partea acoperită a terasei, cu un răvăşitor decor rustico-orientalo-românesc. Adică lampioane chinezeşti înconjurate de ardei gras, roşii şi cepe roşii de plastic. În această zonă, mesele şi băncile sunt din lemn, ţărăneşti, gen. Mi-a plăcut foarte mult cum natura făcea parte din acest peisaj, respectiv am admirat familiile de paianjeni şi insecte care locuiau paşnic pe sub bănci sau pe la colţurile meselor. Am gândit că e mai bine să nu disturb comunităţile acestora, drept urmare ne-am mutat în cealaltă zonă a terasei, sub cupolă. Cupolă care este reprezentată de o mare minge de fotbal, inscripţionată cu numele unei mărci de bere şi galbenă. Aici, mesele sunt de patru persoane, având combinaţia lemn-metal, întocmai ca scaunele ataşate. Haideţi să comandăm!

Ospătarii, băieţi drăguţi şi amabili de altfel, ne-au servit prima dată cu meniul. Pe copertă era scris, cu litere de „aur”, Selgros Cash and Carry. Profi, ce să mai…”O porţie de ficăţei, vă rog.”, vine prima strigare. „Îmi cer scuze, nu avem.”, urmează contraatacul. „ăăă, salată de murături aveţi?”. „Nu.”. Bine. Stomacul rezistă. „Pulpe la ceaun şi piure, vă rog.”. În sfârşit, ceva care este pe stoc. În jumătatea de oră scursă până la sosirea mesei, am verificat un pic nivelul cotelor apelor Dunării din meniu. Micul ajunge la 2,5 lei. Băh, Boc, băh…Berea la un rezonabil 4,5 lei Bergenbier la sticlă. Ciorbele ca-n centru. Inegal şi incoerent, aş spune. În fine, vine mâncarea, senzaţional! Hopa, nu e chiar aşa. „Nu vă supăraţi, pulpele de pui, din ce pui sunt, mai exact?..Adică nu sunt pui de găină, nu?”. Stupoare. La fel mă simţeam şi eu. Ori comandasem pulpe de pui dintr-o specie de găină pitică, ori erau pulpe de pui de altă pasăre, categorie mică. Pe cât de mici, însă, pe atât de tari. M-a salvat piureul din cartofi, calitatea fiindu-i dată de vechime. Cel puţin, aşa a crezut bucătarul. Iar nota de plată, comparativ cu cele consumate, o adevărată comoară (110 lei, patru persoane, cu un singur fel de mâncare şi un rând de băutură). Pentru patron, desigur.

Concluziile le trage fiecare. Restaurantul Arena, chiar dacă are un televizor (sau două?), un pic de răcoare şi mesele mai răsfirate tot nu salvează imaginea unui local de cartier, neîngrijit şi cu spiritul locuitorului meltean de bloc. Partea interioară mai găzduieşte nunţi sau botezuri, tot în stil de cartier. Iar toaletele mai bine le evitaţi. Credeţi-mă pe cuvânt. Deci, nu.

Mărarul din geantă

mararCa cetăţean clandestin al capitalei, întâmplarea a făcut să-mi stabilesc tabăra în proximitatea unei pieţe. Acesta este motivul pentru care în fiecare dimineaţă, cu precădere în timpul săptămânii, traseul pe care trebuie să îl străbat până la staţia de autobuz, în periplul meu zilnic către fabrică, este presărat de tot felul de comercianţi, care în lipsa unui loc amenajat în perimetrul pieţei, îşi vând produsele în plin trotuar, departe de spaţiile special amenajate. Degeaba tot împart autorităţile discursuri verticale şi amenzi, căci imediat ce poliţiştii comunitari au terminat de lătrat, pieţarii de stradă se regrupează instant de-o parte şi de alta a râului de oameni ce curg în ambele sensuri ale trotuarului. E ca un joc de-a şoarecele şi pisica cu care autorităţile par că s-au conformat.

Ce mă distrează pe mine în fiecare dimineaţă, atunci când recurg la obişnuitul slalom printre mămăiţele cu tot felul de fructe, legume  şi zarzavaturi, este că sunt abordat constant, ca la piaţă, poate, poate oi cumpără şi eu ceva. Într-un fel e firesc şi explicabil să se întâmple aşa, ţinând seama că gestul nu este decât un simplu automatism dobândit în timp de majoritatea vânzătorilor de tarabă.

Dar tocmai aici se naşte întrebarea. Cât de potenţial cumpărător poate părea un individ încercănat, păstrând încă urmele jilave ale urdorilor sub ochii căzuţi de somn, cu o faţă mată şi imobilă, cu geanta atârnată de umăr şi cu nişte dopuri înfipte în urechi, păşind bezmetic de somn pe un trotuar împânzit de vânzători care nu au ce căuta acolo? Când mă abordează câte un Romeo sau câte un Fernando, spunându-mi că au câte un ceas super ieftin pentru mine, atunci problema e simplu de lămurit. Le replic un nu ştiu frate, nu’s din Bucureşti şi îmi văd în continuare de drum. Dar când mă preia câte o mămăiţă cu câte două, trei – mereu ultime – legături de pătrunjel sau cu câte un ultim dovlecel, şi mă roagă în plină stradă să le iau ca să plece şi ea acasă, deja spontaneitatea mea mi se scutură subit. Păi bine, bre… Ce-aş putea să fac eu cu o legătură de mărar sau de pătrunjel acuma în drum spre uzină? Să mi-o pun în loc de mustaţă? Sau cu dovlecelul? Să îl tai în cubuleţe şi să mă joc tetrix cu ele în pauza de masă? Mie d-abia mi-a dat cucul de la ceas deşteptarea, nici nu mi-am înghiţit bine gălbenuşul, şi mata crezi că mie îmi arde de făcut piaţa?

Dar nu le zic nimic. Mi s-ar lungi urechile dacă aş face-o. Ele nu încearcă săracele decât să-şi vândă marfa cu orice preţ. Aşa că trec impasibil dimineaţă de dimineaţă gândindu-mă din ce în ce mai serios la posibilitatea de a o pune muncitoreşte de o tocană de legume la bucătăria fabricii.

Viitorul îţi sună bine?

19 August 2012. Da, suntem in viitor. Azi a fost tăiat şi ultimul copac din cartier. Îngreuna construcţia sediului principal al unei terţe bănci. Verdele îl vedem doar la televizor acum sau, din când în când, într-o foiţă, pregătit să ne mai îndulcească 10 minute din viaţă precum gemul de trandafiri al bunicii.

Datoria statului către FMI tocmai s-a triplat, singurii de suferit fiind noi. Apa caldă n-am mai văzut-o la faţă de la Paşte. Taxele cresc treptat, aproximativ 40% din români au gazele sistate. Inflaţia a ajuns la 123%, cererea în toate domeniile se aproprie ameţitor de cifra nulă.

Adaptabilitatea în acest moment reprezintă Omega-ul României. Un amic, geniu in IT, absolvent a două facultăţi, s-a reprofilat. Şi-a tras propria reţea de prostituţie. Îi merge bine, îmi face discounturi constant, poate şi datorită faptului că îl ajut să scape de taxe către stat.

Copiii din jurul blocului nu mai sunt interesaţi de sport ori de jocuri de când a fost legalizată marijuana. Părinţii nu mai au timp să le ofere o educaţie din moment ce muncesc în ture pentru o porţie de cartofi fierţi.

Am ajuns pe locul 179 în lume din punctul de vedere a condiţiei de trai. Şi suntem încă în cadere…

Costică, prietenul meu , un ţigan cinstit, a obosit să fie arestat si chestionat zilnic de poliţişti doar datorită faptului că provine dintr-o etnie. Ieri s-a sinucis.

Toată lumea este deprimată, viitorul nu sună bine nici dacă se aude din nişte corzi de chitară.

Unde am greşit, de ce am ajuns aşa? Politicienii spun că nu este vina noastră ci a tuturor ţărilor care ne-au văzut economia înfloritoare şi care, speriindu-se  de puterea şi de unitatea românilor, au început să ne pună beţe în roate.

Aici se încheie scrisoarea mea pentru tine, ai grijă ce alegeri faci copilul meu căci doar tu mai poţi schimba ceva. Vremea noastră a trecut, n-am fost atenţi la acţiunile noastre, am lăsat pe alţii să decidă pentru noi şi uite unde am ajuns.

Trebuie să ştii că viitorul e o necunoscută totală dar că îl poţi modela într-o anumită direcţie, sper că va fi cea bună.

Nu rămâne nepăsător. Ia atitudine din timp şi convinge-i şi pe alţii că meritaţi ceva mai bun.