Ne daţi ori nu ne angajaţi

Un celebru „dicton” care acoperea de rânjet faţa lucrătorului român spune că „oricât de prost ne-ar plăti ei, noi tot vom munci mai puţin de atât”. Chestiune izvorâtă din adâncul sufletului autohton, obişnuit din ce în ce mai mult cu frecarea de mentă. Nu spun că nu există oameni care muncesc dar dacă aceştia ar fi majoritari probabil că lucrurile s-ar mişca altfel. Vina o poartă, nu neg, şi o parte din angajatori, specialişti în a spăla creiere sau în a demotiva treptat roboţeii din companie. Iar acest lucru se vede cel mai mult în relaţia angajat-client, indiferent de domeniu.

Există două tipuri mari de angajaţi în România: cei care sunt dedicaţi până la sânge angajatorului, reduşi la o viaţă socială egală cu programul unui pacient de la secţia de reanimare şi cei care, indiferent cu cât ar fi plătiţi, sunt veşnic nemulţumiţi de ceva din mediul de lucru. Există, să spunem, şi o a treia categorie, cei cărora nu le pasă, fiind în ton cu ceea ce li se întâmplă. Aceştia, mai mult decât ceilalţi, îşi doresc să-şi păstreze locul de muncă, neexcelând în niciun fel prin acţiunile lor din cadrul firmei unde au ştatul de plată. Dar nu sunt de lepădat, în cele mai multe cazuri.

Revenind la prima categorie amintită mai sus, respectiv băieţii şi fetele care se închină singurei divinităţi existente pentru ei, Angajatorul, am remarcat o chestiune: nu întotdeauna pachetul salarial îi ţine legaţi în halul acesta. Există persoane care o fac pentru că, pur şi simplu, asta trebuie făcut. De apreciat, oarecum. Orice companie se poate baza pe ei, la fel cum multe companii profită de ei. Din acest motiv pot fi compătimiţi. Cei care îşi lasă sângele pe tastaturi sau prin birouri, strâns legaţi de oferta financiară senzaţională, vor avea tot timpul o urmă de teamă să nu piardă nivelul la care au ajuns, motiv în plus să-şi piardă serile în faţa teancului de „to do list”. Este alegerea lor.

Urmează roboţeii, veşnicii nemulţumiţi. O parte din ei nu a fost aşa de la bun început. Dimpotrivă, au investit suflet, timp, performanţă. Cu timpul, însă, au devenit scârbiţi şi s-au transformat în alt model, cel care va încerca să fenteze sistemul pentru că sistemul l-a fentat pe el. Iar aici, în multe cazuri, aş da vina pe anagajator, entitatea care a stors la maxim energia din ei şi continuă să o facă fără să mai schimbe din componente. Din păcate, un om demotivat nu face performanţă, băgându-şi picioarele. Orice cerinţă a companiei nu va face decât să-i creeze starea de lehamite, făcând orice altceva decât să-şi vadă de treabă. Şi frustrările, de cele mai multe ori, se reflectă în calitatea comunicării cu sistemul relaţional, fie că acesta este în interior, fie că este în exterior. De câte ori nu v-aţi lovit de feţe acre şi răspunsuri în dodii, cerând o informaţie sau dorind să beneficiaţi de serviciul pe care l-aţi plătit?

Tot dintre roboţei i-aş aminti pe cei care sunt nemulţumiţi pentru că aşa sunt ei. Oricum, nu le place să muncească şi vor avea tot timpul impresia că ei merită mai mult decât li se oferă, indiferent de ofertă. Nu consideră că este cazul să-şi  demonstreze abilităţile profesionale mai înainte de a cere remuneraţia. Din păcate, este o tagmă care în România cucereşte tot mai mult teren.

Pe de altă parte, nici angajatorii nu sunt uşă de biserică. Multinaţionalele reuşesc să acumuleze în timp cel mai mare număr de frustraţi, indiferent de categoria din care fac ei parte, acest lucru datorându-se şi mediului de lucru, proastei gestionări a angajaţilor, lipsei de profesionişti în resurse umane, sistemul de bonusare şi promovare, etc. Din punctul meu de vedere, o multinaţionlă din România reprezintă imaginea la scară mai mică a sistemului economico-social românesc. Degeaba numele companiei poartă o rezonanţă grandioasă dacă odată ce a ajuns pe tărâm mioritic lucrurile brusc nu mai pot funcţiona ca în vest. Fapt care nu tot timpul este din vina angajaţilor români.

Timpul va dovedi dacă lucrurile vor intra pe un făgaş normal din punct de vedere al atitudinii faţă de muncă. Chestiune care, oricum, este strâns legată de tot ce înseamnă evoluţie social-economică a României. Înainte de asta, ar fi bine să ne asigurăm că „evoluţie” este termenul corect.

Ţâţe de vară

Unul dintre principalele efectele ale căldurii venite odată cu vara în mediul urban este invazia ţâţelor. Că sunt mici sau mari, trecute sau în plină expansiune, plictisite sau jucăuşe, extrem de apropiate sau certate, siliconate sau naturale, săltăreţe sau cu suspensiile stricate, ţanţoşe sau lăbărţate, gemenele de sub bărbie atacă ochiul clocotind de hormoni al masculului prin modul în care se lasă descoperite. Pentru o mai uşoară identificare, iată o categorisire a puzderiei mamare după gradul de expunere într-o zi obişnuită de vară.

Prima categorie este cea a ţâţelor sfioase. Acestea sunt cele care din variate motive nu se arată în public. Fie că sunt lăsate cu totul acasă de către stăpână sau fie că sunt luate mereu la purtare, ele preferă sau sunt obligate să se ascundă în spatele textilei. Cele luate la purtare se împart la rândul lor în mai multe categorii: ţâţele ninja – cele care au abilitatea de a se face nevăzute la orice oră din zi şi din noapte, ţâţele bufant – cele care se ascund sub veşmânt ca sub un cort de patru persoane şi ar mai fi şi ţâţele basorelief – cele care în dorinţa lor de evadare, împing cu forţă în textila ce le îngrădeşte, dând naştere unor forme de la cele mai sublime la cele mai înfricoşătoare. Ţâţele basorelief sunt acea categorie de ţâţe defavorizate, care deşi vor să se expună, sunt condamnate la claustrare. Deşi sunt încadrate la categoria ţâţelor sfioase, multe din ţâţele basorelief sunt foarte temperamentale. Gradul de revoltă al acestora este dat de tensiunea firelor din textilă. Aparent sfioase, unele dintre acestea posedă un potenţial diabolic, făcând ravagii în rândul trecătorilor ori de câte ori sunt lăsate să se manifeste în voie.

Marele avantaj al ţâţelor sfioase este că ascund odată cu ele nevăzutul. Pipăitul şi palpatul, depind de fiecare caz în parte.

O a doua categorie de ţâţe, de altfel cea mai răspândită pe timpul verii, este categoria ţâţelor clasice. Acestea, deşi nouă nu ni-l arată, îşi văd lungul sfârcului. Aflate sau nu la umbra sutienului, fie că încap perfect în două cupe de şampanie sau fie că umplu două ligheane de zece litri, fie că stau cuminţi la limita decentă a decolteului sau fie că schimbă priviri obraznice prin bluza transparentă cu cei ce-şi înfig privirea în ele, această categorie de ţâţe domină jungla de asfalt. Iar dacă se întâmplă, şi se întâmplă destul de des, să iasă în evidentă, acestea o fac întotdeauna prin atitudine.

Ultima categorie de ţâţe dar nu cea din urmă este categoria ţâţelor excentrice. Aici se încadrează toate ţâţele care ar renunţa chiar şi la sutien să rămână ele însele în ţâţele goale, dar nu o fac din unele considerente ale eticii. Aici putem vorbi de la ţâţişoarele merişoare care lasă un gust uşor acrişor în gură până la modelul buldozer care te lasă cu gura cu totul căscată. Nu contează… Cu cât gradul de expunere este mai mare cu atât sunt supuse mai mult privirilor arzătoare din partea curioşilor.

Statistic vorbind, cea mai fatală subcategorie a ţâţelor excentrice este constituită de modelul buldozer. Acesta este caracterizat prin dimensiunile crescute ale cupelor dezvelite până la baza sfârcului, susţinute de nişte accesorii fragile care par că pot ceda în orice clipă, cupe organice ce formează între ele un adevărat defileu. Cu cât defileul este mai strâmt cu atât formula se apropie de perfecţiune. Atunci când acest defileu descrie o linie clară, întreg ansamblul poate fi considerat ca şi trecut la următorul nivel. Atunci se poate vorbi de o transcendere; atunci se poate vorbi de ţâţele a căror linie imită linia curului.


Studiu realizat cu sprijinul doctorului ţâţolog S.N. Ochimari

Rupt şi de la capăt

Din nou!  

Senzațional ! Continuă serialul “Verdict: criţă”. În acest episod, trecem de la categorisirea amicilor buni și foarte buni ai moleculelor de alcool la împărțirea pe regnuri a transformerilor de a doua zi. De fapt, există o singura categorie: mahmurii. Pot fi recunoscuți foarte ușor, dacă reușesc la un moment dat să apară în mijlocul bipezilor, părăsindu-și aproape plângând locul în care au stat în poziția mort clinic prêț de câteva ore. Primul lucru pe care îl putem remarca la acești semi-mutanți sunt ochii, reduși practic la două puncte roșii, singura lor folosință fiind recepționarea unor imagini vecine cu mira. Mersul lor este aproape biped, mai degrabă asemănător cu cel al primatelor aflate la vârsta a treia. Până să ajungă, însă, la punerea în funcțiune a aparatului loco-motor există câteva etape de analizat:

-Trezirea. În acest moment delicat al refacerii legăturii cu lumea exterioară,  singura lor dorință este să mai doarmă un pic, poa’ să fie patul și din cuie. Imobilitatea lor prematură este dată, în principal, de mărimea capului, miraculos transformat peste noapte într-un imens bolovan blocat între pereții incintei în care au dormitat. Greu, foarte greu…

-Regăsirea semnalului. Odată ce vor lua contact din nou cu mama ei de lume rea și crudă care i-a trezit parcă numai așa, de-a naibii, toate rămășițele de simțuri se vor concentra pentru atingerea unui singur țel: “o gură de apă, te rog…sau suc, ceva…te rog io..”. În momentul contactului cu lichidul dumnezeiesc, trupul li se transformă instant într-un burete super-absorbant, capabil să rețină inclusiv șiroaiele care se scurg de o parte și de alta a gurii împietrite sub forma recipientului în care le-a fost servită licoarea. Proces esențial, de altfel,  pentru stabilizarea semnalului.

-Loading data. Etapa importanta pentru ca se incearca recuperarea si ordonarea informatiilor pierdute impreuna cu echilibrul in orele precedente intreruperii semnalului. Neuronii incep usor, usor sa se scotoceasca prin buzunare, scotand la lumina crampeiele de evenimente stocate anterior. Acum se ivesc cele mai multe semne de intrebare, se rostesc expresii de genul “nu mai fac niciodata”, “boul de mine”, “cine, io?”, “vaai…” si se creioneaza primele discursuri pentru a explica si a demonstra apartenenta, totusi,  la specia umana. In general, etapa descrisa aici dureaza intre 15 si 90 de minute dar exista si cazuri exceptionale cand se pot atinge chiar 300 de minute.

-Primii pași (aveti un premergător ?). Este, poate, cea mai chinuitoare fază a renașterii diurne. Aici se întâmplă dezlipirea de culcuș (oricare ar fi fost el), căutarea hainelor (dacă este cazul), contactul cu baia și instrumentele specifice (din nou, dacă este cazul), stabilirea coordonatelor geografice actuale și viitoare, vizualizarea informațiilor regăsite în etapa anterioară (însoțite de un car de înjurături) precum și încercarea de a elimina o parte din semnele de întrebare apărute la pasul precedent. Pe final, funcțiile loco-motorii încep să se apropie de parametrii normali.

-Restul de pași. Este, practic, reintegrarea în societate. Aici îi vedem și îi recunoaștem. Acum apar glumele nepotrivite vis-à-vis de ochișorii lor încinși și de mersul semi-humanoid. Pentru ei, în această etapă totul se multiplică. Timpul, greutatea, forța de frecare cu aerul, sunetele, totul. În fața ochilor se derulează o singură imagine, suprapusă peste cele înconjurătoare: patul de acasă, răcoros, liniștit. Pe cuvântul lor că e ultima dată când mai fac așa ceva…

-Comandăm și felul doi ? (opțional). Acest ultim pas, de obicei, este parcurs de experți, fie din voluntariat, fie bazându-se pe principiul “cui pe cui se scoate”. Sunt șanse mari ca dupa o astfel de etapă să fi apărut teoria cu repetarea istoriei.

Hai noroc !