Aruncă-l pe naşu din tren

• Martor şi tartor, Promo •

Oricât de mult s-ar strădui, autorităţile române nu ştiu să gestioneze situaţiile de criză. Nu cred că cineva mai poate nega această evidenţă. Ninsorile abundente din ultima jumătate a lunii decembrie a anului ce tocmai s-a încheiat au cauzat, aşa cum era şi de aşteptat, disfuncţionalităţi şi în rândul traficului feroviar. Ceea ce urmează nu îşi propune să scoată în evidenţă imposibilitatea autorităţilor de a se impune în faţa intemperiilor naturii (lucru imposibil de realizat uneori), ci doar să prezinte un nou episod din ciclul “Lor nu le pasă”.

Iată cum s-au petrecut lucrurile.

Vineri dis-de-dimineaţă, 18 decembrie, 2009. Bucureşti, Gara de Nord. Afară ninge viscolit. Codul galben de viscol şi ninsori a reintrat deja în vioare. O mare de oameni aşteaptă îngheţată sub tabela cu Plecări/Sosiri. Minutele de întârziere se înmulţesc fără număr şi fără prea multe justificări din partea angajaţilor CFR. Într-un târziu se aude şi un anunţ prin care CFR îşi cere scuze.
După 50 de minute de întârziere şi după ce în prealabil fusese eronat anunţat la o altă linie, acceleratul înspre Braşov este într-un final garat, spre bucuria călătorilor dârdâind de frig dar şi de nervi. Din dorinţa de a se vedea cât mai repede în tren, majoritatea călătorilor urcă la ultimul vagon. Acolo, la ultima uşă, se află şi naşul. Plictisit şi pus pe glume. Printre zgribuliţii de la ultimul vagon se află şi el şi ea, care din motive de „haos” nu au apucat să-şi mai procure bilet. Dar nu-i nimic; bilet se poate lua şi din tren. La întrebarea cine despăgubeşte călătorii, naşul răspunde ironic că el personal o va face. Agăţându-se de răspuns, el îi spune ei că vor călători gratis. Va vorbi el cu naşul. Ea nu este de acord. Angajatul CFR se profilează uşor-uşor în sacul de box de care ea are nevoie pentru a se descărca şi a se mai încălzi puţin. Va plăti biletele dar îşi va expune franc năduful.  El tace. La fel şi MP3-playerul; acum înregistrează. Ssssss…

Episodul I: O reclamaţie, vă rog

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2010/05/VOICE001.flv” /]

Ea: Dom’le, chiar vă bateţi joc, pe cuvântul meu, vă bateţi joc.

Naşu’: Nu, prima oară dumneavoastră v-aţi bătut joc de mine.

Ea: Da, pentru că CFR-ul în genere îşi bate joc de călători, înţelegeţi? Nu se poate ca dumneavoastră să vă postaţi aici bodyguard şi să nu lăsaţi lumea să urce într-un tren care întârzie 50 de minute. Nu se poate, ăsta-i tupeu.

Naşu’: I-am trimis mai în faţă, doamnă.

Ea: Nu, domnule dragă, arătaţi-mi un regulament în care scrie că… ăăă călătorul trebuie să urce printr-un anumit vagon.

Naşu’: Nu, călătorul trebuie să urce cu bilet în tren, doamnă.

Ea: Ăăă…Aţi auzit, colegii dumneavoastră nu dau bilete.

Naşu’: Nu, mie nu mi-a venit nimica la mână.

Ea: Nu mă interesează. Sunaţi prin staţie acum!

Naşu’: Eu spun că nu e datoria mea.

Ea: Nu vi se pare că-aveţi tupeu enorm. Ia spuneţi-mi, vă rog, numele dumneavoastră.

Naşu’: Vi-am mai spus-o înainte, doamnă.

Ea: Ia, cum vă numiţi?

Naşu’: A, păi nu…

Ea: Nu, păi vreau să ştiu numărul dumneavoastră. 502013. O reclamaţie veţi avea, cât de curând.

Naşu’: Nicio problemă. Nu este nici cea mai mică problemă.

Trenul a plecat. E timpul biletelor la control. Biletelor ne-eliberate de la casă.

Episodul II: Asta are, asta n-are, asta-i suma necâştigătoare

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2010/05/VOICE002.flv” /]

Naşu’: 43.50, vă rog. De persoană.

Ea: Nu se poate. De câte ori e mai mult? E 27 de lei un bilet.

Naşu’: Atâta face. Îmi daţi dumneavoastră 43.50 şi după aia când faceţi dumneavoastră reclamaţie ataşaţi şi biletul:

Ea: Deci eu cât vă dau acuma? Optzeci şi…

Naşu’: 43.50 de persoană.

Ea: Adică vă dau optzeci de lei?

Naşu’: Da, 86, 87 de lei.

Ea: Cu cât e mai mult? Vreau şi eu să ştiu.

Naşu’: Asta vă interesaţi la casă.

El: Păi nu, nu, nu, nu, nu…

Ea: Domnule, terminaţi cu măgării de genul ăsta. Vă rog foarte mult, spuneţi-mi cu cât vă dau, nu dublu.

El: Asta ne spuneţi dumneavoastră. Ne arătaţi dumneavoastră un regulament…

Puştiul cu placa: Doamnă, biletul în tren este dublu.

Ea: Dumneavoastră vă rog să nu vă implicaţi în discuţie.

Naşu’: Sunt 121 de km, accelerat. 43.50.

El: Şi asta înseamnă că cei care nu au apucat să ia bilete de la casă din cauza faptului că nu s-au dat, plătesc la fel?

Naşu’: Da toată lumea plăteşte.

El: Nu, nu, nu. Asta nu se poate. Nu se poate pentru că e o nesimţire din parte CFR.

Ea: Asta e vrăjeală maximă. Deci eu vă plătesc un bilet… E o nesimţire din parte CFR.

El: Adică nu-i dai dreptul omului care se duce la casă…

Naşu’: Dar nu eu am făcut tarifele… Credeţi-mă că nu eu.

Ea: Nu se poate. Eu am mai circulat în felul asta cu ‘taxat din tren’ şi nu e dublu.

Naşu: Deci, doamnă, credeţi-mă când vă daţi jos, vă duceţi şi faceţi reclamaţie şi ataşaţi şi biletele.

Ea: Cum îl cheamă pe colegul tău de la CFR?… Ah, cât de curând… Vă urez şi disponibilizare plăcută!

Naşu’: Da, ştiu asta, ştiu… nu trebuie să ne uraţi dumneavoastră. Le-avem noi fără să ne uraţi.

Ea: O meritaţi din plin pentru atitudinea plină de nesimţire pe care o aveţi faţă de călători.

Naşu’: Dar nu mai îmi vorbiţi, gata…

Ea: Dar lăsaţi-mă dom’ne, în pace. Adică cum? Stăm aicea 80 de minute şi dumneata îmi zici că nu ai tupeu?

Naşu’: Şi eu am stat.

Ea: Dumneata ai stat în căldură, domule.

Naşu’: Unde în căldură? Eu în căldură?

Ea: Deci este bătaie de joc, terminaţi-vă, vă rog!

Naşu’: Doamnă, nu mai ridica tonul la mine! Gata, am înţeles! Faceţi reclamaţie şi mă lăsaţi în pace doamnă.

El: Şefu’, măcar o atitudine defensivă. Măcar atâta lucru… Că reprezentaţi CFR-ul.

Ea: 502013.

El: Nu o luaţi în nume personal, da’ tre’ s-aveţi şi dumneavoastră înţelegere. Stăm şi îngheţăm ca oile. De ce nu aţi afişat… Pe ăsta… ăăă.. de ce nu afişaţi, CFR-ul…

Naşu’: Şi eu aş vrea să ajung mai repede acasă, doamnă.

Ea: Dar vă rog, răspunde-ţi la întrebările astea…

Naşu: Eu sunt un simplu angajat…

El: Dacă ştiţi că sunteţi un simplu angajat şi vorbiţi din partea CFR, aveţi măcar o atitudine defensivă.

Naşu’: De-fen-si-vă am avut…

El: Deci, ne-aţi pus să mergem la linia cinci în condiţiile în care a tras un alt tren. Fac jogging pe ăsta.. pe.. peron.

Naşu’: Păi eu sunt vinovat?

El: Păi nu sunteţi, da’ nu mai faceţi mişto că nu este cazul.

Naşu’: Eu sunt angajatul staţiei Braşov nu a Bucureştiului.

Ea: Domule, eşti angajatul Căilor Ferate Române. Dumneata nu înţelegi româneşte?

Naşu’: Nu.

Ea: Bine, probabil că în reclamaţie o să înţelegi foarte bine.

Episodul III: Discuţia de după

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2010/05/VOICE003.flv” /]

Ea: …şi de la Metrorex sunt cei mai nesimţiţi angajaţi ai regiilor…

Naşu’: Cred că pentru dumneavoastră toată lumea e nesimţită.

Ea: Eu cred că dumneavoastră veţi un tupeu uriaş. O să am grijă personal de reclamaţia asta. Personal… Şi vă promit că dacă dat afară nu veţi fi măcar o sancţiune veţi primi. Pentru că, vă mai zic un lucru. Până la Satu Mare, pun pariu că veţi avea teşchereaua plină.

Naşu’: Asta e… Nu mai puneţi dumneavoastră pariu.

Ea: Nu, nu, nu. Vreţi să vă urmăresc, să merg cu dumneavoastră şi să vedem câtă şpagă luaţi?

Naşu’: O să am teşchereaua plină. Uite… tai bilete.

Ea: Da, da, da. Am şi văzut când v-a dat cineva acum şi-aţi băgat banii în buzunar. Acum am văzut. A plecat domnul…

Naşu’: Oohooo!

Ea: Da, ohooo, cu tupeul dumneavoastră şi râsetul dumneavoastră.

Naşu’: Unde i-a băgat doamnă? Unde ar putea?

Ea: Sunteţi destul de versat…

Naşu’: Doamnă, da’ nu trebuie să mă justific în faţa dumneavoastră.

Ea: Hai dom’le, terminaţi. Dar trebuie să faceţi mişto şi să aveţi atitudini de ridiculizare şi ironice.

Naşu’: Nu fac mişto. Dar eu sunt îngheţat. Eu sunt de la şase în trenul ăsta, da?

Ea: Serios, ştiţi de la cât stăm noi? De optzeci de minute.

Naşu’: Eu stau de trei ore.

Ea: Păi dumneata eşti la servici, nu te supăra…

….

Naşu’: Aveţi cumva mărunt?

Ea: Ce înseamnă mărunt pentru dumneavoastră? V-am dat una de 50.

Naşu’: Să-mi daţi 370 de mii.

Ea: Nu n-am. Nu am.

Va urma!

Pericol de îngheţ accelerat pe rapid

• De-ale lu' Păcală, Promo •

În genere, îmi place să călătoresc cu trenul. Chiar şi dacă durata călătoriei atinge timpi considerabili. Încins în discuţii, cufundat în lectură sau belind ochii pe geam, mersul cu trenul mă prinde. Ăsta e şi motivul pentru care cea mai recentă călătorie bifată în agendă a fost consumată călare pe traverse. Ruta aleasă, Bucureşti Nord – Mangalia.

După ce mi-a tremurat mâna (premonitoriu) atunci când am fost nevoit să achit mai bine de 50 de lei pentru un bilet fără loc, la unul din rapidele matinale (da, aşa mi se întâmplă mie; mereu se iscă ceva neplăcut când aleg să-mi iau bilet), n-am avut încotro şi mi-am stabilit cartierul general la vagonul restaurant. M-am făcut comod şi m-am pus pe aşteptat fluierul de plecare, pentru ca domnul responsabil cu servirea să binevoiască a-mi servi mult râvnita cafeluţă de dimineaţă.

Si-a plecat şi trenul… Tren rapid, garnituri noi, condiţii moderne. Dai un ban dar ştii că face. De ce să mergi cu un personal obosit sau un accelerat ponosit când poţi alege confortul. Mai ales că e vară. Iar vara este cald. Când este cald, cel mai de preţ lucru este aerul condiţionat. Iar noile garnituri de tren chiar dispun de acest feature. Iar acesta, întocmai pentru a spori confortul călătorului, îşi intră în drepturi imediat ce trenul o ia din loc.

Şi dă-i cu alizeul…  O juma’ de oră, o oră, două ore; pe peron la Feteşti, băbuţele arse de soarele dimineţii nu înţelegeau de ce burghezii de la Bucureşti stau cu fâşul pe ei, când ele transpirau abundent pe peron. După încă 30 de minute, jumătate din călătorii aflaţi în tren regretau deja că nu şi-au luat fesul, şosetele de lână şi şuba pentru această ieşire pe litoralul însorit. După încă o oră, când durerile de cap şi de măsele deja mi se cuibăriseră la căldurică în ţeastă şi în gura uscată, îşi face apariţia şi naşul. Un chelios pus pe şotii ce scotea din joben câte o glumiţă pentru fiecare bilet compostat. Glume seci, de demult fumate. După ce le termina pe toate, bănuiesc că o lua de la capăt. Auditoriul era altul. Era uşor iritat. Cică s-a găsit o cucoană învăţătoare cu copiii după ea să-i reproşeze că e prea frig în tren. Să mori tu! îmi zic. Şi continuă cu voce tare: auzi, tu… dacă era prea cald, nici aşa nu era bine. Acuma cică le e frig. Şi răcesc copiii. Da’ nici să îl opreşti nu se poate. Se face prea cald… Un lucru adevărat, ce-i drept. De fapt, cum e mai bine? Să ne fie cald de murim sau să ne fie frig de ne căcăm pe noi? Păi când e căldură, n-ai ce face; în schimb, când e frig, mai traci o flanelă pe tine şi rezolvi problema.  Absurd! În tot acest timp, nimeni nu a menţionat nimic despre o eventuală temperare a stării de îngheţ. Nu se poate, nu se vrea sau nu se ştie? Cine trebuie să apese butonul sau să tragă maneta? Domnu’, domnu’, cu dumneavoastră vorbesc? Linişte…

Şi-am ajuns. Rareori m-am bucurat de o baie de soare, aşa cum m-am bucurat după acest joc de-a cârnatul cu bilet în frigiderul ambulant. Atât. Ce-ar mai rămâne de menţionat este că la întoarcere, spre deosebire de călătoria dus, a fost exact la fel.

Trăiri balcanice în faţa ştirilor

• Idei fertile, Promo •
romaniaflagSe întâmplă în România astăzi, conform ziarelor.
Prinţul Akishino şi Prinţesa Kiko se întâlnesc cu Băselu.

Sărumâna, o măslină, o atenţie. Arigato, I lav iu, te pup. Vorbim pe mess.

Nişte casieri de la Vama Giurgiu au fost reţinuţi pentru luare de mită.

Reţinuţi cam cum i-ar reţine cineva vorbăreţ la telefon. Ne scuzaţi, se poate? Ştiţi că suntem cu controlul… A, n-aţi făcut nimic? Ne scuzaţi, nu vrem să vă reţinem mai mult. Sănătate şi să vă trăiască aia mică.

Fiica unui locotenent de-al lui Cozma s-a sinucis.

În acelaşi timp, cumnata unui individ care l-a cunoscut pe vărul lui Botezatu într-o cofetărie are gâlci şi şi-a luat liber de la muncă.

Nicu Constantin ne asigură că nu a murit încă.

Noi îl asigurăm că moartea este inevitabilă. Chiar şi a dânsului.

ArcelorMittal Hunedoara îşi opreşte din nou activitatea.

Încă de câteva ori această ştire şi acest fapt va deveni banal ca şi şomajul tehnic constant şi autoimpus al oricărui român.

Terenurile cultivate cu cereale sunt afectate de secetă şi îngheţ.

A câta oară? Şi de ce suntem informaţi abia acum?

În Cişmigiu se împart îmbrăţişări moca.

Basmutiile, pedofilii, libidinoşii, etc sunt invitaţi să se perinde pentru câteva zile prin Cişmigiu. Astfel vom avea o faună completă în spaţiul în care înainte erau doar manelici, pisi şi doamne cu cercei papagal.

Naşii de la CFR au primit doar jumatate din salariu.

Astfel putem declara cu seriozitate că au ajuns să primească salariul mediu pe economie. Nu putem aprecia şpăgile primite de la călători, însă cu siguranţă nu vom fi surprinşi dacă va trebui să plătim bilet la casa de bilete şi taxa de scaun la naş.

Două echipe de liceeni din România au câştigat un concurs NASA.

Tema concursului “Cum putem trăi în nori”. Elevii români au dat dovadă de o vastă experienţă.

Săracii României se înmulţesc cu încă 370.000 de persoane.

Înseamnă că au plecat şi ultimii care mai munceau. Şi nu au stins lumina.

O fi bine, o fi rău …

CFR a deraiat prin capitală

• Spuse pe fugă •

   O parte din angajații CFR a ieșit în stradă pentru proteste. Se huiduie, se fluieră, se revendică diverse chestiuni, televiziunile au și ele o pâine de mâncat cu această ocazie. Mulțimea bântuie pe la Gara de Nord, pe la Ministerul Transporturilor, manifestându-și nemulțumirea față de proasta gestiune a Căilor Ferate Române.

   Una peste alta, este bine că modalitatea de protest a angajaților CFR nu a fost similară cu cea a taximetriștilor, de exemplu, care s-au folosit de mașinile lor pentru a atrage atenția. Ar fi fost interesant de văzut o capitală blocată de locomotive și vagoane, în drum spre Guvern sau minister. Să fi dat nas în nas, în Parcul Titan, cu personalul de Oltenița. Sau, mai interesant, cu călătorii acestui personal, invadând orașul.

Trenul de unde până unde?

• Martor şi tartor •

Ruta CFR Bucureşti – Brasov, tur-retur, nu mai are aproape niciun secret pentru mine. În ultimii zece ani am bătut-o cu toata gama de trenuri, de la personale împiedicate la cele mai fiţoase intercity-uri, în diverse stări, de la treaz sau rupt de somn, până la rupt în gură de beat sau mahmur, în diverse intervale de timp, de la cel optim până dincolo de zece ore, în diverse posturi, cu bilet întreg, redus sau, în special, fără bilet. Dacă s-ar înfiinţa o probă olimpică la mersul cu naşul, ruta asta ar fi specialitatea mea.

Sâmbăta trecută am fost în situaţia de a-mi pune din nou în practică cunoştinţele, deşi în ultima vreme mersul cu trenul a fost trecut pe linie moartă, ca să zic aşa. Aşadar…

8:15 – în aşteptarea rapidului de 8:30 către Braşov, amestecat cu puzderia de călători dornici să se bucure de zăpada muntelui, de uninominalul votului, de gratuitatea călătoriei sau pur şi simplu să profite de weekend-ul prelungit cu o zi naţională. Trenul întârzie să apară.
8:20 – forfota se înteţeşte, trenul lipseşte; răbdarea rezistă.
8:23 – cu şapte minute înainte de plecare, trenul e gata garat şi pregătit să fie luat cu asalt. Instant, la fiecare uşă, s-au format pâlnii de călători. Am ales să stau deoparte şi să vânez un vagon mai neînghesuit.
8:28 – naşul mă informează, la cerere, că un bilet până la Sinaia face 420 de lei vechi. Un bilet cu loc, evident. Dar care loc!? Un rânjet printre dinţi şi o hotărâre fulger. Iau acceleratul de fără un sfert!. Mulţimea de călători încă dădea pe afara din garniturile, cică, suplimentate.
8:30 – trenul pleacă ticsit cu călători. Eu îmi urmez resemnat paşii la linia vecină în aşteptarea acceleratului salvator de fără un sfert.

Ajuns pe peronul învecinat, o linişte suspectă îmi ridică un mare semn de întrebare în dreptul diblei. Niciun tren garat şi doar doi, trei ticuţi rătăciţi pe peron. Următorul pas: stânga împrejur pentru aprofundări. Ajuns faţă în faţă cu Plecările, am constatat indignat dar şi hlizit că, atunci când am căutat la repezeală pe mersul trenurilor o soluţie de backup în caz de avarie, ochii mi-au alunecat o ora în jos. Fără un sfertul ţinea de ora zece şi nu de ora nouă. Ueee, ueee, ueeeeeee… Revelion 2009.

După ce am tras de coadă timpul, hoinărind prin Gara de Nord timp de aproape o ora, m-am prezentat la acelaşi peron cu douăzeci de minute înainte, când, culmea, trenul tocmai gara. Păi aşa mai merge, nene. Să aibă timp omul să-şi suie şi el plasele de rafie fără să răstoarne murăturile. Şi cum toata lumea a apucat să se urce din timp, până şi fumătorii, care îşi stinseseră ţigările cu câteva minute înaintea orei de plecare a trenului, acceleratul a găsit să îşi urnească locomotiva cu două minute înaite chiar. Deci, mare grijă pentru întârziaţi: acceleratul de zece fără un sfert nu se lasă prins pe ultima sută de metri. Ce sa mai… dusul a fost o călătorie de 10 lei.

La întoarcere, în schimb, a fost la fel… acelaşi preţ.

E ceva deja firesc ca imediat ce se scutură cerul de câţiva fulgi, hop, apar şi întârzierile pe CFR. Şi din 25 de minute se fac 45, şi din 45 se face ora. Aşa se face că după o oră de joc de glezne în gara Sinaia, m-am urcat întru-un final în trenul întârziat, cu intenţia de a dovedi şi zecile de pagini ramase din cartea pe sfârsite. După ce m-am instalat într-un compartiment liber şi m-am cufundat în lectură, la mai puţin de cinci minute de la plecarea trenului din gară, brusc s-a făcut beznă. Criza mondială afectase într-un final şi garnitura de tren în care mă aflam şi care se grăbea domol spre capitală. La câteva minute, o lanternă atârnată de mâna unui nene, înainta către compartimentul în care mă confundam cu întunericul. Era naşul. Ajuns în dreptul meu, mi-a cerut legitimaţia de călătorie. I-am prezentat unul din biletele de zece RON pe care le-am primit rest la hârtia de 50. L-a compostat cu privirea, l-a bagat în buzunar şi a dat să plece. Dar staţi puţin am exclamat, ce facem cu lumina? Mi-a replicat un nu asta e problema, se rezolvă… continuându-şi drumul către celălalt capăt întunecat al vagonului. După alte câteva minute, întunericului i-a luat locul o lumină galbenă şi palidă. Intensitatea soluţiei găsite se dovedea una extrem de scăzută. Conformat, mi-a aruncat din nou ochii pe rândurile cărţii. După trei pagini citite simţeam deja o lipsă acută de fosfor în organism. Am renunţat. Mi-am vârât cartea în gentuţă şi m-am lăsat pradă acordurilor dure din căşti.

În apropiere de Ploieşti, un miros de sarmale materne îmi dădea târcoale nasului. Varză, frate! Panicat, mi-am deschis geanta şi am început să cercetez pungile cu bolul cu sarmale, ce nu l-am putut refuza, care şi-a făcut loc cu greu printre elementele de papetărie din interiorul ei. Dar totul era neatins. Nu se vărsaseră nimic. Nimic, nici măcar nervii. Cartea lui Liiceanu avea aceeaşi prospeţime; nu devenise o carte de bucate.

Mi-am luat catrafusele şi m-am mutat într-un alt vagon luminat, unde mi-am putut continua nestingherit lectura. Odată ajuns în Bucureşti am hotărât că, în ceea ce mă priveşte, contractul cu clandestinitatea pe CFR a fost prelungit pe termen nelimitat.

CFR Călători vă urmează drum bun!