Horoscopul sfârşitului de an

În primul rând doresc a vă ura un Fericiun Crăcit, apoi, umil, îmi voi cere scuze în numele unor terţi factori care au dus la dispariţia horoscopului săptămâna trecută. Oricum v-aţi simţit bine şi aţi băgat cârnaţi la maţ şi fără ajutorul meu. Revenind acum la drojdia noastră crescută, voi relata previziunile pentru acest sfârşit de an completate şi de o urare de an nou şi îmbălsămat. Jean Horoscopizdul porneşte roata viitorului apropiat, să-i dăm bice, sau cum ar spune beţivul cartierului, să-i dăm nişte anale de gândit.

Berbec. FiOsRos din fire, întruchiparea lui Ares cotidiană, va căuta subiecte de harţă cu alte ovine obosite în barul de manelişti în care va savura vinul, producţie nobilă din 2009, de Revelion. Va sfârşi într-un spital pe data de 1, prezentând multiple tentative de înjunghiere ca de Ignat în zona maţelor coapte. Va împărţi un pat pişat alături de un puşti care s-a jucat prea mult cu petardele.

Taur. Alte cornute, acelaşi rezultat. Majoritatea fiind bogată îşi va permite să sugă un cuc ori să belească mielul la munte, muntele sfârşindu-se pentru mulţi repetenţi de clasa a şasea în Valea Prahovei. Vor arunca cu bani într-un hotel comunist ridicat la rang de Valley Ranch şi îşi vor rupe mufa şi rectul pe o oarecare pârtie. Asta e dacă oamenii se dau cu sania şi punga printre rădăcinile de brad rămase după ce românii i-au tăiat băgându-i de vânzare în Obor.

Gemeni. Zei ai gândirii profunde în prag de an cu iz de schimbare, mari maeştri ai meditaţiei de 40 de grade, vor începe un maraton de shoturi cu prinţese fandosite în scopul conectării ştecherului în priza ameţită la trecerea dintre ani. Vor sfârşi cu problema în mâna făcând un masaj în moalele capului până începe să plângă de fericire.

Rac. Crăcănatele vor combina şi ele acum în final de an terţi ochelarişti cu paladinul de lvl 80. Nu contează pentru ele asta, dragoste să fie. Din păcate la un moment dat gura le va ceda, papilele se vor diminua, vor intra în 2010 modificate la mimică, cu Sf. Vasile pe gingii.

Leu. Leoaicele, focoasele, sălbaticele, preferatele oricui. Insuflă respect cu ajutorul prestanţei şi spume cu ajutorul  creierului îngust direcţionat, precum un cal obosit, doar în faţă. Săptămâna aceasta vor fi asaltate de cadouri din toate părţile, pardon prin toate părţile. Dependente de chestii mocca, se vor comparta precum marca de dinainte de virgulă: se vor freca până când vor deveni pateu ori până se vor umple de energie statică.

Fecioara. Cu banii strânşi la ciorap şi cu munca prestată asupra soţiei şefului, Adamii neterminaţi ai acestei zodii vor savura trecerea în 2010 în străinătate, mai precis în Moldova. Vor împartăşi nişte băutură fină, kamikaze, produsă din orz şi sudoare de ţap. Când îşi vor reveni din plimbarea mentală, cu gândul la produs caşcaval, ca un bucureştean gherţoi, va încerca să introducă nişte baxuri de ţigări pe sub mână la frontieră. Nu va reuşi deoarece îi ieşeau cartuşele din geacă.

Balanţă. Posesori ai echilibrului suprem, fizic vorbind, vor ignora total efectele  conştiinţei şi, în prag de Revelion, vor hali o tocăniţă de ciuperci, din Peru. Vor prinde mai multe trip-uri decât detaşaţii ambasadelor, totul culminând cu atacul sexual asupra vecinei octogenare. Cuprinşi de remuşcări, vor încerca să-i închidă gura bunicuţei, însă vor sfârşi la spital cu placa prinsă de mădular.

Scorpion. Frumoasele şi periculoasele creaturi corporatiste, pe numele de scenă scorpihoiţi, vor avea parte de un gest nobil din partea celorlalţi muritori de rând: se va încerca acceptarea lor, în ciuda multiplelor traume produse de către aceştia societăţii. Ruşinea va fi dată la o parte; pe data de 31, seara, veţi vedea câte un scorpihoit la braţul altei zodii. Vor fi alintaţi, mângâiaţi, iubiţi. Pe 1 însă, prinşi de mirajul dragostei, nu vor putea scăpa din ghearele complotului mondial, un oligopol transformat în monopol al tranşării scorpihoiţilor.

Săgetător. Domnilor trebuie să înţelegeţi că mersul la colindat, începând cu vârsta de 25 de ani,  este penibil. Nu contează de ce faceţi asta, cu atât mai mult scuza dumneavoastră este de cea mai joasă speţă. Lipsa alcoolului nu a omorât pe nimeni. Mă rog nu direct. Aşa că lăsaţi naibii steaua confecţionată din cutii de bere şi clopotul bisericii în pace. Duceţi-vă şi satisfăceţi-vă domnişoarele.

Capricorn. Li se apropie ziua de naştere şi ei simt asta. Mirosul de carne şi bani le provoacă spasme nevrotice. Bălesc, visează cadouri şi dansuri din buric. Îşi fac liste cu cei doi buni prieteni pe care îi vor scoate în oraş la o cinzeacă. Vor încerca să lege relaţii rupte dinainte să înceapă cu fetele întâlnite la bâlci. Le vor promite faptul că vor fi aplecate la ascultătoare dacă au probleme cu auzul. Vor sfârşi beţi criţă pe Mătăsari, singuri cuc, sau cu un cuc în plus.

Vărsător. Maeştri ai defulării organice, adică proşti care nu ştiu ce, cum şi cât să bea, vor strica petrecerile la care vor lua parte, tapetând pereţii cu resturi nedigerate de la Crăciun. Vor suferi lovituri profunde, cu esenţă de boxeur, în zona cefei sau a toracelui. Se vor sfârşi într-o baltă de sânge lângă camera de gardă, adică în celula poliţiei.

Peşti. Sub motto-ul „pimpin all over the world”, peştaloţii, morunii bucureşteni, posesori ai unui cerebel preistoric, vor încerca să iasă în evidenţă cu ajutorul unor haine stridente, a se citi naşpa, în speranţa că vor rămâne în memoria celorlalţi şi anul viitor. Vor da rasoale, trecând ulterior la treburi mai nasoale: dezbrăcatul cu ajutorul drujbei din garaj, striptease dezbrăcaţi în jurul bării de bătut covoare la -20 de grade, plus altele trecute în categoria „aşa nu!”.

La sfârşit de an şi de inepţii, cenaclul Cioburi, în faţă-spate cu tata Jean vă sărută pasional în ordine alfabetică, începând bineînţeles cu domnişoarele. Vă urează cele mai sincere realizări profesioanale, linişte în familie şi alte dulcegării menite să vă sensibilizeze în aceste vremuri mai închise decât gecile la cercul polar.

La mulţi ani, mă duc să beau în cinstea mea din banii voştri !

Gothic

Fiecare picătură de sânge scursă în pământ mă salvează de mine. Eu, așa cum îmi spun astrele, devin din ce în ce mai negru, mai infect, având muzici demonice sub piele iar fiecare frunză atinsă de suflul meu ajunge țărână. Eu cu mine ducem o bătălie apocaliptică, distrugând în jur câmpuri de flori, păduri cu basme ascunse printre crengi, inorogi cu priviri de cristal. Hoarde de îngeri negri, având măști pline de mucegai, îmi  invadează porii, sorbind chimic orice strop de sudoare care îndrăznește să alunge sclavii monstrului din mine…Sunt resemnat în fața unui anotimp nuclear, menit să ardă viață și moarte, și sunt legat pe veci în temnițele ascunse din turnurile păcătoase ale unui destin plin de venin.

Fiecare picătură de sânge ajunsă pe covorul de paie din jurul meu aduce focul purificării. Îmi privesc brațele devenite cioburi, numai bune de a oferi carne haitei de lupi cenușii care mă năpădește, și încerc să caut o lacrimă pentru izbăvire. Mă lupt în continuare cu mine, în veșnicul teatru de război necreștin, sperând că Luna îmi va arăta calea unui drum către stele…Mă zbat să-mi desprind rădăcinile adânc înfipte în nisipuri mișcătoare, încerc să-mi frâng trupul în mii de părți ce pot fi luate de vânt și duse departe de chipul negru care-mi pune ceață în ochi dar nu reușesc. Implor vulturii cu ochi de sticlă de deasupra mea să-mi zmulgă suflul bucată cu bucată, eliberându-mă de mine…

Fiecare picătură de sânge pierdută în povestea scrisă de penița unui destin care nu poate fi al meu grăbește distanța către ultima filă. Încerc să păstrez literele care-mi pot oferi versurile unei melodii angelice dar, când deschid palmele, găsesc fire de nisip măcinate de furtună. Închid ochii minții, lăsându-mă condus către epilogul bătăliei cu mine și îmi las mâinile devenite cioburi să împrăștie venin peste coroanele copacilor seculari ce ascund povestiri pline de catharsis. Culeg petale de nonsensuri, crezând că pot făuri peisaje cu sens și nu reușesc să mă ridic. Sunt prins aproape de Hades, cu privirea Cerberului în coaste și obosesc cu gândul izbăvirii în ochi. Lupta cu mine nu o pot câștiga niciodată…

Gânduri de sărbătoare

    Astăzi am fost deranjat de o rază. Geamul opac al măştii mele a fost străpuns de solia luminoasă a soarelui, tulburându-mi privirea pierdută printre mlaştinile interioare, spărgând imaginile în cioburi. Acum, când e frig, eu a trebuit să-mi deschid neputincios fereastra alter-ego-ului, doar pentru că, din principiu, nu puteam lăsa o rază să aştepte. Pentru că, de sărbători, ar trebui să-i facem pe alţii fericiţi, aşa cum cineva ar trebui să ne facă pe noi. Dar dacă, presupunând liric, nicio rază nu m-ar face fericit, de ce aş fi eu politicos?

   Astăzi fruntea mi-a fost acoperită de o pală caldă de vânt, adusă, probabil, de ecourile strigătelor din mine. Acum, când e frig, am fost nevoit să-mi descopăr mintea închistată în slăbiciune, doar pentru că adierea uşoară nu putea fi lăsată să treacă. Pentru că, în zilele cu Moş Crăciun trebuie să ne pese de unii şi de alţii. Ipotetic, nepăsându-mi de sănătatea frunţii mele, de ce aş prinde vântul primăvăratec?

   Astăzi am privit zăpada topindu-se, hrănind pământul. Deşi ar trebui să fie frig, gheaţa devine uşor apă, apoi aer. Iar eu, căzut în iarnă, am fost obligat să privesc o renaştere a naturii într-un moment în care griul nu are voie să devină albastru. Pentru că, în zilele cu daruri şi alint, ar trebui să admirăm căldura în fiecare imagine care ne iese în cale. Dar dacă, făcând o supoziţie cu tentă reală, în noi frigul este stăpân deplin, cum putem să nu transformăm în gheaţă orice floare pe care am atinge-o?

Încotro?

Oamenii reacţionează diferit în faţa zidurilor ridicate de gânduri, fapte sau situaţii. Unii dintre noi ne vom opri brusc, acceptând resemnaţi fiecare cărămidă a peretelui iar alţii îşi vor toci buricele degetelor până vor reuşi să treacă de partea cealaltă. Cei care vor privi tâmp către capătul de drum din faţa lor nu vor şti niciodată să vorbească, să râdă, să înveţe. Ei vor fi cei care, temându-se pentru negrul celor lăsaţi dincolo, vor fi primii înconjuraţi de umbre, gheaţă, cioburi. Întocmai ca pe cărarea de unde au venit, vor agăţa doar ceea ce îi doare, vor gusta doar clipele murdare, ignorând fiecare rază de soare care îi aşteaptă necondiţionat. Sunt oameni care nu vor îmbrăca niciodată armura unui cavaler care să conducă victorios o luptă. Singurul aliat al lor va fi mândria de a putea privi zidul, de a-l accepta şi de a trăi resemnaţi că umilinţa nu i-a atins.

Cei care se vor strădui din răsputeri să arunce în aer bariera din calea lor sunt indivizii care învaţă să fie fericiţi. Sunt oamenii care vor câştiga bătălii, vor secătui şi ultima picătură de sânge din ei pentru a putea păşi pe Lună, vor arunca orgolii, secunde moarte sau bucăţi de suflet murdar. Vor preţui fiecare clipă care le va da forţa să escaladeze stâncă după stâncă, crezând cu tărie că dincolo de crestele umede şi reci străluceşte astrul suprem.

Există lucruri care fac diferenţa între zi şi noapte, între alb şi negru. Cei care vor lupta pentru lumină, vor trăi. Restul, vor fi sclavii zeului întunecat.

Sfaturile unui anotimp ploios

Nu mă judeca.  Eu nu pot fi om de zăpadă tot timpul. Vara eu mă topesc. La căldură devin un pârâu care se prelinge dintre firidele unei stânci apăsate de înălțime și mă prăvălesc apoteotic peste fiecare bolovan apărut în albia destinului, până ajung sânge scurs în mare.

Nu mă privi. În spatele meu se ascunde un chip diabolic, rânjit, obosit de promisiuni idioate. Fiecare zâmbet pe care îl desenez este șters repede de valurile aruncate egoist de stăpânul unei vieți pentru care nu vreau să lupt.

Fugi de mine. Sunt umbra care bântuie visele unui drum fără final. Sunt imaginea unui vers recitat pe melodiile inimii, plin de candoare boemă, întemnițat pentru veșnicie în reveria zilelor ploioase. Sunt un gând care vine și pleacă…

Păsuiește-mă. Ignoră timpul care trece peste râpă și culege fiecare rază de soare care apare dintre nori. Eu încerc din răsputeri să readuc la viață floarea pe care mi-ai dăruit-o cu puritate. Lacrimile mele se vor transforma în sevă iar visele vor alunga fiecare pată de mucegai care macină brațele noastre.

Ajută-mă…Trage-mi cu putere dorul din mine, stoarce picăturile de lumină din ochi, omoară clipele de tristețe…Vorbește-mi, roagă-mă, ține-mă treaz, comprimă timpul, adună stelele, lipește cioburi, așteaptă-mă. Dă-mi un semn…

Cioburi de iarnă

Eu nu am să mai fiu niciodată eu. Celebrul alter-ego al meu îmi face gingaș cu mâna, lăsându-mă rupt în mine, spart în cioburi murdare, așa cum, poate, merit să fiu. Tot caut răspunsuri la întrebările pe care fiecare melodie cu iz de artă mi le strecoară în timpane, și nu găsesc.

Lucrurile mărunte pot face minuni. Adunate unul câte unul, mărunțișurile fiecărei clipe se pot transforma într-un destin magic, plin de culoare și zâmbet. Mereu tindem doar către mare, mult, măreț fără să privim la firele de nisip care ne intră printre cute și care ne pot deveni castele superbe. Încercăm o viață întreagă să atingem soarele dar nu vedem picăturile calde de ploaie care ne inundă fruntea. Alegem calea cea mai scurtă și mai dificilă în loc să pavăm cu răbdare și stropi de zâmbet lungul drum al existenței care trage de noi. Și ne trezim rătăciți, orbi, goi, fără esență, acoperiți de întrebări și fără viziunea unei reîntoarceri la basmele imaginației pierdute undeva în trecut.

Timpul poate fi oprit. În noi, timpul se oprește dacă vrem. Avem acea putere fermecată de a stăpâni secundele care ne aduc lumină în priviri. Timpul ne face egoiști. Instinctul de autoconservare ucide lumea de lângă noi, oferindu-ne singurătate în  puținele clipe rămase, așa cum ne dorim de cele mai multe ori. Dar în noi, un mag ne ajută mereu să păstrăm nealterate dorințele care izvorăsc din vise. Iar visele alungă balauri…

Eu nu am să mai fiu niciodată eu. Eu, așa cum m-am cunoscut. Voi fi în lumea mea, așa cum am construit-o. Nu vor fi uși, ferestre, aer. Vor fi doar cioburi

Decembrie

   M-am trezit, aşa deodată, că am pierdut nişte bucăţi din mine. Şi că alte părţi, ascunse de timp, vor să iasă către soare, aglomerându-se către poarta unui suflet prea bătucit de gheaţă.

   Îmi doresc să fiu lângă cei doi brazi pe care i-am cunoscut cu ani în urmă, în drumurile către regele munte. Să mă întind lângă ei, în mijlocul unei pajişti modelată de anotimpuri, cu privirea în soare şi mângâiat de vânt. Să mă pot gândi în linişte la poeziile defecte pe care nu le-am scris niciodată. Să nu-mi pese de timp…

   Îmi doresc grădina bunicii. Ascuns în livadă, să mă aştern molcom pe şezlongul vecinilor saşi, pregătit să număr frunzele care vor cădea dintre ramuri. Să am o foaie albă şi un pix albastru pentru a da drumul gândurilor pe care nu le-am avut niciodată. Iar timpul să-mi fie cel mai bun amic…

   Vreau să ies în toiul nopţii printre firele de iarbă acoperite de rouă. Să nu-mi fie frig şi să pot ridica ochii către cer, jucându-mă mai apoi cu fiecare stea. Să pot ajunge dintr-un pas pe marginea lunii, liniştit că pot fi deasupra unui peisaj plin de lumini şi cântece în surdină, pregătindu-mă să descopăr eroii care nu m-au salvat niciodată. Iar timpul să-mi ofere un răgaz…

   Îmi doresc părţile din mine care au fugit. Refuz să cred că nu le voi găsi niciodată. Esenţa unei lumi construită cu ele s-ar spulbera în mii de cioburi, printre nori, iar anotimpul ploios va fi mai rece ca oricând. Iar timpul…Timpul ar trebui să-mi fie cel mai bun prieten.

Într-un final…

Mă simt urmărit. Azi dimineaţă, la metrou, am zărit un chip aflat dincolo de sticla rece a geamului, care mă privea insistent, doar pe mine, ignorând trăirile mute ale celor din jur. Se uita doar la mine, ca şi cum aş fi fost cel mai păcătos dintre păcătoşi, înfigându-mi câte un junghi printre riduri. Am încercat să fug între paginile colorate dimprejur, ascunzându-mi orice urmă care ar fi putut să-mi divulge secretul unei existenţe doar de mine ştiute dar, orice aş fi făcut, chipul mă privea, hrănindu-se cu temerile şi incertitudinile aflate în mine. Cu fiecare staţie lăsată în spate, bucăţi din mine se opreau pe peron, aplecându-mă către un punct terminus căruia nu-i vedeam sensul…Iar chipul, simţindu-mi slăbiciunea, arunca fulgere şi mustrări, zâmbind mârşav la ficare amintire pe care o smulgea din fruntea mea.

Aud şoapte. O voce, cumva, îmi aruncă spre timpane cioburi de viaţă, împiedicându-mă să-mi văd de drum. Iar eu doresc, mai mult ca niciodată, să-mi urmez calea, calea mea. Nu-mi pot desena orizontul folosindu-mă de acuarelele altora, modelând o pictură pe care n-o pot recunoaşte. Îmi doresc să dispară vocile pentru că mă sperie şi nu-mi oferă un epilog firesc.

Vreau să fiu eu, aşa cum sunt eu, şi nu cum mă vede chipul aflat dincolo de  geamul din metrou. Am decis.

Iarna se numără studiile

Pe acest final de an mohorât şi cu dorinţă de sarmale şi pocnitori, inginerii de la Departamentul de Studii Fizio-nucleare al Revistei Cioburi au început să scoată la iveală rezultatele muncii de până acum, pentru a-şi justifica salariile gigantice pe care le sug din trezorerie. Surprinzător, ei au reuşit să tragă nişte concluzii coerente chiar dacă, inevitabil, erau ameţiţi de aburii succesului.

Aşadar, unul din aceste studii arată faptul că spălatul rar al vaselor este benefic pentru întărirea sistemului imunitar. Cercetătorii noştri demonstrează acest lucru destul de simplu (deşi la prima vedere pare complicat). S-a lucrat pe un eşantion de studenţi politehnişti din anul II şi III, aceştia fiind monitorizaţi săptămânal, adică după fiecare masă pe care o consumau în camera de cămin. S-a observat faptul că, înainte de a da iama în pachetul adus de mecanic de acasă, tinerii erau obligaţi să ia contact cu maldărul de farfurii şi tacâmuri din chiuvetă, lăsate acolo cu şapte zile în urmă, pentru a putea gusta în condiţii igienice normale bucatele din paporniţe. Ceea ce a aprins becul ideologic al oamenilor  de ştiinţă a fost pulberea verde-albăstruie de pe vase, prezentă într-o cantitate însemnată şi care intra în contact direct cu pielea studenţilor. La o analiză atentă, această pulbere s-a dovedit a fi banalul mucegai care, se ştie, stă la baza antibioticelor. Iar de aici şi până la concluzia studiului, şi anume că spălatul rar al vaselor ridică imunitatea organismului, nu a mai fost decât un pas…

Un alt studiu, al aceloraşi cercetători (nu le putem divulga naţionalitatea), arată că un consum regulat de ardei iute poate distruge în timp corzile vocale. Iarăşi, ne-am minunat de cum se poate întâmpla acest lucru. Din nou, oamenii de ştiinţă ne-au arătat ceea ce era deja sub nasul nostru. Se ştie că o masă la care se consumă din plin ardei iute (iute la propriu) îşi ia partea leului. Ardeiul iute grăbeşte metabolismul, scade colesterolul, deci poate fi o minune a naturii. Dar aici intervine faţa de monstru a acestei legume. Metabolismul accelerat nu înseamnă doar arderea de calorii într-un ritm rapid ci înseamnă inclusiv arderea toaletei, în momentele când aparatul+sistemul digestiv au terminat tura de dimineaţă. Eh, dar ce se întâmplă? Păi, vraful de bucate pe care micii meşteri din burtică l-au primit spre analiză a avut şi compania celebrului ardei iute care, nu-i aşa, nu se împacă excelent cu luminiţa de la capătul tunelului. Drept urmare, poc, în momentul evadării către canalul colector, micul ardeiaş lasă nişte mici zgârieturi la sfincter, de-al naibii, forţând proprietarul de cur în cauză să anunţe printr-un strigăt războinic tot cartierul despre ceea ce i se întâmplă. Iar corzile vocale, drept urmare, suferă o presiune de moment care, repetată des, va duce la uzarea lor prematură. Încă un studiu interesant, trebuie să recunoaştem.

Fiţi alături de noi pentru următoarele experimente care se vor desfăşura în laboratoarele Cioburi. Şi, bineînţeles, nu exageraţi cu băutura, sarea şi grăsimile.

Să fii fericit!

Ce bine este să tragi o linie… Uneori. Nu contează unde, pe hârtie sau doar în față.  Linia tot trasă rămâne. Și mai bine este faptul că, după aceea, încep să apară în fața pupilelor omuleții purtători de căciuli în forma semnului de întrebare. Care scot din buzunare, fiecare, câte o întrebare. Logic. Și apoi așteaptă răspuns, clipind enervant din ochișorii ăia ai lor plini de verde și de neștiință. Ce-or vrea să audă? Dacă sunt fericit? Nu, nu sunt.

Dă-o naibii de linie. Și de omuleți. Și de semne de întrebare. Prietenul meu, îl știu eu, amator de balsam de rufe și iubitor de soție frumoasă, îmi răspunde de fiecare dată același lucru. La aceeași întrebare. Iar el nu trage linii. El face liste. Căci așa i-a zis lui psihologul. Un șarlatan, părerea mea, numai că lui nu i-am dezvăluit asta. Îl văd luminat când face listele și nu vreau să-i înfrâng plăcerea. Păcat, totuși. La finalul fiecărei liste este trist. Odată, mi-a spus că nu are timp. Adică are dar nu pentru ce ar vrea el. În fiecare zi se trezește cu o desagă de timp dar fie îl consumă la serviciu, fie îl pierde pe drum. Iar apoi, când zărește soarele căscând pe cer a somnic, se uită în desagă și găsește doar resturi. Cioburi. Resturi de timp. Și nu știe cum să le închege. Deși mă întreabă de fiecare dată cum să facă asta, nu am avut bunul simț să mă interesez și eu pe la cineva de tehnica în cauză. Un indolent, ce mai…

Îl întreb din nou. Iar el îmi răspunde același lucru. Mi-a spus altă dată că cineva i-a făcut o vrajă. „Ce vrajă?”. „Între soare și lună găsesc același drum. Am încercat să-l iau pe ocolite, cu spatele, cu mașina, pe jos, îmbrăcat, dezbrăcat, bolnav, sănătos, cum vrei tu…Drumul este același. Chiar am încercat de multe ori să las pe jos firimituri de pâine, ca la întoarcere să-mi pară o schimbare…Au dispărut! Ufff!”. Ce om stresat, prietenul ăsta al meu. I-am zis să aibă grijă că stresul îi crește colesterolul. Treaba lui. Nu-l interesează. Indolent, ca și mine. Îmi tot repetă că el o să moară fie de cancer, fie de inimă. Nesănătos, ce mai…

Deci, eu trag linii iar prietenul meu face liste. Eu sunt nefericit. El îmi dă același răspuns la aceeași întrebare a mea. Se plânge de timp, de drum, de soare, de lună, de orizont, nu vede că e stresat, se întâlnește cu psihologul și mă tot întreabă cum să închege resturile de timp. Apoi vorbește de inimă și boala aia năprasnică. Căcat. Îmi crește colesterolul din cauza lui. Iar eu la șarlatani nu mă duc. Apoi plânge. Se plânge că a încercat să facă odată un proiect și nu i-a ieșit. Proiect. Ce cuvinte pompoase folosește prietenul meu! Se vede, e scriitor. Scrie poezii și citește în stele, pentru a-și face fond de cuvinte luminoase. Dar mereu îmi răspunde același lucru. La aceeași întrebare. Nu-l înțeleg eu sau…?

„Ești fericit?”

„NU”.