Adică trei Domni, toţi trei de Deutsche vorbitori, şefii de promoţie ai Şcolii Vieneze de la 1700 toamna, 1800 primăvara devreme, într-o seară atent pregătita, pe 28 aprilie, la Ateneu: Haydn, Mozart şi Beethoven .
Simfonia nr. 28, cotată cu trei stele în cadrul seratei, bine poziţionată la început, atât istoric (1765) cât şi ca element de introducere în atmosferă, şi-a îndeplinit cuminte rolul. Haydn (1732 – 1809) concubin cu Boccherini a afişat exact ce era de aşteptat: muzică clasică din manual, tocmai bună pentru fundal, sau sa zornăie în timp ce conduci, fără să distragă atenţia în vreun fel. Dar nici să o atragă.
La vremea lui însă, Haydn a fost o celebritate greu de întrecut. În contextul social de atunci, când era la modă şcolirea într-ale ‘strumentelor muzicale a domniţelor din curte, omul nostru n-a stat cu mâinile în sân. De-a lungul întregii cariere, când toţi căutau compoziţii mai mult sau mai puţin complexe dar noi, dând banu’ gros să aibă ce interpreta alături de un autograf şi-o dedicaţie, Haydn a alimentat cu opusurile lui gusturile tuturor, compunând cu un succes deosebit, ca un adevărat pop-star. Să nu fi fost opera sa imensă, cred că sonata, cvartetul şi simfonia – reprezentările definitorii ale muzicii cu partitură – ar fi trebuit să mai aştepte o vreme până să atingă maturitatea, cristalizarea şi statutul de referinţă. Reprezentări cărora Mozart le-a adăugat un zâmbet rococo şi pe care Beethoven le-a împins dincolo de perfecţiune dând mai apoi semn că e timpul ca romantismul să invadeze muzica.
Reîntâlnirea cu Concertul pentru flaut, harpa şi orchestră („O ştiu pe asta!” exclamă bruneta din stânga încă de la primele acorduri) a fost şi ea, ca mereu, liniştitoare. Atât de puţine compoziţii originale există pentru harpă încât s-a ajuns să transcrie suitele de violoncel solo ale lui Bach, numai să existe material. Şi culmea, e instrumentul îngerilor, sunetul ei cred că nu repugnă nimănui. Eu unul mi-aş face timp să o studiez, ba chiar mi-aş cumpăra una dacă n-ar fi atât de scumpă (şi numai după ce mă mut la 3 camere).
Maestrul Ivan Roncea şi Ion Bogdan Ştefănescu au abordat fără cusur lucrarea dezvăluind în toată deplinătatea firii zâmbetul ascuns al vienezului şi o cadenza ceva mai specială la mişcarea finală. Alături de un alt bonus: Ombra mai fu, sau Largo, din Xerxes, de Handel. ****
E drept că unii nu-l tolerează pentru că e prea vesel, cam… previzibil, nu surprinde, nu înfioară, mai că n-are esenţă. Îi admir.
Da, îi admir: sunt sigur că se poate demonstra că muzica lui Mozart este cumva cea mai naturală proiecţie a fiinţei umane. Nu are nevoie de suplimente şocante, închistarea în formele canoncice n-o simţi iar optimismul ostentativ nu este cu nimic mai artificial decât cel al oricăruia dintre noi. Dacă vreodată dai de un pian, în încercarea de a clămpăni ceva, fără a avea vreo instruire în domeniu, ei bine.. o să sune a Mozart, garantat. E undeva prin ADN, cred.
„Cât durează?”
„Ca la fotbal – 45+15+45”
„Păi deja au fost două, înseamnă că Beethoven e mai lung..”
Da, normal. Surdul a prins contract bun cu Simfonia a III-a – Eroica (****,5) în acea seara la Ateneu. Toată repriza a doua rezervată în exclusivitate lui, scena plină ochi de instrumentişti, public fremătând de nerăbdare. Public parţial neinstruit, sau deloc interesat în a citi programul de sală. Prefer să aud o întrebare şoptită „Simfonia câte părţi are?” decât aplauze după a treia parte, în virtutea… naiba ştie a cui. Că ce, dragostea durează trei ani şi de aia orice piesă de concert are trei părţi? Investiţi în voi, nu fiţi nătărăi, nimeni nu vă duce dorul. Sau daţi altora invitaţiile, oricât de dureros sună. Chiar aşa, pe pliantul de la firmă v-o fi scris careva la mişto „Erotica”, altfel nu văd ce v-a mânat încolo.
După un început triumfal (Allegro con brio) pe care mi-l rememorez mai greu, m-am găsit în partea a doua a simfoniei, simfonie dedicata iniţial lui Napoleon. Văd temele din Marcia funebre cum se înfiripează: dau zvon una alteia, le anunţă pe următoarele. Se reîntorc, tatonează vecinătăţile, înălţimile, sporesc zarva, se ating, se întretaie, îşi răsfiră degetele de adio… şi se opresc din respirat.
Apoi, sub alt chip, tonalitate sau timbru, o iau de la început. Uneori mai hotărâte, alteori în dubii, deloc puse pe şotii, poate tresăltând un pic, dar nu dincolo de tonul auster al mişcării.
Încă o clipa de respiro şi dă năvală cel mai voluptos joc al notelor, partea a 3-a, un pic în ciuda sus-numitei sobrietăţi. Zic un pic, căci capul tot pe umeri stă, Scherzo-ul e la fel de bine socotit, dar nu şade locului, ca menuetul tradiţionalist. Suie, coboară, se avântă, se zvârcole dar nu ca un prunc minune, se întoarce, te răstoarnă, de începi să dai din cap ca la un concert rock.
5 minute de muzică clasică pe zi. Începeţi cu linkul de mai sus.
E drept că acum realizez de ce s-au pus pe aplaudat inodorii. Era cel mai fain moment al serii şi s-or fi gândind că merită efortul. Vedea-i-aş în vizorul celor care chiar scriu recenzii la concerte. Sau poate e cazul să afişeze, ca la Operă, sau la emisiunile cu public, un ecran pe care să scrie atât: DATI DIN PALME – POTOLITI-VA. Că dacă ar pune bec verde şi unul roşu nu s-ar prinde. Tot mai bine e la cinema: se aprindă luminile treaba e gata, pleci acasă. Oricum, îi admir că au rezistat până aici – noroc cu pauza de dupa primele 45 de minute, necesară pentru o nişte genuflexiuni şi-o cafea.
Vorba lui Celălalt M, Beethoven ăsta e tare rău: de la Tom şi Jerry, reclame cu maşini şi imagini cu oameni de afaceri te duce cu gândul spre sex, filme de acţiune, romane biografice şi scene de luptă după care te întoarce la Chip şi Dale, le are pe toate, numai să închizi ochii şi să asculţi. Merită 38 de lei!
Psihologie curată cu capul, muzica asta clasică.
Max