B’estfest 2009, scurt comentariu din public

Iată că se mai duse o zi de B’estfest. Lume mult mai multă decât în Ziua 0, în care concertele au fost stropite din plin cu o ploaie ce s-a încăpățânat vreo trei ore să plece. Cei de la The Killers au fost cap de afiș, prestând într-un mod corect reprezentația lor de pe scenă deși sonorizarea a fost un pic slăbuță. Sunt de remarcat și cei de la White Lies dar și Patrice, care a adunat destulă lume încă de la început.

Așadar, pe 2 Iulie, distracția a debutat cu recitalul trupei Les Elephants Bizarres, formație care a acordat de curând un interviu Revistei Cioburi. Din păcate, deși au sunat destul de bine live, având melodii ce pot concura oricând pe piața vestică, lumea nu s-a înghesuit să-i vadă, mai ales că debutul acestora s-a petrecut undeva  în jurul orei 17.30. Oricum, Les Elephants Bizarres promit prin stil și mod de abordare al cântecelor și suntem convinși că vom mai auzi de ei.

O altă formație care, personal, m-a impresionat sunt clujenii de la Grimus, aceștia abordând un rock alternativ bine distribuit pe instrumente. Prestația live a celor de la Grimus a fost una excelentă iar vocalul Bogdan, cu ale sale inflexiuni ce pe alocuri aduceau cu Matthew Bellamy de la Muse, a fost cireașa de pe tort pentru recitalul clujenilor. Lume un pic mai multă, să spunem, mai ales că se apropia Motorhead. De remarcat sincronul făcut de băieții de la Grimus, la finalul reprezentației lor, în memoria lui Michael Jackson, sincron făcut pe Thriller, arhicunoscuta melodie a regelui pop. Grimus, în concluzie, prezintă potențial și ne dovedește (încă o dată) faptul că resursele muzicale românești sunt nelimitate.

Ayo., îndelung așteptată de mulțime, a demonstrat că rithm&blues-ul, folk-ul, funk-ul și reggae-ul pot fi împletite senzațional, dacă ai în spate instrumentiști pe măsură iar vocea te ține să te joci cu publicul așa cum îți dorești. Lumea s-a adunat să vadă cântăreața nigeriano-română iar aceasta nu i-a dezamăgit pe cei care au aplaudat-o la final.

Un alt nume care a pășit pe scena B’estfestului ieri este Polarkreis 18, trupă germană apărută recent pe piața muzicală din România. Stilul electro organizat, combinat cu riff-urile chitaristului, denotă, parcă, un gen ce se potrivește în totalitate nemților. Vocalul, cu alura sa androgină, s-a achitat cu brio de sarcina unei cântări live.

În sfârșit, Motorhead, așteptați cu nerăbdare de cei zece mii de rockeri români și străini, au demonstrat de ce au ajuns un nume pe greu pe scena heavy. Timp de aproape o oră, britanicii au dat o reprezentație în forță a hiturilor care i-au consacrat de-a lungul vremii, nepăsându-le în niciun fel de vârstă. Publicul a fost în delir, de la cei mai tineri la cei mai bătrâni, savurând la maxim sunetele venite de pe scenă. Aș acorda o bilă neagră sonorizării, din păcate.

Finalul de zi l-a avut pe Moby la timonă, americanul făcând un show plăcut. Recitalul live a sunat bine, publicul rămânând până la final alături de cântece ale trupei devenite hit-uri în timp. Lumină, voci feminine și multă mișcare a fost, pe scurt, finalul celei de a doua zile B’estfest București.

Fotografiile nu sunt pe măsura recitalurilor de ieri dar până la urmă nu acest aspect contează. Important este ceea ce s-a cântat și faptul că publicul a apreciat sunetele. Revenim mâine, cu alte detalii.

UPLIFTER de la 311. Comentariul lui Mircha.

   311_uplifter_cover

   Colaboratorul nostru pe parte muzicală ne-a băgat pe ţeavă un scurt comentariu la adresa celor de la 311. Noi, sufletişti cum suntem, vi-l oferim şi vouă. Voila:

    

<<   Continuăm seria punerii sub lumina reflectoarelor a trupelor care ne marchează într-un mod plăcut auzul. Voi încerca să fiu cât mai subiectiv posibil, înfrângându-mi astfel temerea de mic de a îmi exprima gândurile şi ideile în scris. Lăsându-mi la o parte, aşadar, frustrările voi începe cu o formaţie pe care o ştiu de mic copil, Fire Club cutreieram, 311 pe numele său (sau pe cifrele sale). Deşi niciodată nu am fost fan al punk-raggae-pop-ska-ului, acest gen de rock de vară, de plajă, după cum inspirat îl denumea un bun amic, m-a atras prin seninătatea şi simplitatea mesajului muzical, întotdeana binedispunându-mă. Puţine lucruri pot fi mai frumoase ca o plimbare prin oraşul însorit, la pas cu şlapii în picioare, pantalonii 3/4, un tricou/cămaşă vesel/ă, cu ochelarii de soare şi cu căştile de la player acoperind civilizaţia brutală înconjurătoare, transpunându-te direct pe o plajă din L.A..

   De câteva zile am pus mâna (sau mouse-ul) pe ultimul album 311, numit UPLIFTER, album apărut pe 2 iunie, fiind al nouălea album de studio şi venit după o pauză de trei ani a celor cinci magnifici din  Omaha, L.A.. A-propos, în ordinea numerelor de pe şorturi, aceştia sunt:

 

    * Nick Hexum – Vocal, Rhythm Guitar, Programming (1989 – prezent)

    * Doug „SA” Martinez – Vocal, Turntables, DJ (1992 – prezent)

    * Tim Mahoney – Lead Guitar (1991 – prezent)

    * Aaron „P-Nut” Wills – Chitară bass (1989 – prezent)

    * Chad Sexton – Drums, Programming, Percussion (1989 – prezent)

 

   Albumul a fost produs de Bob Rock, multpreacunoscutul producător care a stat la baza succeselor multor formaţii şi artişti de renume universal, cum ar fi Metallica (Black Album, Load, ReLoad, Garange Inc, St.Anger), Motley Crue (Dr Feelgood), Bon Jovi (Slippery When Wet, Keep the Faith), Skid Row  (Subhuman Race), The Cult (Beyond Good and Evil), Lostprophets ( Liberation Transmission) şi (cam) multe altele.

   După cum şi titlul sugerează, UPLIFTER-ul este un înălţător amestec de colecţie rock cu raggae, hip-hop, dance-hall, funk, în  stilul deja brand-uit 311. Raggae-ul este accentuat pe „Mix It Up„,  tonurile aşa-zise de marimba aduc „My heart sings” pe aceeaşi linie cu romanticul universal „Amber„, în „Golden Sunlight” Tim “rupe” tonalităţile orientale. Chitara se simte cel mai bine pe „India Ink„, probabil următorul lor single. Primul single ieşit la lumină, posibil considerat cea mai bună piesă de pe album, este „Hey You„, unde se vede cel mai bine „injecţia” administrată de Bob Rock:

 

 

 

   Bineînţeles, se văd şi unele lacune: multe cântece au fost scrise pentru o audienţă mai juvenilă şi trimiţând neîncetat un mesaj pozitiv, versurile nu sunt întotdeauna cele mai deştepte sau cele mai şlefuite şi nu mereu “miros” a poezie. Dar până la urmă, cât de importante sunt versurile în acest gen muzical, mai ales dacă  eşti contemporan cu PokerFace sau cu Akon?

   Ediţia de lux a albumului include şi un DVD documentar, „The Road to 311 Day„, regizat de Wayne Price. Documentarul, incluzând interviuri, scene inedite din backstage cât şi nişte filmări luate din live-uri, urmăreşte trupa cât şi fanii în săptămâna premergătoare concertului 311 din New Orleans, din 2008.

   Finalul acestui succint comentariu muzical cuprinde mai jos piesele ce se pot găsi pe acest album:

   1.  Daisy Cutter

   2. Get Down

   3. Golden Sunlight

   4. Hey You

   5. I Like The Way

   6. India Ink

   7. It’s Alright

   8. Jackpot

   9. Mix It Up

  10. My Heart Sings

  11. Never Ending Summer

  12. Something Out Of Nothing

  13. Too Much Too Fast

  14. Two Drops In The Ocean

 

   Nu credeam vreodată că o să pot zice că îmi place 311 sau că o să recomand cuiva să asculte măcar unul dintre albumele lor. Dar iată, o fac acum, când vremea e propice muzicii!…Exact cum mi-a fost “prezis” de curând de către o amică: „Păi, Mircio, evoluţie se numeşte”! Ceea ce vă doresc şi vouă! 🙂  >>

   Aşa, Mircha!

Minirecenzie nocturnă

Mi se întâmplă foarte rar să ascult obsesiv o melodie. De fapt, mi s-a întâmplat o dată sau de două ori de-a lungul vremii. De două zile trec iar prin acest fenomen. Şi mereu înteleg altceva. Ceva legat de adâncuri şi stele.

Cumva, sunt martor la un exerciţiu de succes al notelor la paralelele portativului. De fapt, nu pot să spun nimic. Mai bine ascult şi mă scufund. Recomand The Verve-”Love is noise”. Poate ajută la ceva.