Complexul celor 50 + 1

Românul a învăţat să mârâie fioros în spatele gardului fără a avea determinarea şi implicit curajul să muşte mâna celui care îl întărâtă, nerealizând că nu trebuie decât să deschidă poarta sau dacă e nevoie să sară şi gardul pentru a-l confrunta. Nu ne mai ţine nimeni închişi în cuşcă. Toată lumea vuieşte că lacătul a fost spart acum douăzeci de ani, nu-i aşa?

Ne place să arătăm cu degetul. Ne place să arătăm cu degetul şi să scrâşnim din dinţi. Ne inflamăm virulent când se aduc în discuţie tot soiul de probleme ce ne ard orgoliul, inteligenţa sau chipurile idealurile, devenind de fiecare dată parcă şi mai dezamăgiţi că iniţiativele ni se sting fără reacţii în conştiinţa ignifugă a celorlalţi. Românul nu ştie să ardă. El a învăţat doar să mocnească pentru ca mai devreme sau mai târziu să se stingă resemnat. Orice tentativă de a lua atitudine îşi găseşte finalitatea invariabil într-o singură frază: E inutil, n-are niciun rost.

Nu sunt nicidecum adeptul ideii că tot românul este delăsător, laş, fricos, parşiv sau orice alt epitet denigrator ce ar mai putea caracteriza personalitatea puiului de dac altoit cu sângele cotropitorului roman. Şi nu spun asta din patriotism. Patriotismul stă şi va şedea mult şi bine rătăcit printre manualele de istorie zvârlite de demult în pod. Când afirm aceste lucruri mă referit strict la oameni pe care i-am cunoscut sau despre care am auzit vorbindu-se.

Drama naţiei române nu constă în faptul că nu dispune de oameni capabili în a duce la capăt un demers, oricare ar fi acesta. Nicidecum. Drama naţiei noastre constă în incapacitatea de a ne grupa, de a ne solidariza în jurul unei idei, al unui principiu. Iar dacă se întâmplă acest lucru, cei care se urnesc sunt  în marea parte a cazurilor insuficienţi pentru a stârni o reacţie populară, un curent capabil să schimbe ceva. Suntem mai mulţi dar nu suficient cât să formăm o majoritate. Cumulul tuturor factorilor obiectivi sau subiectivi ne-au surprins mai mereu,  dintr-un motiv sau altul, tratând în minoritate situaţiile de criză. Că majoritatea nu s-a format pentru că unii au ales să nu se implice sau că trăgeau într-o cu totul altă direcţie, în ecuaţia de faţă n-are nicio importanţă.

Românii nu au capacitatea de a răspunde în acelaşi mod problemelor care îi macină, frustrărilor care îi rod. Noi nu ştim şi sincer nu cred că vom învăţa vreodată să convergem toate nemulţumirile într-un punct şi, cu mic, cu mare, cu cult şi incult, cu înţolit şi desculţ să acţionăm în consecinţă. Istoria a avut grijă să ne ţină împreună şi în acelaşi timp separat atâta amar de vreme. Şi ce-i mai trist este că am ajuns într-un stadiu al dezamăgirii şi al apatiei încât nici măcar ura nu poate reuşi să ne scoată din această amorţeală.

Dar până una-alta, până la noi coordonate istorice, să rămânem conformaţi în continuare, fiecare cu pizda mă-sii.

Muse-The Resistance

   Anul 2009 a bifat o altă apariţie discografică a britanicilor de la Muse, un album cu un nume care arată realmente rezistenţa calităţii muzicale a trupei: The Resistance. Din nou, nu voi face o expertiză pur tehnică a discului, ci mă voi limita la câteva linii care ies în evidenţă inevitabil.

   Albumul poate fi asemuit cu o realizare conceptuală, cu trei capitole distincte, fiecare dintre acestea având farmecul său şi fiind puternic susţinută de veleităţile artistice ale celor trei membri Muse.

   Prima parte din cele trei este aceeaşi fuziune de alternativ-progressiv-electro cu care ascultătorul era obişnuit din albumele anterioare, un stil inconfundabil, de altfel, cu riff-urile specifice impregnate de Bellamy, cu ritmuri alerte, dure pe alocuri, uşor digerabile pe de altă parte. Este, probabil, partea care încântă şi nu dezamăgeşte fanii care se aşteptau la o continuare a poveştii începută de Muse cu trei albume în urmă.

   Cea de-a doua parte aduce cu o reîntoarcere la rădăcinile muzicale glorioase ale Regatului. Se simt clar influenţele Queen sau U2, oricât de mult aş evita să spun acest lucru. De fapt, această abordare scoate în evidenţă faptul că cei trei muzicieni pot cânta orice, oricum şi o fac excelent. De remarcat din nou calitatea excepţională a vocii lui Matthew Bellamy, precum şi întregul aranjament muzical din spate.

   Cel de-al treilea capitol, surprinzător pentru o trupă rock din această sferă (deşi nu ar trebui să fie aşa) vine ca o trecere către un nivel artistic superior al celor de la Muse. O simfonie în toată regula, cu elemente de Chopin şi Filarmonică vieneză, începută de fiecare dată lent, astfel încât niciun sunet să nu rămână neînghiţit de timpane şi continuată suav, transformând clapele în acorduri electrice, acoperite de o voce aflată în perfectă armonie cu întregul peisaj. Cele trei Symphony  ne arată că muzica nu are limite, mai ales în mâinile unor magi ca Matthew Bellamy, Cristopher Wolstenholme şi Dominic Howard.

 

Capitolul I:

Uprising

Resistance

Undisclosed Desires

Unnatural Selection

MK Ultra

 

Capitolul II:

United States of Euroasia

Guilding Light

I belong to you

 

Capitolul III:

Exogenesis: Symphony Part I (Overture)

Exogenesis: Symphony Part II (Cross Pollination)

Exogenesis: Symphony Part III (Redemption)

 

   The Resistance al celor de la Muse este o creaţie extravagantă, complexă, care merge savurată alături de elemente aristocrate, titpic englezeşti dar având alături căldura fiecărei secunde care ne face să zâmbim. Nota 9 cel puţin, din punctul meu de vedere.

 

theresistance MUSE

Leii puţini din Leu

   cantina-leu

   Toată lumea vorbeşte de criză financiară, economică sau de altă natură. Mie mi se întâmplă, de cele mai multe ori, să fiu în criză de timp. Iar când se apropie ora prânzului, criză de stomac. Corelat cu partea economică, sistemul meu de ghidare către sala de mese m-a îndrumat în ultimele zile spre vechea locaţie de studenţie. Mai exact, în Complexul studenţesc Leu. Şi, surprinzător, nu la Jegosul, pentru a înmuia neuronii în berea la halbă şi a privi mai apoi tâmp în cioburi, ci în cantina „groapă”, aflată în dreapta intrării în Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii (alături de Jurnalistică şi Psihologie).

   Complexul studenţesc Leu îmi aduce aminte de anii în care foamea nu era o senzaţie greu de înfruntat, mai ales dacă trupa de „beţivi ordinari”, aşa cum îi plăcea administratorei căminului C să ne alinte, era mai tot timpul reunită şi pusă pe şotii. Mai un şotron, mai un diafilm, mai o chitară, uite aşa reuşeam să împăcăm stomacul. În prezent, nu mai reuşim să păcălim la fel de uşor organul cu pricina, în consecinţă mai trebuie să-i dăm şi de lucru. Aşa cum puneam mai devreme, cantina din Leu, cea din dreapta intrării în clădirea facultăţii, mi-a dat ocazia să redescopăr mirosuri şi figuri din trecut. Decorată în vechiul stil al cantinelor comuniste, cu aceleaşi personaje la servire ca acum opt ani şi păstrând acelaşi iz de mâncare gătită cu aceleaşi ustensile de zeci de ani, locaţia cu pricina este, paradoxal, şi o oază de tinereţe, mai ales prin prisma clienţilor săi. Cine reuşeşte să dea o fugă până acolo în jurul prânzului, se poate considera norocos din punct de vedere gastronomic, precum şi economic. Ideal este să prinzi coada de ora 12-12:15 astfel încât să nu amâni cu mai mult de zece minute desfătarea papilelor gustative. Doamnele care servesc sunt amabile aşa cum le stă bine unor personaje de vârsta dumnealor şi chiar te îndrumă către meniul potrivit. Tăvile din plastic şi tacâmurile din inox seamănă cu cele folosite de bunici în perioada interbelică dar nu reprezintă un impediment în momentul în care eşti fericitul interlocutor al ospătăreselor. Deja îmi plouă în gură.

   Meniul este destul de variat şi acoperă o paletă largă de gusturi ale clientelei. Ciorbele sunt excepţionale, la fel şi felurile secundare, ca să le zic aşa. Există şi variante de desert, respectiv prăjiturile din cofetăria copilăriei, precum şi sucuri sau bere. Evident, nu se fumează. Atmosfera, aşa cum spuneam, este sub media luxului din restaurantele din branşă dar pentru cei care nu ţin cont de aceste aspecte, chiar nu contează. Am remarcat faptul că, deşi afară aerul are în jur de 35 de grade, în cantină este răcorel. Dar să revnim la partea economică. Păi, cu numai 8 lei noi, am servit aşa: o ciorbă de fasole, iahnie de fasole cu şniţel de pui şi o salată de varză. A, şi cinci felii de pâine. Sau, săptămâna trecută, am avut o altă combinaţie: ciorbă de perişoare, salată orientală, mâncare de fasole verde şi un piept de pui prăjit. Cu pâine, normal. Am plătit numai 12 lei noi. Ia să vedem, ce platou mi-am mai construit…Ciorbă de pui cu tăiţei, ardei umpluţi şi pâine, din nou. În total, şapte lei şi patruzeci de bani. Mai zic? Să nu uit, intrarea în campus, dacă vii cu maşina, te costă un leu, la negru. Sau doi lei cu chitanţă. Programul este de luni până vineri, cu închidere la ora 20:30. În general, dacă un fel de mâncare se termină, nu se mai prepară în ziua respectivă (în special la ciorbe).

   Una peste alta, pentru cei care au gustat în mod constructiv şi distractiv viaţa de cămin, reîntoarcerea la atmosfera unei cantine studenţeşti ar fi de bun augur. Mai ales dacă preţurile au rămas ca în tinereţe iar mâncarea seamănă cu cea adusă de nenea mecanic de locomotivă. Poftă mare, dacă daţi o tură!