Cum am ratat pista de biciclete din tren

   Probabil ameţit de căldura din Bucureşti, am avut un moment de pierzanie în care am crezut că mersul cu trenul este o modalitate decentă de a călători, deşi avusesem experienţe nu tocmai plăcute de atâtea ori, în drumul spre Braşov. Dar mulţumită angajaţilor C.F.R., am revenit în numai o zi la realitate, fără a fi nevoit să apelez şi la medicamentaţie.

   Am plecat joi din Bucureşti spre Braşov, pentru a-mi aduce bicicleta în capitală. Nu sunt fan al clubului Bucurenci, sunt fan bicicletă, să ne înţelegem. În tren îl întreb pe conductor dacă există vagoane speciale pentru biciclete, astfel încât să nu-mi complic călătoria la întoarcere. „Bineînţeles că există, întrebaţi la informaţii în gară. Oricum, dacă nu găsiţi, urcaţi aşa, că vă întelegeţi acolo cu controlorul.”. Clar, am dat peste angajatul lunii.

   Ajung în Braşov, întârziere o oră (a-propos, tarifele de ce nu scad la tren atunci când nu se respectă orele de plecare, sosire?) şi merg la informaţii să întreb despre trenurile cu vagon special de biciclete care pleacă spre Bucureşti a doua zi. Am aflat că sunt două: un rapid, la 14:05 şi un accelerat la 15:50. După mulţumirile de rigoare, mă duc repede să-mi iau şi bilet, astfel încât să scap de o grijă. Cer un bilet către Bucureşti, la rapidul de ora 14:05, la vagonul special de biciclete. „Acet tren nu are vagon de biciclete!”, îmi răspunde sec figura de la ghişeu. „Păi, colega dvs. de la informaţii aşa mi-a spus…”, replic eu contrariat. Vorba aia, dacă informaţiile primite de la Informaţii nu sunt corecte, avem o problemă. „Nu ştiu ce v-a spus colega mea dar acest tren nu are vagon de biciclete. Vă dau aşa bilet?”, mă presează cucoana. „Nu, nu vreau aşa, vă rog să-mi spuneţi ce tren are vagon de biciclete spre Bucureşti, mâine.”, insist eu. „Nu ştiu!”, mai că ţipă la mine tanti de la bilete. „Păi, şi nu-mi puteţi spune?”, încep şi eu uşor să mă enervez. „Domnule, stă lumea la coadă, întrebaţi în altă parte!”. Am avut un gând scurt prin cap, legat de o macetă şi nişte sânge. „Doamnă, eu sunt tot la coadă, pentru acelaşi lucru: să-mi cumpăr bilet! Dacă dvs. nu-mi daţi această informaţie, colega dvs. de la Informaţii mi-o dă greşit, unde în altă parte să întreb? Să sun la Salvare?”, îmi sar eu din pepeni. Vădit sictirită, tanti începe să se utie prin calculator şi-mi găseşte la acceleratul de 15:50 vagonul cu pricina, îmi dă biletul şi încasează banii. Îi mulţumesc fără a primi vreun răspuns, evident.

   A doua zi, mă prezint pe peron cu vreo jumătate de oră înainte de a sosi trenul. Îi este anunţată deja o întârziere de 25 minute. Întâmplător, mă întâlnesc în mulţime cu doi băieţi, ei la rândul lor cu bicicletele după ei. Îşi luaseră bilet cu vreo oră înainte dar primiseră la vagonul 10 (ei au cerut, ca şi mine, la vagonul de biciclete numai că eu aveam bilet la vagonul 1!). Am început să ne întrebăm dacă or fi două vagoane speciale, deşi părea ieşit din schemă. Într-un final, vine trenul, mergem la vagonul 1, unde aveam eu, şi-l întrebăm pe naş dacă acesta este vagonul pentru biciclete. „Dom’le, aici a fost numai că s-a defectat şi a fost înlocuit.”. E clar, suntem luaţi la mişto. „Bun, şi ce facem? Că nu avem voie să blocăm culoarul cu astea..”, am început să ne scărpinăm pe cap. „Mergeţi la ultimul vagon şi lăsaţi-le în spate, că acolo nu încurcaţi pe nimeni”, găsi repede soluţia naşul. „Păi şi eu ce fac, am loc aici, credeţi că vreau să stau în picioare tot drumul până la Bucureşti?”, pun şi eu o întrebare al cărei răspuns îl bănuiam. „Fiţi fără grijă, că găsiţi locuri şi acolo, nu se umple trenul.”. În fine, am plecat spre ultimul vagon, acceptând această soluţie. Ajungem la ultimul vagon unde o doamnă conductoare aruncă spre noi o întrebare stupidă: „Ce faceţi cu alea??”. Plin de spume, îi spun: „Le vindem. Vă interesează?”. Momentul de cri-cri din creierul ei a fost nepreţuit. „Vrem să le suim în tren, mergem la Bucureşti…”, am revenit. „Nu aveţi voie cu bicicletele în tren!”, a tunat şi a fulgerat doamna. Am avut un moment în care mă uitam după o cameră ascunsă, crezând că totul este o farsă. „Colegul dvs. de la primul vagon ne-a spus că este în regulă, din moment ce vagonul special s-a defectat şi a fost înlocuit..”, am început cu explicaţiile. „Fugiţi de aici, nici nu a avut vagon special de biciclete trenul.”, ne-a confirmat bănuielile tanti. În fine, am urcat, am lăsat încărcătura în spate şi am aşteptam să plecăm odată…

   …Ceea ce s-a şi întâmplat. Momentul de glorie s-a petrecut atunci când stăpâna trenului de mai devreme a venit la controlat biletele. „Să ştiţi că chiar este o problemă cu bicicletele astea în spate.”, ne informă grav conductoarea. Moment în care tensiunea mi-a sărit din limitele normale. „Doamnă, am fost informat ieri de către colegii din gară are vagon special de biciclete. Mi-am cumpărat regulamentar biletul. Astăzi aflu în gară, de la colegul dvs. de tren că vagonul a fost înlocuit. Ce trebuia să fac? Să mă duc în gară să-mi cer banii înapoi? Să aştept un alt tren dotat cu acest vagon? Eu azi trebuie să ajung la destinaţie şi am acţionat în urma informaţiilor primite de la compania unde sunteţi angajată.”. Şi a urmat o întreagă discuţie vis-a-vis de procedurile lor, ca şi cum eu ar trebui să cunosc manualul de funcţionare al angajatului C.F.R., oricare ar fi el, că le facem reclamaţie pentru incompetenţă, că au servicii de căcat şi aşa mi departe. În concluzie, nişte neuroni ucişi degeaba şi crunt, dar şi subtila inserare a ideii că doamna avea nevoie, de fapt, de o mică atenţie. Din nou, imaginea cu maceta şi cu sângele pe perdelele din compartiment mi-a trecut prin cap. De data asta, însă, a zăbovit mai mult. Am ajuns în cele din urmă (o oră şi un sfert întârziere) în Bucureşti, fără a plăti nimic suplimentar şi fără a mai fi deranjaţi.

   Cu siguranţă nu sunt primul şi nici ultimul căruia i se întâmplă aşa ceva. De asemenea, sunt convins că s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla şi alte păţanii în călătoria cu trenul. Tocmai de aceea este trist, în anul de graţie 2010. Lăsând la o parte infrastuctura făcută praf, întârzierile devenite parte componentă a procedurilor C.F.R. sau aspectul trenurilor, mai avem de-a face cu celebrii naşi, cei care în majoritatea timpului caută o ranforsare a salariului sau cu tănticile de la ghişee care încă nu realizează că-şi iau salariile din banii fraierilor care plătesc biletele de tren. De facilităţi sau alte alea nici nu poate fi vorba… Încep să mă întreb din ce în ce mai des de ce p#la mea să plătesc bilet la tren, în condiţiile în care compania se pişă pe mine. Nu mai bine schim eu sensul jetului?

   În final mă leg, inevitabil, de ultimul slogan turistic al României, Explore the carpathian garden: cei mai mulţi nu vor vedea grădina din pricina buruienilor.

 

 

P.S.: Pentru că, spune vorba, cel mai deştept cedează, am poziţionat bicicletele astfel încât să nu blocăm culoarul vreunui sinucigaş care ar fi dorit să se arunce din tren de la ultima uşa a şarpelui de oţel. Da, în toaletă.

 

b1

 

b2

Cursa de trei staţii blat

Săptămâna trecută, pentru a nu ştiu câta oară – că mi-e şi ruşine să mai spun, am fost încolţit de tantiile controloare de pe R.A.T.B. în timp ce, chipurile, făceam blatul. Uit! Uit doamnă, uit! Uit mereu să-mi compostez portofelul electronic. Dacă uit, aşa-mi trebuie!

Circul cu autobuzul doar trei afurisite de staţii şi nu există săptămână scursă din calendar să nu dau nas în nas cu aceste Powerpuff girls ale RATB-ului, chit că sunt sau nu în clandestinitate, măcar o dată. A nu se înţelege că am ceva împotriva activităţii desfăşurate de ele sau că încurajez în vreun fel blatul. Nu nene! Dacă m-au prins, să mă ardă. Data viitoare când mă voi urca în autobuz, nu o să-mi mai umble mintea creanga prin pădurea de mâţişoare ce şi-au scos capul la aer din decolteuri. Data viitoare primul lucru la care mă voi gândi, va fi să-mi compostez biletul/cartela, şi o voi şi face.

Dar vedeţi voi, tocmai aici este buba. Oricât de intransigenţi se afişează ei, controlorii reatebişti, imediat ce şi-au identificat „victima”, oricât de bine se ţin, unii dintre ei, pe parcursul negocierilor micii atenţii ce pune capăt disensiunilor, nu descurajează în niciun fel această practică dacă nu aplică legea până la capăt. Nu corectează nimic din proastele obiceiuri dacă cei prinşi nu-şi plătesc, cu lei grei, amenda şi implicit şi greşeala făcută. Ei îşi îndeplinesc norma făcând presing până prind un naiv iar blatiştii învaţă să facă pe proştii până ce controlorii se înduplecă şi îi lasă în pace. Şi ne înscriem iar şi iar în acelaşi cerc vicios.

Dintre toate cazurile în care am fost prins călătorind clandestin pe RATB, în cazul de faţă m-am aflat poate cel mai aproape de legalitate. Preluat de o doamnă controlor la numai câteva secunde după ce m-am urcat în autobuz, aş fi putut pretins vehement că nu am avut vreme să efectuez o validare. Dar asta contează mai puţin. Odată ce aparatul de taxat n-a făcut UTIiii sau clanţţţ, nu călătoream în regulă. Refuzând să mă legitimez, pe motivul că nu am niciun act la mine, sau să-mi plătesc pe loc suprataxa de 50RON, am convenit amiabil şi de comun acord să mergem frumuşel la poliţie pentru legitimare unde, aşa cum am fost informat de către aceleaşi stimabile doamne, urma să plătesc o amendă între 500 şi 1000RON.

Conştiinţa civică, acest paratrăsnet al micilor matrapazlâcuri zilnice, alături de o curiozitate masochistă ce-mi apăsa buzunarul, mă năpădiseră. Era timpul să-mi asum greşeala. Era timpul să ajung şi la poliţie.

Un tânăr îndrăzneţ, uşor insolent, a încercat să ne sară în apărare, mie şi domnişoarei aflate în aceeaşi situaţie ingrată ca şi mine, acuzând sumele enorme pretinse de controloare. Lasă, frate că nu semnez eu aşa, orice. Mă documentez înainte... O altă tanti susţinea complice că parcă m-a văzut când mi-am compostat un biletul. Nu doamnă, n-am compostat nimic. Chiar am uitat. Lucrurile păreau clare. Cu uşa din dreptu-mi blocată, lăsasem în urmă staţia unde ar fi trebuit să îmi termin călătoria cu autobuzul, iar peste două staţii urma să coborâm cu toţii având destinaţia Secţia de Poliţie. Am ales să-mi ţin gura şi să-mi fac planul de bătaie de pe secţie.

Dar, na belea! Tot planul s-a năruit când, văzând că nu se poate scoate nimic de la noi – nu tu acte, nu tu bani pentru amendă, pardon… suprataxă – am fost, inexplicabil şi brusc, „iertaţi”. Păi ce facem doamnă, nu aţi spus că mergem la poliţie? Răspunsul n-a întârziat să apară: data viitoare să fiţi mai atent. Duduile au coborât, iar eu am rămas uitându-mă lung la ele… Nereuşind să-mi desprind zâmbetul amar de pe buze, un palid sentiment de satisfacere îmi dădea târcoale: ete c-a ţinut şi de data aceasta.

Călătorul clandestin

Am un prieten ()care de mai bine de un an, omite zi de zi, în fiecare săptămână, să-şi facă abonament lunar pe R.A.T.B..

Îşi aduce aminte doar seara, în drum spre casă, când o voce feminină ivită din difuzoare roagă toată suflarea călătoare din autobuz să aleagă statutul de călător corect.

Bine, asta dacă nu dă nas în nas cu controlorii dis-de-dimineaţă, la fel cum s-a întâmplat şi astăzi. Atunci încep remuşcările, regretele, autocriticile, dar şi negocierile.

Iată cum ar suna şi stenograma discuţiei de astăzi dintre călătorul clandestin şi cele două tanti controloare incoruptibile:

 

Tanti #1: Bună ziua, vă rog să-mi prezentaţi legitimaţia de călătorie.
Călătorul clandestin: Doamnă, n-am…
T#1: Atunci prezentaţi-mi vă rog un act de identitate.
Cc: Doamnă, nici d-ăla n-am. Nu port…
T#1: Atunci vă rog să achitaţi 50 de lei, contravaloarea amenzii.
Cc: Doamnă, nici asta nu pot să fac. Mai bine îmi iau abonament cu banii ăştia…
Autobuzul opreşte în staţie.
T#1: Haideţi mai bine jos…
Coboară.
T#1: Încă o dată vă mai rog: arătaţi-mi un act de identitate, o legitimaţie, ceva… ca să vă pot legitima. Nu se poate să n-aveţi.
Cc: Doamnă, buletinul nu-l pot la mine că n-are loc în portofel. Vă pot spune numele dar n-aveţi ce face cu el.
T#1: Haideţi domnule, nu se poate… şi chiar arătaţi a …
Cc: Păi vedeţi, nu vă mai luaţi după aparenţe.
Tanti #2 zâmbeşte.
T#1: Ştiţi că se poate rezolva uşor cu legitimarea?
Cc: Da doamnă, dacă mergem la poliţie.
T#1: Ori mergem la poliţie ori anunţăm politia R.A.T.B. să vină să vă legitimeze. Daţi datele şi dacă acestea corespund, puteţi pleca.
Cc: Ştiu doamnă care e procedura. Dar chiar trebuie să se ajungă la asta?
T#2: Atunci achitaţi cei 50 de lei şi gata.
Cc: Doamnă, 50 de lei am, dar ăştia îmi trebuie azi. Am în schimb d-ăştia mai mici.
T#2 zâmbeşte din nou.
Cc: Nu ştiu cum se face că mă prindeţi doar atunci când nu am abonament. Când îmi iau nu mă controlează nimeni.
T#1: Păi asta e şi ideea. Să vă prindem când nu aveţi bilet. Noi suntem plătiţi la amenzi. Cu cât dăm mai multe cu atât strângem mai mulţi bani. Avem comision la amendă.
Cc: Păi şi nu merge să scurtcircuităm circuitul, ca să zic aşa.
T#1 şi T#2 zâmbesc.
Cc: Nu merge să vă plătesc eu direct comisionul?

T#1: Aşa ceva nu se face. Pot să ne prindă foarte uşor.
Un alt autobuz opreşte în staţie. Uşile se deschid iar T#1 şi T#2 dau să urce.
T#1: Haideţi, urcaţi şi dumneavoastră.
Cc urcă şi se opreşte în gura uşii din fată a autobuzului. După o jumătate de minut, T#1 îi întinde un bilet compostat.
T#1: Luaţi biletul ăsta şi plătiţi 2,6 lei pentru el.
Cc ia biletul şi îi întinde banii.
T#1: Şi…să nu se mai întâmple!
Cc: Vă mulţumesc.
T#1 nu mai zâmbeşte.

Va urma!