Mai mulţi preşcolari au ajuns la Urgenţă după ce au văzut o poză cu Monica Tatoiu

Luni dimineaţă, 16 copii cu vârstele cuprinse între patru şi şase ani au ajuns la Unitatea de Primiri Urgenţe a spitalului Marie Curie din Capitală în stare gravă. Micuţii au fost aduşi la spital de la o grădiniţă particulară din sectorul 2, după ce au acuzat puternice dureri abdominale, diaree şi stări de vomă. După primele cercetări se pare că toată această situaţie a fost generată de neglijenţa uneia dintre educatoare care a lăsat nesupravegheată o revistă în care era prezentă o poză cu Monica Tatoiu.

„Este inadmisibil ca într-o ţară din Uniunea Europeană să se întâmple aşa ceva! Cum e posibil să laşi materiale expirate la îndemâna copiilor? Mi se face mie greaţă numai când mă gândesc la poza aia, darămite ăstora mici. Şi în plus, cum o să-i explic eu acum copilului că vrăjitoarele nu sunt reale când doamna Tatoiu e toată ziua la televizor?”, s-a arătat vizibil revoltat unul din părinţi.

În ciuda isteriei iscate în jurul acestui subiect, medicii dau asigurări că situaţia este sub control. „Momentan starea micuţilor este stabilă. Iniţial am crezut că este vorba despre o toxiinfecţie alimentară, însă imediat ce doamna educatoare ne-a povestit despre poza doamnei Tatoiu am ştiut că este vorba despre o intoxicare media. Este un caz fără precedent. Până acum se ştia că toţi copiii cu vârste fragede sunt imuni la genul acesta de intoxicare, dar se pare că medicina nu este întotdeauna cea pe care o învăţăm pe băncile facultăţii”, a declarat pentru HotMuse medicul de gardă Leo Tocitu.

Mamele celor şaisprezece copii au anunţat deja că vor depune o plângere la adresa educatoarei, în timp ce taţii au căzut de acord să dea în judecată grădiniţa cerând despăgubiri materiale necesare contractării a doisprezece modele în vederea realizării unui calendar cu elfe îmbrăcate decent de care se vor ocupa personal, pentru a se asigura că, în urma acestei experienţe traumatizante, micuţii vor înţelege că la fiecare vrăjitoare ce pozează într-o revistă, douăsprezece zâne bune sunt gata să le sară în ajutor din calendarul de deasupra biroului lui tăticu’.

Concert caritabil – 3 Iunie 2010

   Mia şi Costel au cea mai mare familie. Fiecare din cei 75 de copii crescuţi în familia lor de-a lungul anilor are povestea lui. O poveste despre curajul de a începe o nouă viaţă. Cei doi părinţi au reuşit să le redea acestor copii zâmbetul, încrederea şi lumina din ochi. Acum, copiii Miei fac cursuri de artă, muzică, limbi străine, teatru şi multe altele. Toate acestea pentru a le da şansa de a-şi descoperi drumul în viaţă. Unii dintre ei au ajuns bursieri la facultăţi de artă, alţii au luat premii la concursuri naţionale de pictură, sport sau muzică.  Noi am fost mişcaţi de povestea Miei şi a copiilor pe care i-a ajutat şi îi ajută în continuare. Atunci ne-am hotărât să ne facem şi noi unchi şi ne-am strâns cu mic, cu mare să cântăm pentru ei. Pentru că aceşti oameni să continue lucrurile minunate pe care le fac, ei au nevoie de tot sprijinul nostru.

   Vă aşteptăm, aşadar, la un concert extraordinar joi, 3 iunie, începand cu ora 20.30 la Clubul Ţăranului, în şoseaua Kiseleff 3 (intrarea Monetăriei).

   Alături de Copiii Miei vor fi Alexandru Andrieş, grupul See Seven, Sorin Romanescu, Dan şi 6Fingers de la trupa byron, George Baicea, Elena Bokor şi Alexandra Potanga.

   Biletele se pot procura la intrarea în Clubul Ţăranului. Toate fondurile rezultate în urma concertului se vor duce catre fundaţia „Mia’s Children„.

 

    Mai multe detalii pe:

 

byron Music | blog http://www.byronmusic.ro/blog/ 

 

http://www.facebook.com/pages/Mias-Children/116621228372829Mia’s

Children | Facebook

 

Afis mic Mia's children

Colaterale venite din trecut

Să nu-mi spună nimeni că România este o ţară dizgraţioasă, numai bună de a fi acoperită sub un grandios nor de napalm. Nimic mai fals. România este, în cea mai mare parte a ei, un tărâm desenat cu atenţie de natură, cu mici detalii perfecte ce pot fi surprinse doar de un obiectiv macro cosmic. Dar România este tânără. Fiind tânără, este proastă, pentru că nu i-a plăcut aşa mult cartea şi a dat-o mai mult pe golăneală, precum o fetişcană superbă, venită de la ţară, cu sâni perfecţi, picioare numai bune de adulmecat şi ochi care îţi taie răsuflarea. România e atât de naivă încât îşi ţine cu dinţii locuitorii săi, românii, copiii ei, adunaţi din aventurile cu turiştii turci, tătari, nemţi, austrieci sau, în general, cu orice turist migrator şi tare în coaie. Românii, spre deosebire de fetişcana care i-a adunat în jurul ei, sunt ca o grămadă de plozi care cer tot timpul de mâncare, fac mizerie, strică toate jucăriile pe care mă-sa le fură de cele mai multe ori, urlă, se cacă pe unde îi apucă şi nu reuşesc niciodată să treacă în clasa următoare. România, încă arătoasă, începe să dea semne de uzură, fiind mai tot timpul după curul  puradeilor ei români.

România a avut la un moment dat nişte rude, să le zicem părinţi (sau bunici), fiecare dintre aceştia având la un punct şansa de a păşi pe un alt drum. Asaltată de turiştii evului trecut, neamurile României ar fi putut să ajungă fie austrieci (unii spun că unguri), fie turci, fie ruşi sau, pur şi simplu, ar fi putut rămâne rumâni. Soartă sau nu, iubire sau nu, ambiţie sau orice alt rahat proiectat istoric, însă rubedeniile din trecut ale României au decis că e mai bine să rămână unite, cu riscul de a pierde din plozii care trăgeau atunci de fustele lor. Curve sau nu, rudele bătrâne au dat muie turiştilor (după ce au supt pule străine secole întregi) şi au plămădit ca într-un spectacol de iluzionism ieftin fetişcana cea frumoasă, cu sâni, ochi şi pulpe de Cosânzeană. România s-a născut chinuit, prematur dar a crescut frumoasă şi fără bube în cap. Plozii de lângă ea, cei pe care îi criticăm vehement unii dintre noi, vorbesc româneşte în majoritate şi se poartă ca atare.

Eu nu urăsc România. Poate urăsc românii, doar pentru că nu se pupă cu viziunile mele cotidiene. Nu-i condamn. Urăsc, în schimb, Unirea. Mare, mică, nu are importanţă. Şi urăsc şi mai mult bunicul meu Ardeal pentru că, în loc să arunce o privire la vecinii săi mai mari şi mai gospodari, s-a uitat la ochii frumoşi ai rudelor vorbitoare de aceeaşi limbă, dorindu-şi să locuiască sub acelaşi acoperiş cu acestea. Iar eu, colateral, mă număr printre plozii trişti ai României, privind cu jind la roşeaţa din obraji a nepoţilor vecinilor din Vest.

Un gest, două mânuţe, 3 Dorinţe

„Ce poate fi mai înduioşător decât zâmbetul sau plânsul unui copil? Ce te face să te simţi mai bine? Să priveşti un copil zâmbind sau să ignori plânsul şi suferinţa lui? Noi ne dorim să vedem cât mai multe chipuri zâmbind. Şi pentru că dorinţa nu este suficientă,  haideţi să luptăm pentru micuţii mai puţin fericiţi şi mai puţin feriţi de necazuri.
Plânsul unui copil nu poate trece neobservat, el atrăgând atenţia chiar şi celor mai ignorante persoane, iar zâmbetul celor mici luminează şi cele mai întunecate suflete!

Empatia este primul semn că vrei să devii mai bun. Din fericire, există şi oameni care pot oferi din inimă fără a pretinde nimic în schimb. Iar când mai mulţi asemenea oameni se întâlnesc, se pot naşte lucruri frumoase.

În acest fel s-a născut şi proiectul 3 Dorinţe, un proiect tânăr, care a început anul trecut în decembrie, între prieteni, din dorinţa de a-i ajuta pe copiii fără posibilităţi materiale internaţi la spitalul Fundeni. Hăinuţele, jucăriile, fructele şi dulciurile strânse atunci, punând mână de la mână, au reuşit să aline pentru o seară suferinţele unor copii neajutoraţi, reînviind spiritul Crăciunului de care niciun copil nu ar trebui privat, într-un spaţiu deopotrivă al suferinţei şi al speranţei, spitalul.

Şi pentru că un lucru frumos nu ar trebui să se termine niciodată, anul acesta, aceeaşi oameni şi-au îndreptat atenţia şi către copiii internaţi la spitalul Victor Gomoiu, făcând un apel la orice voluntar doritor să se alăture acestei cauze, contribuind cu medicamente, haine, electrocasnice, jucării şi nu în ultimul rând, cu speranţă. Nici copiii internaţi la spitalul Fundeni nu vor fi uitaţi. Şi lor li se va oferi iarăşi o mână se ajutor, vizând în special problema lipsei medicamentelor.

Cu cât se vor aduna mai multe donaţii, cu atât mai mulţi copii nevoiaşi se vor bucura de ele. În cazul în care se vor strânge mai multe jucării şi hăinuţe atunci pachetele vor fi oferite copiilor din spitalul Fundeni.

După cum ei înşişi susţin, coordonatorii proiectului au gânduri mari. Tot ce trebuie să facem noi, ceilalţi, este să oferim o mână de ajutor.

Cei care vor să afle mai multe despre proiect pot accesa adresa virtuală a acestuia aici. Lista medicamentelor de care copiii au nevoie o puteţi găsi pe site-ul campaniei dând click aici iar pentru modalităţi de strângere a donaţiilor puteţi afla mai multe detalii aici.

Apariţii şi alegeri

Credeam că au dispărut. Cel puţin din capitală Sau cel puţin că şi-au schimbat cursul vieţii şi astfel s-au transformat în cu totul altceva. Ce-i drept, urmărindu-le comportamentul, nu îi mai recunoşti. Îi vezi grupuri, dar tot mai rar, atât de trişti, de înceţi, de încorsetaţi de cuvintele şi acţiunile altora, încât nu iţi vine să crezi că sunt ceea ce lumea spune că sunt. Şi oricum, sunt din ce în ce mai rar văzuţi. Dar ne-am obişnuit, cred că am uitat şi noi cum ar trebui să fie.

Păcat. Când eram copil, toată lumea se bucura să îi vadă liberi, fără constrângeri, bucurându-se de viaţă şi de spaţiul oferit. Aveau tot ce îşi doreau, aveau locul lor în spaţiu şi timp, recunoscut şi protejat din umbră, nu erau nevoiţi să le fie frică, sa fie păziţi, să fie ţinuţi captivi. Acum, cei care îi mai au, stau cu grijă, nu îi mai lasă liberi, nu îi lasă să se descopere, să se cunoască, să greşească, astfel transformându-se în ceea ce noi, azi nu mai recunoaştem. Dar ne-am obişnuit.

Cei mai buni prieteni şi protectori le erau străzile, Soarele, Luna, cerul albastru, zăpada, Mama Natură, Infinitul şi cei asemeni lor. Lumea era a lor şi nimeni nu contesta acest lucru. Acum, cei mai buni prieteni s-au transformat în praf, mizerie, frică, constrângeri, limitări, imitaţii şi iluzii, semeni ireali şi virtuali.

Credeam că au dispărut. Îmi părea rău de ei. Bucurau pe toata lumea, cu glasul lor, cu lumea lor, cu imaginea lor, cu jocul lor.

Dar i-am redescoperit, într-o zonă a capitalei de care nu ştiam nimic. Acolo îşi primesc din nou drepturile, acolo se bucura iar de tot ce ne-am bucurat şi noi, copii fiind. Se bucură de libertate, de curăţenie, de coloratul pe asfalt, se bucură unii de alţii, fără să le fie frică, fără a avea gardieni, fără a fi limitaţi sau afectaţi de monstrul ce l-am creat în jurul lor, tipul de “viaţă modernă”.

Ei sunt copiii, lăsaţi să fie copii, lăsaţi să se bucure de orice alegere, lăsaţi să se joace, să alerge, să greşească, necondiţionaţi de statul în casă din cauza mizeriilor, fricilor şi temerilor “celor mari”.

Dacă mă impresionează un astfel de fenomen, devenit rar ce-i drept, stau şi mă întreb cât de schilodită e imaginea noastră despre viaţă? Cât de degradate ne sunt trăirile şi vieţile? Cu ce drept spunem că ştim să trăim?

Dacă toţi ar vedea cum am văzut eu, dacă toţi şi-ar deschide sufletele şi cu adevărat ar vedea aceste lucruri “banale”, poate lumea ar învăţa să se schimbe, să se îndrepte, să se bucure.

O singura şansă mai avem să ne bucuram de viaţă: să lăsăm copiii să ne înveţe să trăim curat! Ce vom alege în final?

Diana Cereşmiş

Mic pastel contemporan

    O zi plăcută, rătăcită la îmbinarea dintre vară şi toamnă, m-a scos pentru o jumătate de oră din hruba imperialistă într-un parc aflat în spatele unor blocuri tip, moştenite din epoca de aur comunistă. Plăpânda zonă verde, cosmetizată  în contemporanul stil neomioritic, adăposteşte un spaţiu dedicat copiilor, îngrădit cu un gard grosolan vopsit în verde şi dotată cu accesorii din plastic şi metal pentru zbenguială. Pe jos, nisip şi smocuri uscate de iarbă.

   Odată cu gânduri pierdute în industrial, o briză alerga şoptită printre ramurile copacilor de deasupra, rupând din loc în loc câte o frunză, îndemnând-o să alunece către pământul mamă şi tată. Acoperit de nisip şi smocuri de iarbă uscată. Presărat, precum decorul trist industrial încropit de un pictor decadent, cu resturi de plastic, hârtii, chiştoace, pungi. Pete ale progresului. Gunoi făcut de oameni. Copii printre gunoaie, viitori oameni mari.

   Se spune că adulţii sunt exemple pentru copii. Aşa este. Un anume moment îmi spune că, uneori, acest lucru trebuie să se întâmple în sens invers. Cei mici să fie model pentru cei mari. Adulţi care fac gunoaie. Printre copii, nisip, smocuri de iarbă uscată.

„Haideţi să adunăm astea, uite ce mizerie este!”, spuse un suflet mic. „Hai!”, se strânseră ceilalţi prichindei, murdari de pământ.

Un domn, probabil rudă cu unul din copii, spărgea seminţe tacticos, lângă un leagăn. Dojenitor, stinse ţigara, aruncând chiştocul pe jos şi urlă părinteşte: „Bă, lasă alea jos din mână, că-s scârboase! Ce le strângi tu? Vrei să te bag în casă?”.

 

Mai bine mă duc în pădure.

Gunoiul din viaţa ta

În ultima perioadă s-a pus din ce în ce mai frecvent problema selectării deşeurilor. O chestiune de bun simţ, dincolo de impactul pe care ar trebui să-l aibă asupra mediului. Selectarea gunoaielor aduce după sine reciclarea unora din ele, în scopul economisirii de resurse, reducerii de costuri sau, din nou, protecţiei mediului. În perspectivă, generaţiile următoare se vor bucura de un viitor mai curat, strâns legat de decizia fiecăruia din timpul prezent, de a-şi gestiona mizeria responsabil.

Din păcate, consumul exagerat al generaţiei noastre produce destule pagube lumii care ne găzduieşte. Începând de la pungi de tot felul, hârtii, pliante, plastice, cauciuc sintetic, detergenţi şi până la arsul becurilor în miezul zilei, totul a degenerat într-o permanentă apariţie de gunoaie, care mai de care mai pestriţe şi mai nocive. Lumea le vede dar le ignoră. Sunt din ce în ce mai mulţi care nu par a fi deranjaţi de mizeriile ce le intră în ochi zilnic. Gunoaiele le întâlnim la tot pasul şi am început uşor, uşor, să le considerăm parte din viaţă. Ne dorim, poate, să le eliminăm dar nu facem nimic concret. Nici mirosul nu ne mai uimeşte.

Iau un exemplu cotidian: campania electorală înseamnă consum de resurse (degeaba), şi multă mizerie rămasă în urmă. Afişe, pliante, bannere lăsate de izbelişte. Gunoi peste gunoi şi oameni nepăsători. Mai nocivă este, însă, murdăria izvorâtă dintre mesajele postate în hârtiile de pe jos. Un gunoi care, trist, face parte din cotidian. Nu poate fi reciclat, nu poate fi ars, nu este biodegradabil. Stă printre noi produs, în esenţă, tot de noi. Este toxic şi ameninţă tot mai tare viitorul.

Avem puterea de a curăţa mizeria. Decizia de a arunca hârtia la coşul de gunoi sau de a refolosi sticla de plastic este a noastră. În acelaşi mod, putem face să dispară deşeurile din politic. Organizat, selectiv şi definitiv. Gestul de azi schimbă viaţa de mâine. Copiii noştri ar avea aer curat şi sufletul împăcat. Tot ce trebuie să facem este să ne luăm ustensilele de curăţat şi să ieşim în stradă. Avem ceva de muncă dar merită.