Un pas mic pentru mine, o comoară de neprețuit pentru ei

un-pas-mic-pentru-mine-o-comoara-de-nepre-uit-pentru-ei

   De cele mai multe ori nu reuşim să observăm că suntem norocoşi. Indiferent de valorile care ne călăuzesc paşii în tumultul cotidian, lăsăm tot timpul în umbră lucrurile care ne fac să zâmbim. De vină sunt, poate, demonii care ne macină sufletul sau, poate, invidia şi nepăsarea celor din jur. De cele mai multe ori, din păcate, este necesară o palmă puternică pentru a pune în valoare culorile care au fost alături de noi mai tot drumul. Uneori, însă, durerea altora ne scoate la liman. Şi pentru unii din noi, lumina atunci străluceşte mai puternic, învăţându-ne să distingem noaptea de zi.

   Am avut ocazia zilele trecute să cunosc o familie amărâtă, ocolită de norocul pe care mulţi dintre noi îl avem. I-am întâlnit în oraşul Victoria, din judeţul Braşov, la o ceremonie religioasă. Erau trei copilaşi, nepăsători în aparenţă faţă de soarta nu tocmai prietenoasă dar cu licărul speranţei în privire. Cel mai mare este clasa a patra. Locuiesc doar cu mama lor, în cătunul Sumerna, aflat la aproape 5-6 kilometri de oraş. Din când în când, sunt prezenţi la slujbele oficiate de unul din preoţii din oraş, care îi mai îndrumă aşa cum poate dumnealui sau enoriaşii din parohie. Sunt săraci și trăiesc în mare parte din mila celorlați. Băiatul este convins că-și va putea lua revanșa la un moment dat.

„Cum veniţi voi, măi copii, până la şcoală?”, fuse una din cele câteva întrebări puse cu jenă, parcă, privindu-le nevinovăţia din ochi. Mă gândeam, involuntar, că la serviciu ne-au îngheţat salariile.

„Păi, cum să venim, pe jos…Facem vreo oră.”, îmi întrerupse gândurile băiatul.

„Şi iarna?”

„Păi, ce, iarna nu se face şcoală?”. Am simţit că munţii din spatele meu mă trag de perciuni pentru impertineţă. Normal, şi iarna este şcoală…

„Păi, şi dimineaţa, veniţi pe întuneric, pe zăpadă?”, am spus un pic intimidat.

„Da, venim. Trebuie. E greu, e foarte greu…”, răspunse durerea din copil. Orice cuvânt mi s-a părut de prisos.

Maică-sa lucrează pe unde apucă. Copiii încearcă, aşa cum le permite copilăria lor, să descopere lucrurile frumoase din drum. Nu sunt multe iar acest fapt le face preţioase. Zâmbetul lor m-a făcut să plâng în tăcere. Dorinţa de alinare a lor îi îndeamnă să ofere speranţă. Lacrimile unei mame ce tocmai îşi pierduse băiatul, aflată în biserică, au fost mângâiate de un simplu gând de copil aflat, la rândul său, de partea întunecată a lunii: „Nu mai plângeţi doamnă, o să treacă”…

 

„O să vă faceți voi mari”, m-am trezit eu la un moment dat.

„Da, ne facem dar mai sunt mulți ani până atunci…”, oftă copilul.

 

   Între timp, m-am hotărât să-i ajut cum pot. Am început prin a le da rucsacul meu, ceva mâncare și niște bănuți. De Paște mă voi întoarce pentru le oferi haine și orice alt lucru care le va fi de folos. Pot fi și mesagerul vostru, dacă sprijiniți cauza.

Crăciun betegit

    Crăciun fericit ! Asta ne dorim cu toții, nouă și celor de care ne pasă. Moș Crăciun există ? De fapt, spiritul său ce formă a căpătat ? Gîndindu-mă la copilărie, nu pot să nu remarc diferențe între optica de atunci și cea de acum. Chiar dacă anii au trecut, Moșul va exista într-o formă sau alta, strâns legat și de un context social, economic, cultural. Va exista, dominat fiind mereu de familie și turma căreia i se asociază celula societății. Iar pentru un copil, imaginea impregnată astfel îl va călăuzi tot timpul.
    Astăzi, Moș Crăciun nu mai este doar unul. Sunt mii. Zeci de mii. Sute de mii. Fie că doboară recorduri, fie că este negru, fie că face plajă sau surfing, fie că are chipul unui urs sau al unei marmote, este clar, Moșul nu mai este același. Astăzi, Crăciunul înseamnă cumpărături fericite, reduceri la mall, excursie la schiat. Colindele încep timpuriu iar flacăra lor este întinată de hoardele de cerșetori ce agasează trecătorii. Copiii ce îți sună la ușă sunt asociați, subconștient, cu ei. Nimeni nu mai vrea dulciuri și mere, banii sunt motivul pentru care se apucă de îngânat un cântecel. Urările de sănătate și fericire, trimise printr-o scrisorică, au luat calea sms-ului (normal, de altfel) dar au căpătat forme grobiene, cu „reni futuți în cur”, „să ai jeep-uri în garaj”, „J. Lo să-ți fie vecină”, „dolarii să-ți cânte în cont” și multe altele. Moș Crăciun înseamnă hypermarket, devenit sursă de cozonaci, jucării cu țâncii urlând agățați de ele, părinți stresați la coadă, sarmale la conservă.
    În urban, Crăciunul are o altă formă. Așa a fost, așa va fi. Iar cu timpul, denaturarea spiritului său va fi tot mai accentuată. La sate, schimbarea începe ușor, ușor. Și nu în sensul păstrării unor tradiții. Mirosul de cozonac, scorțișoară, brad și bucuria colindului din ajun vor fi peticite de influențele pur afaceriste. Iar copiii care l-au cunoscut pe Moșul adevărat nu se vor mai regăsi nici în cărțile de povești.

Generaţia pro-motor

Un oraş foarte aglomerat, cu un trafic rutier intens şi sufocat înseamnă poluare cu mult peste limitele normale. Dacă mai adăugăm acestei liste şi prezenţa doar a câtorva petece de copaci şi iarbă acoperită de praf, obţinem reţeta de succes a unei viitoare generaţii de copii oligofreni. Dar la aşa copii, aşa părinţi. În special părinţii posesori de maşini de teren, SUV-uri sau cum le-or mai boteza. Prin natura lor, aceste tractoare urbane consumă foarte mult combustibil, urcând preţul la petrol şi eliminând o cantitate mare de noxe. Acum vine partea frustrantă: într-o urbe unde media de viteză pe şosele este de maxim 40 km/h (zic şi eu, ca martor cretin al acestui fenomen) care este scopul folosirii unui mijloc de transport de asemenea anvergură ? Bineînţeles, în afară de cel al afişării unei prestanţe de neam prost şi al înmulţirii cozilor de la benzinărie…De ce le place lor, maimuţelor coclite, să ardă gazul în plămânii proştilor care nu stau ascunşi după un parbriz atât de mare ?

În fiecare dimineaţă inhalez un kilogram de plumb, ce-şi face intrarea printre zecile de biluţe modelate de praful din atmosfera europeană a oraşului. Şi am o problema cu asta. O problemă care îmi deformează creierul şi aşa ponosit, făcându-mă să le ofer putorilor un cadou deosebit de simpatic: un furtun pe care să-l conecteze cu un capăt la ţeava de eşapament iar celălalt capăt să şi-l înfigă în nas. Sau în cur, dacă le este mai uşor. Să crească mari, aşa ca maşinile lor. Hai, nu vă simţiţi toţi acum…