Viaţa de cub

• Aberația de intelect, Promo •

Ştiu, la final va ieşi un clişeu total dar asta nu mă împiedică să scriu. Citesc prin tot mai multe texte despre o categorie de oameni ce poartă stigmatul dat de o mână de semeni. Ei sunt Corporatiştii, ei sunt cei ce pleacă la serviciu la ora 08.00 şi termină la ora 18.00. Ei sunt cei care au acces în clădirile de birouri pe bază de cartele. Cei ce vin în masă către structurile de sticlă.

E un lucru ştiut: corporatiştii sunt huluiţi de toată lumea. Se huluie de fapt şi între ei. Nu vreau acum să găsesc motivele pentru care se întămplă. Şi pentru că tot sunt în săptămâna în care grupez orice, voi încerca să îmi categorisesc şi colegii de muncă.

Păi avem aşa:

Arienii – rasă superioară de corporaţie, de obicei expaţi, deţin puteri malefice de manipulare a maselor. Scopul lor este corporatizarea populaţiei şi subjugarea acesteia întru scopuri meschine de monopolizare. Şi să trosnească românce.

Acoliţii – clone imperfecte ale Arienilor, cei cărora le aleargă prin vene doar cafeaua băută până târziu la birou, cei care fericiţi urmăresc un raport in PowerPoint, proiectat pe pânză fină, în locul unui film bun, cei care chicotesc de bucurie de fiecare dată când sunt rugaţi să mai scoată vreo analiză cu douăj’ de coloane din jobenul dedicat total companiei. Ei sunt cei care sunt puşi să spele creierele celor proaspăt veniţi, sunt cei care vorbesc cu pasiunea unui îndrăgostit de beneficiile avute din urma relaţiei cu Împărăţia. Ei sunt cei care se trezesc dimineaţa cu un nou pivot în cap, mai trainic şi mai frumos ca cel din seara precedentă. Ei sunt cei ce au făcut fuziunea între viaţa personală şi cea de la lucru, prima existând doar pentru a doua. Ei şi-au vândut bucuroşi sufletul pentru statusul de Corporatişti.

Neofiţii – tineri abia ieşiţi de pe băncile facultăţilor sau încă în câmpul universitar, cei cu sufletul neatins de hidoşenia unui program de penitenciar, cei care cred că nu exisă un  microb de companie, cei care cred că visele cusute cu aţă medicinală şi împărtăşite machiavelic de Acoliţi sunt pure şi îndreptate către bunăstarea lor. Cei care încă mai au o viaţă personală dar sunt în mare pericol de a o pierde în favoarea subjugării totale rasei superioare.

Foştii trup şi suflet – cei ce au toate şansele de a ieşi la pensie din clădirea de sticlă, fostă arhitectură stil baroqe, transformată sub ochii lor de-a lungul timpului. Aceştia au crezut, au iubit de-a dreptul, au trăit pentru ca Împărăţia să prindă puteri şi să-şi mărească numărul de adepţi. Umbrele unor acoliţi de nădejde, sătui de bulshit-ul înghiţit ani buni.

Ateii infiltraţi sau transformaţi – cei care nu ( mai) rezonează cu visul companiei, cei care au ajuns acolo fără să-şi dea seama, cei care îşi duc treaba la bun sfâşit dar cu scuipat printre dinţi, cei care la ora 17.58 sunt cu mail-ul închis, cei care îşi respectă bruma de viaţă personală şi care nu se înduplecă să ofere niciun minut în plus cauzei Arienilor şi adepţilor săi. Cei care muncesc pentru a-şi satisface nevoile din afara programului: plimbări, concedii, beţivăneli, dezmăţeli de tot felul. Ei sunt cei ce au tupeul de a ajunge la ora 10.00 la birou, cu cafeaua în mână şi ochelarii de soare pe nas, rugând pe toată lumea să facă linişte, din respect pentru durerea de cap căpătată cu o seară înainte. Sunt cei care în team-buildinguri aduc bong-uri sau joint-uri şi îşi anturează colegii. Ei sunt cei care încă mai au prieteni din facultăţi, licee sau de oriunde din afara curţii regale.

Oricum ar fi şi oricare le sunt scopurile sunt oameni şi fac cu bună ştiinţă alegeri în viaţă, alegeri ce trebuie respectate de cei din jur. În orice categorie i-aş încadra, nu pot să le port pică, nu vreau de fapt. Şi nici nu am de ce, nu deranjează, nu put, nu vorbesc singuri şi în multe cazuri nici nu socializează. Tocmai d-aia nu înţeleg ura pornită asupra lor. Dar ei trebuie să existe.

Până la urmă ce ne-am face cu o ţară plină de meseriaşi, medici, reporteri, ziarişti, poliţişti, preoţi, boemi sau mineri?

Diana

Clădirea de birouri nu este acasă

• Frustrări din cartier, Promo •

   corporatieCăderea dictaturii comuniste a însemnat pentru România, la un moment dat, infuzia de corporaţii şi a stilului de muncă văzut în serialul Dallas, la începutul anilor ’90. Adică băieţii în costume, fezandaţi şi gagicile cu fustă şi sacou, cu ochelari şi mecle de intelectuali economişti. Corporatiştii s-au dezvoltat din ce în ce mai mult în ultimii ani, pentru unii dintre ei lucrul în clădirea de sticlă devenind un cult. Toate bune şi frumoase, alte mentalităţi, mod de lucru organizat, evaluare şi remunerare funcţie de performanţă. O vrabie rătăcită în bucătăria redacţiei ne spune să nu visăm la mălai…

   În marea parte a cazurilor, corporaţia vine de peste hotarele României iar cei care împart iniţial şpăgile sunt expaţii rămaşi tartori până la formarea unor giboni locali. Evident, stilul de lucru iniţiat de aceştia este unul similar cu raportul maimuţă-banană-dresor, drept urmare nu durează mult până când frustrările şi bârfele de la cafea încep să miroasă a gunoi. Nimic de spus, mai ales că pentru băştinaşi stilul de lucru nu se prea pupa cu mişcarea de glezne de până atunci. Ideea de bază rămâne că ai dreacu’ expaţi au venit să ne calce în picioare şi să ne trateze ca pe culegătorii de trestie. Vrabia îmi atrage din nou atenţia că exagerez…

   Schimbarea de direcţie se întâmplă în momentul în care primul român accede într-o funcţie privilegiată şi rezervată străinilor. Colegul de „suferinţă” al salahorilor închipuiţi devine, deodată, torţionarul de serviciu. Destule poveşti adunate de la lume, schimbă raportul de forţe între banană şi maimuţă, în sensul că expaţii se transformă în tablouri cu fundal albastru iar românii şefi apar doar în portrete pătate cu căcat. Nu este o generalizare, evident dar, din păcate, meteahna de a deţine neapărat punga cu directive este o trăsătură principală a „managerului” neaoş. Iar nevoia de a arăta cine poate umili cel mai mult se manifestă destul de des prin birourile firmelor capitaliste.

   Sărăcia, aşa cum o cunoaştem majoritatea dintre noi, a indus starea de a ţine strâns între dinţi  fiecare firimitură de lături întâlnită în cale. Ideea poate fi dezvoltată în dublu sens. Pe de o parte, băieţii cu urletele în dotare, nu scapă niciun moment în a-şi salva scaunul furnizor de potol iar pentru acest lucru utilizează toate mijloacele neortodoxe faţă de subordonaţi (şi nu numai). Pe de altă parte, însă, vina o putem atribui celor care înghit cu privirea în pământ sudălmile venite din susul scării ierarhice. Din păcate, prea puţini angajaţi reacţionează împotriva dejecţiilor la care sunt supuşi, apărându-şi drepturile legale. Aceeaşi nevoie de a-şi păstra sursa de venit îi opreşte în a stopa atitudinea mizeră a „şefilor” iar rezultatul este sistemul descris mai sus.

   Presupun că o reacţie, diplomată şi susţinută, în cazurile de abuz faţă de angajat ar putea domoli răbufnirile nejustificate şi umilitoare ale celor care duc subordonarea la nivel de tortură. Chiar dacă munca pentru care este plătit nu ar fi de partea celui abuzat, tot nu ar trebui permisă comunicarea de tip neanderthalian în relaţia şef-angajat. Până la urmă , nimeni nu este proprietatea nimănui iar societatea actuală are alte pretenţii. Sindicatele sunt o soluţie, poate, împotriva acestui fenomen dar şi aici se poate ajunge într-o altă extremă. Ar trebui, în primul rând, ca sistemul să fie desfiinţat de cei care îl întreţin. Ar fi utilă atitudinea curajoasă a celor care şi-o iau în barbă, fără a degenera în situaţii de prost gust. Resemnarea nu este o soluţie. Până la urmă, muşuroiul nu poate fi construit fără aportul lucrătorilor de bază.

Omul ca un IMM

• Martor şi tartor •

Positive thinking. Un concept banal dar care îţi poate umple viaţa de lumină, ordine şi confort. Pă dracu.

În 8 ani de psihologie teoretică şi practică am învăţat un lucru care se rezumă la o expresie fixă ce poate fi extinsă asupra întregii noastre existenţe. Ză biutii iz in ză ai of ză biholdăr. Adicătălea, dacă matale o percepi pe Rodica Stănescu ca sex simbol universal, pe Britney Spears ca `telectuala anului şi pă Ghandi ca visător idiot s-ar putea să ai dreptate. Asta ar însemna ca lumea ta să fie foarte diferită de lumea celorlalţi şi ar presupune să rişti destul de mult să o iei pe arătură. Însă, repet, lumea este aşa cum o percepi matale. Ceea ce mă amuză pe mine este faptul că apare câte un nene d-ăsta care habar n-are de viaţa lui şi îţi face o ofertă imposibil de refuzat “Soluţia fericirii veşnice – Think positive!”.

M-am întâlnit cu un astfel de personaj astăzi. Era entuziast şi sunt aproape sigur că era un adept credincios al acestui concept. Mi-a spus că viaţa nu este tristă şi că noi o vedem tristă.

Dorea să mă convingă că viaţa merită trăită şi că toate sunt frumoase, păsărelele ciripeşte, viaţa este roz, numele de fată al nevesti-mii este Jolie, eu sunt fratele lui Terente, banii îmi curg în conturi încât nu le mai pot ţine numărul, discut la prânz cu Patapievici şi seara am întâlniri cu Liiceanu şi Cărtărescu unde facem mişto de Coelho – prostul grupului. Într-adevăr, poate în ultima perioadă a vieţii mele am uitat să mai văd şi lucrurile frumoase care mi se întâmplă. Viaţa fuge prea repede pentru mine. Însă cred că trebuie să păstrăm un echilibru între realitate şi ceea ce dorim de la ea. Dar extrema cealaltă, în care privesc viaţa ca printr-un caleidoscop încât totul este schimbat în bine, mi se pare o manipulare de doi lei care nu va avea rezultate decât dacă cred această minciună frumoasă. Iar asta nu o pot face.

Cred că viaţa merită trăită dar şi murită, există şi bune dar şi rele, păsărelele ciripesc dar ţi se şi găinăţează-n cap, nevastă-mea e aceeaşi chiar dacă îmi inchipui altceva, pot să mă închipui frate-său lui Terente dar asta nu va schimba cruda realitate, banii se duc aşa cum vin, iar discuţiile cu Patapievici, Liiceanu, Cărtărescu, Steinhardt sau Coelho derivă din vise nocturne sau doar nopţi bahice. Într-adevăr viaţa poate avea perioade mai de cacao sau mai pastelate dar asta nu mă va convinge să îmi creez un anumit calapod după care să o interpretez. Viaţa este aşa cum este şi uneori este cum ţi-o faci chiar tu. Dacă mi-e prea rău îmi amintesc şi de prieteni şi de alcool şi de iarbă. Exact în ordinea asta. Dar nu am nevoie de câţiva deştepţi care au citit 2 cărţi de psihologie sau programare neuro-lingvistică şi au avut impresia că au descoperit nişte adevăruri fantastice. Cu 2 cărţulii uşurele şi alte 50 de variaţii pe temă care au fost best-seller-uri prin State nu înseamnă că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. Înseamnă că cel mult reuşeşti să te încadrezi în marea masă a imbecililor care sunt conduşi de corporaţii către eficienţa maximă.

Anyway… Nu am putut să îi răspund lui cheliuţă toate astea. Mă grăbeam şi discuţia, cu siguranţă, ar fi fost dezvoltată mai departe. I-am zâmbit şi i-am răspuns că uneori şi tristeţea şi moartea sunt frumoase şi merită trăite. I-am surprins pe faţă o reacţie în care gura i-a rămas intre-deschisă cu o mică bală între buze. Ochiul stâng îi tremura un pic. L-am salutat, m-am întors şi am plecat. Sunt sigur că acest răspuns nu avut un efect interogativ asura lui. Nu am efectul ăsta asupra oamenilor. Dar măcar am reuşit să nasc o întrebare în el: “De când curentul EMO în corporaţii?”