Aliajul de dreapta
Stolojan e de părere că democraţia împiedică guvernul să rezolve criza.
La câtă turnătorie a fost în ultimii 60 de ani în România poate că e firesc să ne conducă o mână de fier.
Jumătatea plină a politicii româneşti
Primul impuls la gândul că va trebui să tratez chiar jumătatea plină a politicii româneşti a fost să „predau” articolul gol, acoperit doar de titlu. Cum altfel aş fi putut defini mai bine „nimicul” dacă nu prin el însuşi. Dezamăgirea te face să trăieşti lucrurile mult mai intens, aproape de extreme. Personal, sunt un cetăţean extrem de dezamăgit politic.
Marea partea a cetăţenilor cu drept de vot, cu un minim discernământ politic, atribuie ideea de politică post-decembristă cu o modalitate rapidă şi sigură de îmbogăţire. O reacţie firească ţinând cont de semnalele primite, pe diverse căi media, în decursul ultimilor douăzeci de ani. Partidele îşi promovează cu surle şi trâmbiţe platformele electorale doar în ajunul alegerilor, pentru ca, odată ajunse la putere, să uite adevăratele motive pentru care oamenii le-au dat voturile. Singura doctrină în baza căreia oamenii politici de astăzi funcţionează, creând o simbioză perfectă între coloraturile politice, fie că sunt ele la guvernare ori în opoziţie, este cea a banului.
Şi totuşi, dincolo de demagogia ieftină şi interesele meschine ale majorităţii covârşitoare a politicienilor, dincolo de tot circul ăsta penibil pe care înalţii demnitari ni-l oferă zi de zi, dincolo de ridicolul şi insipiditatea personajelor de pe scena politică, ce-ar putea exista bun în politica de pe malul Dâmboviţei?
În opinia mea, singurul lucru de bine care se poate spune despre politica românească a anilor 2000 este că, deşi încă mai are enorm de multe hibe, ea funcţionează totuşi în parametrii unei democraţii, cu toate că această democraţie este una infantilă, încă. Iar ăsta nu este deloc meritul politicienilor, ci doar al contextului politic al ultimilor ani care nu a ţinut de voinţa nici unuia dintre ei. După căderea lui Ceauşescu şi apoi după disiparea comunismului cu faţă umană instaurat de tovarăşul Ion Iliescu, orientarea înspre Europa a atras de la sine o relaxare politică, şi implicit o cultivare din ce în ce mai pronunţată a valorilor democratice atât la nivel politic cât şi la nivel social. Dacă mai punem la socoteală şi proaspătul statut de membru al Uniunii Europene, putem vorbi, dacă nu de o eradicare, măcar de o estompare a matrapazlâcuri politice. Nu este o viziune fatalistă ci una cât se poate de realistă. Drama ar fi fost dacă politicul nu ar fi permis nici măcar acum educarea societăţii în spiritul democraţiei, aşa cum s-a întâmplat cu noi imediat după ’90 sau cum se întâmplă acum în Republica Moldova, nu că politicienii încă mai fură cu neruşinare. Sigur, dezavuez total ideea de fraudă, în special cea de la nivel politic, dar gândind în perspectivă îndrăznesc să cred că maturizarea societăţii civile, alături de presiunile Europei, vor duce într-un final la stabilirea unei ordini rezonabile în rândul clasei politice.
Cu totul alta ar fi fost configuraţia politică de astăzi dacă dosarele securităţii s-ar fi făcut publice imediat după condamnarea lui Ceauşescu. De ce nu a fost posibil acest lucru, să ne spună tovarăşul Iliescu. Odată ratată această şansă, singura modalitate de epurare a clasei politice româneşti stă sub semnul trecerii timpului. Încrengătura a devenit mult prea mare pentru a mai îndrăzni a crede că vor începe să cadă capete.
Peste cincisprezece, douăzeci de ani există şanse să putem vorbi despre o clasă politică mai sănătoasă. Abia atunci poate vom putea spune că circul politic este mai neprihănit ca astăzi sau ieri. Dar până-o fi să fie, jumătatea plină a politicii româneşti nu-mi va ajunge nici măcar să-mi ud buzele uscate de la atâtea înjurături..
22 decembrie 1989 sau momentul prevestirii unei democraţii
Anul 2008 a intrat în ultima turnantă. Ca orice naţiune care îşi respectă trecutul dar care continuă să-şi compromită invariabil viitorul, printre sarabanda cumpărăturilor, tranşarea porcilor sau degustarea murăturilor – preocupări bine impregnate în ADN-ul colectiv – şi printre discuţii referitoare la instalarea crizei mondiale sau la reprezentaţia politică naţională – preocupări conjuncturale – suntem datori să amintim din nou, parcă din ce în ce mai stins, de evenimentele din decembrie ’89.
Analizele retrospective ale faptelor petrecute acum nouăsprezece ani, care rămân în decursul anului sufocate de actualitate, reîncep uşor, uşor a-şi face loc printre titlurile ziarelor sau în spaţiul de emisie al radiourilor şi al televiziunilor. Prind viaţă aceleaşi întrebări pentru a sfârşi din nou în beznă, negăsindu-şi răspunsurile. Revoluţie sau lovitură de stat? Cine a tras în noi? Unde sunt teroriştii? Vor fi condamnaţi vinovaţii? Oare se va face lumină?
Visurile si idealurile ce au mânat oamenii să iasă în stradă şi să strige „Libertate!” chiar cu preţul vieţii s-au stins treptat într-o resemnare tacită. Paradoxal sau nu, ele au fost înăbuşite rând pe rând în timp ce România făcea primii paşi în mult râvnitul tărâm al demorcaţiei. Inerţia celor aproape 50 de ani de comunism a fost mult prea mare pentru ca o mână de oameni să fi putut schimba la momentul decembrie ’89 destinul unei naţiuni. Societatea românească era mult prea bolnavă pentru a nu înghiţi pe nerăsuflate pastilele falşilor ei salvatori. Ce repere asupra democraţiei şi a valorilor acesteia ar fi putut avea un simplu individ, un product al societăţii comuniste, a cărei traiectorie a fost trasată cât mai aproape de linia partidului unic? Ce aspiraţii ar fi putut avea un om izolat într-un cerc de sârmă ghimpată? Respectul şi admiraţia faţă de acei oameni care au avut curajul să iasă în stradă în momentele acelea ar trebui să fie cu atât mai mari cu cât şi ei au fost exponenţii unei societăţi în care drepturile şi libertăţile au fost atrofiate de mecanismul aceluiaşi sistem diabolic de represiune.
Revoluţia din ’89 a fost doar o simplă şi necesară etapă pentru restabilirea unei noi ordini. Păcat că a fost nevoie să moară oameni nevinovaţi şi să se nască visuri deşarte pentru aplicarea ei. Sunt aproape douăzeci de ani de când România a simţit din nou izul libertăţii. Însă duhoarea epocii trecute încă persistă. Mai e nevoie de timp…
Evenimentele din decembrie ’89 rămân pentru nostalgici momentul declanşator al căderii în derizoriu, al derivei nesfârşite în apele învolburate ale tranziţiei, în aceeaşi măsură în care tânăra generaţie se raportează la acestea ca la principalul motiv pentru care programele televiziunilor sunt perturbate cu aceleaşi cadre anacronice neinteresante, an de an, în pragul sărbătorilor de iarnă. Pentru cei din stradă, cei care le-au făcut posibile, rămân doar o mare dezamăgire.