Control. Filmul.

   Pe 17 Mai 2007 avea loc la Cannes premiera filmului Control, realizat de regizorul olandez Anton Corbijn, pelicula câştigând mai apoi cinci premii la festivalul BIFA de la Londra. Scenariul filmului are la bază cartea Touching from a Distance, scrisă de Deborah Curtis, nimeni alta decât soţia lui Ian Curtis, solistul trupei engleze de post-punk Joy Division. În fapt, filmul povesteşte tumultul anilor de dinaintea finalului nefericit al lui Ian Curtis, muzician cu aspiraţii, căzut într-o profundă depresie.

   Personajul Ian Curtis, interpretat de Sam Riley, este prezentat de la început ca fiind un introvertit, care îşi ghidează viaţa după versuri şi tâmpeniile făcute alături de colegii de şcoală, în perioada când locuia împreună cu părinţii şi sora lui. Atunci o cunoaşte pe Deborah, prietena celui mai bun amic de-al său, care devine mai apoi iubita sa. Cei doi îşi dau seama de atracţia dintre ei la un concert şi în scurt timp sfârşesc prin a se căsători şi a se muta împreună. Pentru Ian, ideea de mariaj s-a rezumat imediat după aceea la a sta izolat în camera lui şi a scrie poezie. Un pas important făcut rapid, deteriorat şi mai rapid.

   În 1976, pe când Curtis era deja angajat la oficiul forţelor de muncă, îi cunoaşte pe Bernard Sumner, Peter Hook şi Terry Mason, membrii unei trupe în căutare de vocal. Astfel, Curtis devine solistul formaţiei care iniţial se va numi Warsaw. În momentul înregistrării primului EP, Curtis propune numele de Joy Division, aşa cum publicul i-a cunoscut. Ascensiunea lor începe uşor să se producă. În paralel,  Curtis începe să-şi neglijeze din ce în ce mai mult soţia, îşi face un obicei din a pierde nopţile încărcate în alcool şi tutun, păstrându-şi în acelaşi timp şi jobul. Prima sa criză de epilepsie, într-o formă uşoară, nu a reuşit să-l facă să renunţe la stilul de viaţă care îi va măcina sănătatea şi mai mult, inclusiv cea mintală.

   Implicat din ce în ce mai mult în proiectul muzical, Ian ajunge să se izoleze inevitabil de mariajul său, ajungând să aibă o relaţie cu Annik Honore, personaj interpretat de actriţa germană de origine română Maria Lara. Oboseala accentuată va duce şi la renunţarea la locul de muncă dar şi la agravarea stărilor epileptice. Ajuns într-un moment delicat al vieţii, Ian începe să se afunde în psihoză şi începe să nu-şi mai găsească energie şi sens pentru a continua în vreun fel ceva. Căsnicia îi este ruinată, crizele îl dărâmă şi mai mult iar totul se va sfârşi cu sinuciderea sa, la numai 23 de ani, în casa în care a locuit.

   În film sunt punctate diverse momente din existenţa lui ca muzician, începând de la prima prestaţie live, evenimentele care au stat la baza anumitor cântece, relaţia cu membrii trupei. Per ansamblu pelicula reprezintă, în fapt, exact viaţa lui Curtis: scurtă şi condensată. Momentele de regret ale sale, atât din pricina neglijării pe cea care l-a iubit necondiţionat, a faptului că nu mai găsea resurse pentru a satisface publicul şi ascensiunea care li se întrevedea, boala care îi bloca fiecare gând spre viitor, toate acestea au dus către soluţia sinuciderii. Se pot trasa paralele între diversele planuri importante ale acelei perioade, fiecare având direcţii diferite: alunecarea vieţii de familie în derizoriu, creşterea succesului ca muzician, deteriorarea sănătăţii, liniştea găsită în preajma lui Annik. Epilogul se produce în momentul în care toate aceste capătă acelaşi punct: în jos.

   Pelicula realizată alb-negru, cu o coloană sonoră pe măsură, induce stări de tristeţe dar şi de revoltă. Merită vizionată pentru că orice comentariu pe marginea filmului nu poate impresiona în vreun fel.

 

 

Cetăţeni din toată lumea, deveniţi emo !

    În timp ce răsfoiam revista presei de azi, deprimându-mă, mi-am dat seama că starea mea are la baza nişte calcule precise, făcute de psihologul Cliff Arnall (m-am informat, da ?). Bun. Deci azi, cică, ar fi cea mai deprimantă zi din istorie (!). Şi motivele sunt vremea neplăcută, trecerea sărbătorilor de iarnă, revenirea la muncă, facturile venite după Crăciun, datoriile în creştere, colapsul preţurilor din imobiliare, gripa. Păi, vorba regelui Gică, cum să zic, e greu, trebuie să dăm totul ca să fie bine adică să nu fie rău. Exact. Dar vreme neplăcută este din noiembrie. Dimpotrivă, astăzi chiar a fost cald pentru perioada asta a anului. Mă rog..Sărbătorile de iarnă au trecut de trei săptămâni, facturile au venit de anul trecut, datoriile cresc oricum, de piaţa imobiliară mi se fâlfâie iar la muncă am revenit de la începutul lunii. Ceea ce înseamnă că ori sunt în depresie de aproape o lună şi nu mi-am dat seama, ori se mănâncă răhăţel pentru cititorii plictisiţi. Sau trişti.
   Răscolindu-mi un pic materia cenuşie, am scos la iveală o idee tâmpă: propun să declarăm ziua de 19 ianuarie ca fiind ziua internaţională EMO. Iar în fiecare an să fie sărbătorită aşa cum se cuvine. Dacă anul trecut primarul Oprescu a băgat capitala în Guiness Book cu cel mai lung cârnat sau cu cel mai mare tort, la anul are ocazia să bată alte recorduri: cel mai mare grup de sinucigaşi care îşi taie venele în acelaşi timp, cel mai deprimant plâns, cea mai mare cantitate de sânge stoarsă de la o singură tăietură, cel mai mare salt sincron în cap de pe bloc, cel mai rapid spânzurat. În fine, aţi prins ideea. Şi ca să nu se facă treaba din bani publici, nu că ar mai conta asta la cât de trişti o să fim, sponsorul ar putea fi un mare producător de lame de ras.
   Oare astăzi puştii emo au fost fericiţi ?