Invidie versus talent

   Deci, da. Talentele nu pot fi stăvilite. Cel puţin, nu în România. De la o vârstă fragedă, până la bătrâneţe, de la cel mai mic la cel mai mare, iată cum românii îşi exprimă năduful, într-o formă artistică, demonstrând tuturor că în oricare din noi sălăsluieşte o sămânţă de cântăreţ, care nu trebuie decât un pic udată pentru a deveni un adevărat arbore plin de sunete şi triluri suave, alături de o încărcătură a mesajelor plină de vers şi sentiment.

   Aşadar, premiul acestei săptămâni merge la trupa Brigada A.M., un duo de succes care ar avea şanse reale să cucerească inimile ascultătorilor. Având la bază un stil muzical bine ales, cei doi băieţi, mustind a talent, se joacă cu fiecare cuvânt alăturat portativului, oferind auditoriului un mesaj puternic, tranşant, care reflectă atât probleme sociale, cât şi personale. „Stilul Oprişan”, un lait motiv al poveştii muzicale, se potriveşte ca o mănuşă socialului scos în evidenţă destul de clar: „iad”, „rai”, „frăţioare”, „femei”, „mă-ta”, „te fugărim”. Nu lipseşte nici componenta temporală, proiectată sub linia speranţei, pentru un orizont plin de candoare: „o s-o ducem mai bine an după an, e stilul nostru, stilul Oprişan”.

   Savuraţi, aşadar, această feerie muzicală!

 

 

   Evident, nu puteau să lipsească şi săgeţile critice, aruncate într-un mod atât de acid încât alunecă pe o pantă mânjită cu nesimţire. Astfel, o anti-trupă, nişte indivizi care probabil nu au terminat nici grădiniţa, batjocoresc munca celor de la Brigada A.M.. Numele lor este Brigada P.M., afişat cu o indolenţă crasă pe site-uri. Mesajul acestora este unul infect, plin de măscăreli şi derizoriu. Din cauza celor ca ei, lumea muzicală românească nu va scăpa niciodată de noroi. Să vă fie ruşine, măi celenteratelor!

 

 

   Din fericire, cei de la Brigada A.M. nu s-au lăsat mai prejos şi le-au dat o replică celor ca Brigada P.M., avertizându-i că ceea ce fac ei este o muncă serioasă, în care se investeşte suflet, energie iar succesul de care se bucură nu este unul întâmplător. Evident, mesajul este exprimat în „stilul Oprişan”, tranşant, clar dar având cuvinte bine alese. Aşa că, pardon, fraierilor, aveţi grijă! Brigada A. M. rules!

 

P.S.:  Să moară caca dacă mai înţeleg ceva din ţara asta.

Ba în puii mei, bă!

Anunțată cu mare fast, emisiunea lui Bendeac de la Antena1 a ieșit ieri pe sticlă, ținând, probabil, cu sufletul la gură gospodinele amatoare de Felix TV sau admiratorii fideli ai actorului. M-am uitat și eu, deși nu fac parte din nicio categorie de mai înainte.

Așa cum omul anunțase, a păstrat personajele cărora le-a dat suflare și la Mondenii, în consecință am putut revedea o(un) Naomi, un Vanghelie, un Băsescu, un Solcanu, Vadim, Bănică, Giovani Becali, Fernando, chiar și pe Chilian. Alături de aceștia, însă, au apărut diverși interlocutori sau personaje complementare scenelor, în spatele cărora s-au aflat, printre alții, Horia Brenciu, Monica Anghel sau Daniel Buzdugan. A-propos de Buzdugan…Nu i-am înțeles niciodată umorul „fin”, nici atunci când „împrumută” poantele altora Cât despre felul cum își interpretează rolurile, din punctul meu de vedere nu a reușit să-mi schițeze nici măcar o umbră de zâmbet.

În ansamblu, În puii mei are, așa cum spuneam, aceleași personaje de la Mondenii dar având acum glume răsuflate și forțate, uneori spre vulgar, în timp ce componenta politică a poantelor mi s-a părut mult mai accentuată și îndreptată către un singur individ, evident…Ghiciți voi care. În afară de Bendeac, care se poate baza pe o bună interpretare a caracterelor, dându-le o pală de umor, restul celor prezenți în scenete nu au dovedit construcția unui show umoristic. Iar Buzdugan, prezent în fiecare scenetă (nu înțeleg, chiar nu înțeleg…) mai mult enerva decât să destindă.

Una peste alta, se pare că nici emisiunile cu miros de pamflet, satiră sau orice altă formă de umor nu se mai ridică la un nivel calitativ care să stârnească, într-adevăr, râsete sănătoase. E drept și că, făcute pe bandă rulantă, acestea își pierd din esență. Dar până la a cădea în derizoriu cred că este, totuși, o cale lungă. Sau se pare că nu…