L’HARMATTANU’ blazat, liniştit şi mândru

Pe vremea când eram ceva mai tânăr şi cuptorul casei unde locuiam eu era defect, jinduiam la gătelile de le vedeam prin GoodFood. Şi când tentaţia este mare, singurul mod de a îi face felul este să .. îţi dai drumul. Nu înainte de a lua în considerare aspectele celeste, ocaziunea, ziua de salariu şi pantofii cei noi. Că nu sărbătoreşti oricând.

L’Harmattan: scump pentru că trebuia să merite. Cică şefi, ştabi şi alţi meşteri-corporatişti de filieră francofonă îl au în lista scurtă de restaurante. Liniştit, curat, fix în centrul vechi al Bucureştiului (pe strada Franceză), specific marocan. Chiar al naibii de liniştit. Mai aveam un pic şi aş fi ajuns în stadiul ăla de iluminare şi echilibru interior – citisem pe undeva – în care reuşeşti să te înţelegi din priviri. O vreme chiar am reuşit, m-am împăcat cu mine şi am simţit puterea prezentului. Dar asta nu înseamnă că gata cu articolul.

Aveam rezervare, ne-am aşezat ca într-un muzeu, meniul a venit fără să-l fi simţit sau cerut. Dupa o vreme, însă, am cerut traducător, altfel riscam să dăm în vreo boală a colonului aromat, cu banii luaţi şi fără să fi făcut măcar o poză a orgiei. Dar ne-am domolit, numai pentru că n-ar fi încăput toate pe masă. Vorba ceea, bani au şi ţiganii.

Cu L’ Harmattan m-am înţeles de minune, din priviri, din simţiri. Aş fi construit împreună dezastrul imediatului.  Îmi place să şochez papilele, să inund gâtlejul, să anesteziez senzorii, să pârjolesc orice stă  receptacului în cale sau să mentolez cerebelul, când experimentez vreun fel de mâncare. Adaptez reţeta când n-am fix ce îmi trebuie, întreb de eventuale alergii înainte de a invita cobaiul. Ba chiar mă asigur că plata prestaţiei va fi pe măsura senzaţiei (şi pot aprecia după sticla de vin pe care o uscam cam cât de departe o să meargă relaţia între bucătar şi victimă).

Cu toate am fost într-o rezonanţă perpetuă, de-a lungul serii. Până la desert. Aici a apărut diferenţa, argumentul „contra” şi moartea pasiunii. Căci eu, înainte de a livra punctul culminant, zâmbind cu gânduri subînţelese despre (răs)plată, ei bine, prefer să fac rondelele de portocale presărate cu scorţişoară folosind alt cuţit decât cel cu care am tocat ceapa pentru tocana cu nume indescifrabil,  servită la primul fel. E un fel de şut în ouă pe care ţi-l dai singur şi apoi te întrebi de ce blonda de la drept n-a mai sunat…

Merită să mergeţi în L’Harmattan chiar şi numai pentru experienţa transcedentală, în care cuvintele mai bine nu le rosteşti. Că riscă să iasă vorbe după aceea.

                                                                                                                                                                             MAX.

Şi în subteran lucrurile merg anapoda

   De ceva vreme mă întreb dacă nu sunt cumva nefericitul tăntălău care ajunge victima unei emisiuni de tipul Camera ascunsă. Spun asta pentru că aproape în fiecare dimineaţă, în drumul meu spre serviciu, reuşesc să mă enervez folosind serviciile Metrorex, servicii plătite, evident. Iar apoi, plin de spume şi de transpiraţie, mă întreb dacă nu cumva specialiştii aflaţi la cârma companiei de transport public amintită mai înainte sunt miliţieni. În sensul prost al cuvântului, normal, aşa cum circulă vorba prin popor.

   De câţiva ani de când tot folosesc metroul, am remarcat faptul că grosul populaţiei se duce la serviciu între ora 8 şi ora 9 dimineaţa. În acest interval orar se oferă locuri pe scune doamnelor şi domnişoarelor (gravide sau nu), atunci se acordă, politicos, prioritate persoanelor care ies din metrou, atunci călătoritul devine o plăcere pentru că vagoanele sunt bine aerisite şi au o temperatură care nu creează disconfort pasagerilor, atunci trenul subteran merge ceas, fără opriri dese prin tunel. Evident, toate în imaginaţia mea. În realitate, puhoiul de lume se calcă în picioare, transpiră, freacă minute întregi peroanele, aleargă haotic pe scări şi prin pasaje. Şi toate astea pentru că între orele 8 şi 9 domnii inteligenţi de la Metrorex decid să retragă din trenuri şi, ca atare, intervalul de timp dintre două garnituri se măreşte. În schimb, până în 7.30, să spunem, cadenţa este undeva în jurul a două minute deşi călătorii sunt mult mai puţini.

   Nu încerc să înţeleg combinaţiile chimice din materia cenuşie a eminenţelor care organizează traficul la metrou pentru că nu e nimic de înţeles. Probabil, sub calota lor craniană se găseşte o miniatură a deşertului Gobi, o zonă aridă şi fără forme de viaţă. Nu-mi explic altfel de ce se procedează aşa cum am descris mai sus. Mă gândesc, poate, că or fi şi ei decalaţi un pic. Dacă majoritatea personalului de la metrou începe tura în jur de 4 sau 5 dimineaţa, ora 8 sau 9 este deja la o jumătate de zi de muncă distanţă. Momentul unei pauze de lucru, nu? Şi atunci, normal, cine dracu’ se duce la serviciu în pauza de masă? Răriţi, dom’le, trenurile, să mănânce şi ele ceva!