Mă uit de ceva vreme, cu privirea-mi obişnuită de animal blajin, la reclama în care nişte doamne sau domnişoare periuţe de dinţi poartă o discuţie constructivă în baia cuiva. Una dintre dumnealor, mai oacheşă, mai deşteaptă şi mai dotată le explică celorlalte în ce constă secretul satisfacerii stăpânului posesor de cavitate bucală asezonată cu diverse resturi de natură organică. Mai exact, performanţele ei constau în faptul că nu răzuie doar dinţii dar dă cu şmotrul şi pe limbă, gingii, bolta palatină, chiar şi pe interiorul fălcuţelor. Interesant, interesant… Uitându-mă la gurile căscate (mă rog, ca o figură de stil) ale interlocutoarelor periuţei atoştiutoare, mi-am dat seama că sunt nişte proaste dacă ar crede că ceea ce face băşinoasa din faţa lor ar fi mare lucru. Păi, dacă nu aspiră şi meduzele din gât, funinginea din plămâni, chisturile din ficat sau negrul de sub unghii, e o periuţă ca oricare. Că la frecat limba, gingiile sau cerul gurii, se poate folosi şi un smoc de paie.

Şi mai interesantă ar fi discuţia între două suluri de hârtie igienică, în care fiecare să se spargă în băşini, ca să zic aşa, cu performanţele tehnice aplicate la ieşirea din tunelul cel negru (sau intrarea, depinde din ce punct de vedere privim. A-propos, salutări, Bote!). Pe lângă curăţenia nichel pe care ar lăsa-o fiecare, evident, ar câştiga duelul, cu siguranţă, cea care ar concura-o pe domnişoara periuţă inteligentă de mai devreme. Adică, să lase în urmă numai strălucire şi savoare şi în cur, şi în gură. Bine, excludem respiraţia proaspăt mirositoare pentru că, nu-i aşa, o hârtie igienică profesionistă ar începe cu munca de jos mai întâi şi apoi s-ar duce către nivelul superior.