Dorel, trei beri şi-un şantier

După o noapte furtunoasă m-am trezit astăzi la o oră mai apropiată de seară decât de dimineaţă. Am observat că nu am ţigări, nici eu, nici scumpa mea prinţesă, care de la ora 8 a.m. trage cu ochiul în autobiografia lui Norma Jeane Mortensen.

Mi-am schimbat boxerii, am înjurat apa caldă, care la etajul al 9-lea cu greu ajunge şi am coborât până la chioşcul cu bunătăţi în vederea procurării obiectelor care-mi satisfac tabieturile. În momentul în care am ajuns în faţa magazinului am observat un nene insipid plin de var care dorea să cumpere diverse. M-am aşezat în spatele lui şi fără să vreau am început să ascult dialogul tip-vânzător. Tipului îi voi spune Dorel în vederea delimitării de celălalt personaj.

Dorel: – Dă şi mie zece Tuborg la doză ! Da să fie reci ca mortu că ne omoară căldura asta!

Vânzătorul, după ce caută în frigider: – Am doar şapte reci ! Vă dau altceva?

D: – Dă atunci şi Becşi vreo cinci până la cinşpe !

V: – Păi nu vroiaţi zece? Până la cincisprezece ar mai fi încă opt!

D: – Hai mă lasă-mă cu calculele dă să fie cinşpe beri acolo, ce dracu!

V: – Bine, altceva?

D: – Dă zece de sămânţă, ăhh ( acesta este un moment în care domnul calcula câte persoane sunt ei în total, nu se poate reproduce, prea multe onomatopee mângâiate de fraze euclidiene) şi mai bagă treizeci de becşi că ie mulţi acolo !

V: – Păi nu am atâtea la rece! Vă dau şi altceva?

D: – Bagă mă să fie, nu contează bere să fie. Şi două ape minerale că ie doi băieţi pocăiţi( râde monstruos). Şi spune cât trebe să mă achit.

V: – Păi aveţi un milion patru sute treizeci.

Dorel plăteşte şi dă să plece. Vânzătorul mă întreabă ce doresc, eu îi spun două mărci de ţigări, moment în care Dorel se întoarce mă dă la o parte şi spune:

– Aşa bă că am uitat, dă şi două de Lemeu roşu. Şi câte beri vine de om mă dacă ie şaişpe oameni? Io am aicea patruşcinci.

V: – Păi ar veni cam trei de om.

D: – Bă … aşa puţine? Mai ai la rece ?

V: – Mai am două doze atât.Vi le dau ?

D: – Dă-le p-alea şi dă şi vreo doişpe la pet aşa da reci să fie!”

Şi-a primit Dorel berile şi a plecat.

Uimit l-am întrebat pe vânzător unde lucrează respectivul. Mi-a răspuns că este muncitor la un bloc ce se construieşte în apropiere şi că în fiecare zi la ora 12 vine şi cumpără bere şi seminţe. Oamenii se pare că au pauză între 12 şi 14, după care încep din nou lucrul.

Acum vin cu o întrebare: Ce randament mai dau muncitorii agătaţi pe schele cu soarele în cap după mai mult de doi litri şi jumătate de căciulă băuţi în plină caniculă ?

Spor la mutat în blocuri noi domnilor, nu vă fie teamă sunt construite de profesionişti.

Las-o, bă, că merge-aşa!

muncitoriDe câte ori nu vi s-a întâmplat să daţi peste afirmaţia “Las-o, bă, că merge-aşa!”?

Ei bine, căutam prin Obor o cutie de plastic aplicabilă pe un perete astfel încât să pot acoperi nişte fire care, oricum, nu ar fi avut ce să caute acolo. Ajungând în Obor întreb ceva lume şi ajung la un nene, pesemne patronul SRL-ului respectiv, pe care îl întreb dacă are un astfel de panou (precum cele electrice) care să îmi poată masca cât mai rezonabil măţăraia de pe zid. Dânsul îmi arată câteva modele cu fereastră care, binenţeles, m-au nemulţumit din moment ce aveam în continuare vedere către măţăraie. Îi explic încă o dată omului ce aş dori. Replica dânsului a fost pe atât de neaşteptată pe cât era dintr-o altă lume pe care o credeam uitată: “Eeeee, o vreţi şi frumoasă şi devreme acasă!”. Am plecat.

Din păcate, aceasta este mentalitatea românească. De ce am face ceva util şi frumos, când putem foarte bine să ne rezumăm doar la util şi la frecat menta? Asta îmi aduce aminte de diferenţele dintre oraşele vest –europene şi cele româneşti. Într-adevăr, în oraşele noastre găsim cam tot ce ne este util în viaţa de zi cu zi. Însă rar găsim pe cineva care să fie măcar satisfăcut de estetica oraşului. Suntem adepţii lui “lasă că merge şi aşa”, ai lui “om vedea noi mai încolo”. Din păcate nu realizăm că nu facem decât să ne punem nouă înşine piedică. Efectul alegerii noastre, deşi întârziat, va apărea cu siguranţă. Preferăm să facem lucrurile pe jumătate sperând că va apărea cineva din urmă şi le va repara.

Însă nu acesta mi se pare cel mai rău lucru ci faptul că ne aşteptăm ca şi ceilalţi să se manifeste ca noi. Nu tolerăm un alt tip de comportament care, la urma urmei, poate creea noi valori de care se pot bucura toţi cei din jur. Cei care oferă ceva comunităţii sunt consideraţi fie proşti, fie că au un interes ascuns. Din păcate, acest lucru nu este departe de adevăr. Însă, cu siguranţă există şi persoane dezinteresate.

Ceea ce nu am făcut până acum şi vă propun să facem de acum încolo este să ne manifestăm dezaprobarea faţă de aceste rahaturi care ne bombardează zilnic. De ce să suportăm zicalele de doi lei şi înţelepciunile de mahala care transmit doar non-valori? De ce să suportăm mitocănia şi prostul – gust care ne sunt impuse cu tupeu. Haideţi să arătăm şi noi cum se vede viaţa prin ochii unuia care vede şi altceva şi care vrea lucrurile altfel. Vă spun, ei sunt cei obtuzi, limitaţi şi pentru care viaţa ascunde atâtea enigme. Am impresia uneori că bunul simţ de care dăm dovadă şi pe care nu-l impunem ca regulă începe să fie considerat prostie. Ei bine, poate ar fi bine să arătăm că existăm şi că ei ne deranjează. Oricare ar fi discuţia dintre noi şi ei, sunt sigur că putem argumenta mult mai coerent decât ei.

Dorele, ne grăbim şi noi un pic?

    Aseară am nimerit, în timpul excursiei cu telecomanda, pe Realitatea TV. Am picat în mijlocul unei discuţii despre autostrăzile din România (deocamdată subiect de natură ştiinţifico-fantastică, mai mult fantastică, în opinia mea). Era prezent şi ministrul transporturilor, Radu Berceanu, care se lăuda, vezi Doamne, că va respecta angajamentul de a construi în următorii patru ani cei opt sute şi ceva de kilometri de autostradă promişi în programul de guvernare. Şi mai era un domn analist economic, Cristian Sima, care spunea că ne-a lovit norocul. Cum aşa ? Ia uite comparaţie: Hitler, după 1932 şi Roosvelt cu Eisenhower, după 1952, adică după nişte crize mai bătrâne decăt cea căreia îi dau dinţişorii acum, au construit cei mai mulţi kilometri de autostradă. Adică, norocul ne-a pălit şi pe noi, odată cu recesiunea actuală, şi acum să te ţii construit autostrăzi !
   Lăsând la o parte perioadele total diferite pomenite în comparaţia analistului, nu trebuie să uităm că, totuşi, trăim în România, o ţară blocată într-un vortex socio-temporal, o ţară în care nu se aplică nicio tendinţă apărută în ţările denumite civilizate. Nu putem compara Dorel-ul neaoş cu salahorul vestic. Şi chiar dacă, uneori, nu există diferenţe de naţionalitate între cele două personaje menţionate adineaori, rezultatele muncii lor se văd diferit. Pentru că, aşa cum se ştie româneşte, peştele se împute de la cap. Iar pe plaiurile mioritice sunt o groază de capete deja stricate.
   Făcând o altfel de comparaţie, mă uit cum în România s-au făcut 13,6 kilometri de autostradă în 2007, vreo 25 kilometri în 2008 iar ministrul transporturilor spunea aseară că în 2009 vor fi gata 54 de kilometri. În curtea proprie, diferenţa ne arată un progres. Îmi permit, totuşi, să mai plusez un pic: Ungaria, între 2004 şi 2005, a dat în folosinţă în jur de 250 kilometri de autostradă. Şi atunci nu era criză…

Cine nu are bătrâni, îi găseşte în campania electorală

Întâmplător şi involuntar, mi-a nimerit privirea zilele acestea peste clipurile electorale ale diverşilor candidaţi la alegerile parlamentare din această toamnă. Evident, toate de prost gust, cu meclele ălora foarte afectate de situaţia economică, de popor, de viitor, de băşinile trase în aer. Mi-e scârbă doar gândindu-mă la acest subiect, nici la bere nu merită de dicutat (nu că la bere s-ar discuta treburi lipsite de importanţă sau sens…) însă am remarcat o chestiune: toţi uninominalii ăştia, în călătoriile lor iniţiatice printre triştii dintre blocuri şi mormanele de gunoaie, apar doar alături de fosile. Toţi sunt doar în mijlocul unui grup de carne expirată, ascultând ofurile legate de pensie mică, medicamente lipsă, debranşare de la căldură, în fine, problemele vârstei a treia. Nimic altceva. Nu tu o faţă mai tânără, un tocilar ochelarist, o blondă cu ţâţe mari, un Dorel plin de vaselină şi cu pâlcul de puradei după el, un corporatist sau măcar un roacher deşănţat…Nţţ. Doar muiane pline de riduri şi apăsate de apropierea doamnei cu coasa. Doar problemele astora contează. Strategiile de viitor includ, în primul rând, bunăstarea expiraţilor. Păi, într-un fel, este normal. Doar ăştia se mai duc la vot. Sunt singurii care mai cred într-o luminiţă falsă de la capătul buletinului de vot, chiar dacă, pentru mulţi, luminiţa aceea ascunde şi o scară (în sus sau în jos, depinde de numărul de riduri) spre capătul de linie. Iar ipocriţii care cerşesc ştampila în căsuţa lor de pe foaie s-au prins de mult de lucrul ăsta. De fapt, asta au vrut. Tinerii orium îşi bagă pula, de multe ori la propriu, şi nu îi mai interesează despre cine ce anume spune, candidează, promite, plănuieşte. Până la urmă au dreptate, fiecare în felul lui. Sictirul politic a triumfat. Revoluţia a murit.

Promit că mai votez doar după ce împlinesc 60 de ani. Sau poate că nu.