Institutul naţional de statistică a anunţat că România a ieşit tehnic din recesiune, economia crescând cu 0,1%.
O fi vândut Gigi Steaua, care-i cea mai tare.
Impozit fără număr, fără număr
Am aflat de curând că statul doreşte să se pună pe impozitat veniturile maneliştilor sau, mă rog, artiştilor care cântă pe la nunţi, botezuri, zile de naştere, înmormântări sau alte ocazii cu antren şi voie bună. Şi care nu cântă oricum, ci călare pe grămezi de bancnote şi înconjuraţi de alţi cetăţeni plătitori de taxe şi care pun umărul la dezvoltarea economiei. Bineînţeles, mulţi dintre ei sunt încasatori de taxe şi sprijină doar economia subterană. Pe lângă aceştia, ar trebui impozitaţi şi domnii sau doamnele cu puternice veleităţi astrologice, buni prieteni cu viitorul ascuns în cărţile de Tarot sau în globurile de sticlă. O măsură, în teorie, de bun simţ şi care ar fi trebuit să fie aplicată de ani buni de zile.
Problema pe care mi-o pun este cum se va întâmpla acest lucru? Adică, cine se va ocupa de colectarea acestor impozite şi în ce mod? Doar să afirmi că acest lucru se va întâmpla dar să nu ştii cum şi în ce fel va fi controlat, înseamnă, de fapt, declaraţii aruncate către alegători şi pumni bătuţi în piept de ochii lumii. Să luăm de exemplu, nunta unui discriminat X cu discriminata Y. Luându-ne după aşa-zisa tradiţie a poporului nomad şi nevinovat, la masa şi dansul de după ceremonia religioasă (sau chiar în timpul acesteia, poate) se consumă destulă hârtie sub formă de bancnote, care zboară înspre artistul sau artiştii care întreţin fondul sonor sub forma unor sunete cu iz oriental şi versuri pline de „duşmani”, „bani”, „din partea”, „să moară”, „să trăieşte”, etc. Fiscul se aşteaptă ca prestatarii serviciilor de acest fel să vină să declare câştigurile iar apoi să verse birul la stat. Cum? Toţi menestreii implicaţi în fenomen vor avea firme, PFA-uri, societăşi comerciale? La nuntă cum vor face? Or să taie chitanţe fiecărui „donator” de caşcaval şi apoi le vor înregistra în contabilitatea proprie? Nu văd altă posibilitate…
Sunt convins că multă lume se cruceşte urmărind diverse festivităţi de genul celor descrise mai sus, în care grandomania şi prostul gust epatează prin fiecare por al pieilor non-caucaziene (acesta este un exemplu întâmplător, desigur) şi unde diverşi participanţi îndeasă bancnotă după bancnotă în buzunarele, ochii, gurile sau cururile celor care lălăie ceva la un microfon. Bani neimpozitaţi până acum (şi de acum înainte, sunt convins) şi care generează găuri negre într-o economie oricum şubredă. Poate proporţiile acestor pierderi nu sunt atât de mari aşa cum le văd unii dar cu siguranţă ele se găsesc în taxele şi impozitele pe care statul le recuperează de la cetăţenii cu activităţi real folositoare comunităţii.
Din punctul meu de vedere este foarte greu de aplicat o măsură de genul celei amintite mai sus. Şi asta nu pentru că nu există pârghii de control şi de acţiune ci pentru că legăturile între ăştia şi ăia sunt mult mai profunde şi au implicaţii mult mai grave decât vede ţaţa Leana la televizor şi în ziar. Iar în o sută de ani am o presimţire că raportul de forţe se va inversa.
Viitorul îţi sună bine?
19 August 2012. Da, suntem in viitor. Azi a fost tăiat şi ultimul copac din cartier. Îngreuna construcţia sediului principal al unei terţe bănci. Verdele îl vedem doar la televizor acum sau, din când în când, într-o foiţă, pregătit să ne mai îndulcească 10 minute din viaţă precum gemul de trandafiri al bunicii.
Datoria statului către FMI tocmai s-a triplat, singurii de suferit fiind noi. Apa caldă n-am mai văzut-o la faţă de la Paşte. Taxele cresc treptat, aproximativ 40% din români au gazele sistate. Inflaţia a ajuns la 123%, cererea în toate domeniile se aproprie ameţitor de cifra nulă.
Adaptabilitatea în acest moment reprezintă Omega-ul României. Un amic, geniu in IT, absolvent a două facultăţi, s-a reprofilat. Şi-a tras propria reţea de prostituţie. Îi merge bine, îmi face discounturi constant, poate şi datorită faptului că îl ajut să scape de taxe către stat.
Copiii din jurul blocului nu mai sunt interesaţi de sport ori de jocuri de când a fost legalizată marijuana. Părinţii nu mai au timp să le ofere o educaţie din moment ce muncesc în ture pentru o porţie de cartofi fierţi.
Am ajuns pe locul 179 în lume din punctul de vedere a condiţiei de trai. Şi suntem încă în cadere…
Costică, prietenul meu , un ţigan cinstit, a obosit să fie arestat si chestionat zilnic de poliţişti doar datorită faptului că provine dintr-o etnie. Ieri s-a sinucis.
Toată lumea este deprimată, viitorul nu sună bine nici dacă se aude din nişte corzi de chitară.
Unde am greşit, de ce am ajuns aşa? Politicienii spun că nu este vina noastră ci a tuturor ţărilor care ne-au văzut economia înfloritoare şi care, speriindu-se de puterea şi de unitatea românilor, au început să ne pună beţe în roate.
Aici se încheie scrisoarea mea pentru tine, ai grijă ce alegeri faci copilul meu căci doar tu mai poţi schimba ceva. Vremea noastră a trecut, n-am fost atenţi la acţiunile noastre, am lăsat pe alţii să decidă pentru noi şi uite unde am ajuns.
Trebuie să ştii că viitorul e o necunoscută totală dar că îl poţi modela într-o anumită direcţie, sper că va fi cea bună.
Nu rămâne nepăsător. Ia atitudine din timp şi convinge-i şi pe alţii că meritaţi ceva mai bun.
Sursa, reţelele şi investiţia
Un cititor indecent ne-a sunat la redacţie să ne întrebe care este aportul adus de retaileri în economia românească. Pfiu, ne-a cam pus în încurcătură. Dar pentru că suntem oameni serioşi, am plecat să facem nişte cercetări în domeniu ca să-i răspundem omului.
Aşadar, am aflat că în România sunt câteva reţele de magazine gen hyper sau super-market, cu profil retail sau cash and carry. Adică unii care vând la bucată orice, tuturor, şi alţii care vând doar la cutie şi doar celor care-şi trag legitimaţie de cumpărător autorizat sub acoperişul magazinului respectiv. Detalii fără importanţă, de altfel. Dintre cei mai importanţi comercianţi de acest gen, istoria a început cu Metro, venit acum 13 ani pe meleagurile noastre, introducând, într-un fel, comerţul civilizat. A urmat Carrefour în 2001, Kaufland în 2005, Real în 2006. Mai sunt Cora în 2003 şi Auchan în 2006 dar cu un număr mult mai mic de magazine (adică 7 împreună) şi, de altfel, cu o cotă de piaţă mult mai firavă. Pe lângă aceste „somităţi” ale comerţului cu căruciorul mai sunt şi alţii, fie cu unităţi de vânzare mai mici din punct de vedere al suprafeţei şi al sortimentului, fie cu alt gen de produse în ofertă (bricolaj, de exemplu). Haideţi să trecem la nivelul următor.
Ne-am propus să dăm nişte numere, aşa cum băieţii din angrenajele de mai sus le-au dat economiei autohtone. Metro, spun datele oficiale, a investit în ţara noastră în jur de 370 milioane de euro, acest lucru referindu-se în alocarea de terenuri, construcţia de magazine, achiziţionarea de marfă, plăţi diverse. Investiţii făcute o dată şi recuperate pe termen scurt şi mediu. Împreună cu divizia de retail a grupului, adică magazinele Real, oferă o pâine tare de mâncat celor aproximativ 6500 de angajaţi, deosebit de mulţumiţi de ceea ce fac, căci aşa-i şade românului bine. Conform declaraţiilor din presă, în 2007 dumnealor, adică nemţii, au încasat vreo două miliarde de euro de la cei care le-au trecut pragul în căutare de păpică, tv-uri şi alte acareturi. O sumă frumuşică, mai ales că adaosurile faţă-spate nu sunt de neglijat. Pentru cititorii care au roşit văzând partea cu spatele, precizăm că adaosul din spate înseamnă taxele vărsate de furnizorii care îşi vând marfa pe rafturile acestor magazine. Lăsând la o parte impozitele date la stat şi plăţile către angajaţi, suma rămasă în conturile investitorilor de acest tip nu este de neglijat. Să nu uităm de prietenii din Franţa, în schimb…
Carrefour a băgat în buzunarele constructorilor, proprietarilor de terenuri, furnizorilor şi altora vreo jumătate de miliard de euro, ca investiţii. A făcut vreo 6000 de cărţi de muncă şi a ajuns să adune de la casiere, în 2007 de exemplu, în jur de 900 milioane de euro. Înduioşător, de-a dreptul. Pe la spate, pe la spate, mai vin nişte bănuţi, deloc de neglijat, aşa cum ne spune o sursă demnă de încredere. Care sursă ne mai spune că amicii francezi sunt bine legaţi politic pe plaiurile mioritice. Şi revenind iar la nemţi, Kaufland a dat ţărişoarei noastre aproape 350 milioane de euro, construindu-şi reţeaua de magazine şi angajând circa 5000 de românaşi dornici de a băga marfa la raft, sperând că vor ajunge vreun şefuţ, cândva. Una peste alta, investiţii mari, care au dat de mâncare o vreme şantieriştilor, producătărilor de materiale de construcţii şi altora legaţi de extinderea reţelelor de magazine.
Aducându-ne aminte de faptul că avem de dat un răspuns coerent cititorului nostru, am căutat printre cioburile de pe pervazul de la bucătărie informaţiile trimise cu un porumbel călător de către sursa noastră de încredere, aflată sub un program de protecţie a martorilor lui Iehova. Care va să zică, statul român mulţumeşte retailerilor pentru numărul de angajaţi cărora le oferă ceva de făcut, sporind astfel contribuţiile sociale. De acord, spunem şi noi. Că mai bine să încaseze nişte bani decât să-i dea şomerilor din buzunarele noastre. Salarii care, până la urmă, tot în hypermarket ajung, că trebuie şi gura angajatului să mănânce ceva. Avem de-a face cu un circuit închis, câştigător şi pentru stat, din plăţile de TVA. Iată, deci, stimate cititor, că aportul adus în economie există. Mulţumiţi de ajutorul investitorilor de acest gen, am căutat mai departe prin mesajele trimise de amicul nostru. Ocazie cu care mai avansăm un nivel.
Ce întrebare firească ne-am pus? De unde este marfa de pe rafturi? De la furnizori, normal. Bun, bun, şi furnizorii de unde o iau? Din import, normal. Păi, şi de ce magazinele nu ar face dumnealor direct import, că iese mai ieftin? Eee, cred că aceiaşi întrebare şi-au pus-o deja domnii din conducerea reţelelor de comerţ pentru că asta începe să se facă. La mâncare, baza sunt procesatorii, unde sunt multe „e”-uri, procesatori care îşi cam bat joc de producători, producători care sunt vai steaua lor. De ce? Pentru că nu-şi permit să facă investiţii în utilaje, neavând siguranţa unei colaborări de perspectivă cu giganţii, ca să nu mai spunem că preţul la care sunt forţaţi să vândă nu se pupă cu realitatea. Dar asta este o altă poveste şi nu vrem să divagăm. Revenind la procesatori, cine sunt dumnealor? Păi, îi cunoaşteţi. Români nu sunt cu siguranţă. Şi produse ca la mama acasă sunt sigur că nu aţi găsit în nicun magazin. Iar mărcile prezente încep să fie direct importate. Ce se întâmplă cu produsele nealimentare? În afară de faptul că nu sunt produse în România de niciun fel (o mică parte, poate), deci sunt importate, acum vor fi preluate direct de retaileri. Cu alte cuvinte, mulţumim furnizorului pentru colaborarea de până acum (dacă este cazul) dar noi vrem preţuri mai bune pentru clienţii noştri (sanchi, adaosul poate fi mărit substanţial astfel) şi o să luăm noi marfa de la alţii. Dar nu din România. Iar furnizorul, după ce trage o linie pe hârtie şi vede că e băgat în leasing-uri pentru parcul auto (că deh, magazinul îl penalizează dacă nu primeşte marfa la timp), mai vede că a decartat o căruţă de taxe pe la investitorul străin, îşi numără şi cheltuielile cu transport, marfă, dobânzi la credite, realizează că mai bine trage o liniuţă tip Mutu pentru a uita de căcatul în care a fost băgat. Odată revenit la realitate, constată şi faptul că domnul magazin nu-l mai doreşte furnizor de marfă, închide firma, dă oamenii afară şi mulţumeşte statului pentru că ştie să atragă investiţii în România.
Aşadar, pentru a răspunde corect cititorului nostru, vom concluziona sec: retailerii plătesc contribuţii sociale şi oferă locuri de muncă, cu un nivel mediu salarial sub cel mediu pe economie. Dar, în acelaşi timp, dânşii strică alte jucării: reduc substanţial limita de profitabilitate a celor care le furnizează marfa, forţându-i pe aceştia să reducă cheltuielile drastic, nepermiţându-le o dezvoltare a afacerii în perspectivă (contractele sunt valabile un an de zile) şi, cel mai nasol, ajung să falimenteze micii comercianţi care, la rândul lor plăteau impozite şi hrăneau guri. Un alt aspect este faptul că, din celebra bătălie cu preţurile, strategiile s-au orientat către importuri proprii. Cu alte cuvinte, îi lasă cu ochii în soare şi cu datoriile până în gât pe cei care furnizau marfa până acum. Care înseamnă alte concedieri şi falimente. Iar adaosurile la importuri sunt mari, aşa cum precizam. Foarte mari. Şi, una peste alta, urmează disponibilizări, fiind an greu. Staţi aşa, nu vă impacientaţi, că salarii compensatorii nu se plătesc. Cine este curios de ce, să ne trimită o scrisorică. Poate mai facem rost de un porumbel.