Referendumul ca piesă a puzzle-ului electoral

Primul tur al alegerilor prezidenţiale a trecut. Numărătoarea voturilor s-a finalizat. Fără surprize. Cei doi lideri politici care erau anunţaţi de sondajele electorale cu cele mai mari şanse pentru cel de-al doilea tur au intrat în finală la o diferenţă destul de strânsă. Febra creată artificial în jurul acestor alegeri prezidenţiale a făcut uitat faptul că electoratul este chemat la vot doar pentru alegerea preşedintelui, configuraţia parlamentară fiind deja definită pentru următorii trei ani.

Singura surpriză plăcută, dar nu şi benefică aş adăuga, a fost prezenţa neaşteptat de mare la vot. Cele peste cincizeci de procente date de prezenţa la vot au făcut ca referendumul iniţiat de preşedinte pentru reducerea numărului de parlamentari şi adoptarea unei forme de parlament unicameral să fie validat. Cei 88,84% care au votat pentru reducerea numărului de parlamentari dar şi cei 77,78% care au spus da în chestiunea cu privire la adoptarea unei forme de parlament unicameral (procente stabilite după centralizarea rezultatelor din 99,81% din secţiile de votare), acoperă toată plaja simpatiilor politice. Acest lucru relevă un lucru indiscutabil. Românii nu au încredere în parlamentari şi implicit în Parlament ca instituţie a statului.

Privind retrospectiv, există suficient de multe motive care au cauzat această reacţie în masă. Parlamentul este populat şi animat în mare măsură de personaje ce provin din vechea nomenclatură comunistă al căror numitor comun este proliferarea afacerilor proprii şi conservarea statutului ce le facilitează acest avantaj. De la ieşirea din scenă de acum douăzeci de ani a Marii Adunări Naţionale şi apariţia unei instituţii democratice ca cea a Parlamentului, oamenii au auzit şi propagat sistematic aceeaşi propoziţie: toţi parlamentarii sunt nişte hoţi. Ca atare, la referendum majoritatea a pus ştampila de DA fără a sta prea mult pe gânduri.

Întrebarea care se pune este câţi dintre aceşti descumpăniţi politici ştiu exact care este rolul parlamentului într-un stat de drept? Câţi ştiu diferenţele dintre un parlament unicameral şi unul bicameral? Câţi ştiu ce presupune noţiunea de separare a puterilor în stat? Câţi sunt conştienţi de faptul că o concentrare a puterii într-o singură direcţie nu este benefică democraţiei? Câţi şi-au pus problema că un parlament unicameral se poate aplica cu succes într-o societate cu o tradiţie îndelungată a democraţiei şi nu într-o societate încă în plin proces de epurare socio-politică?

Personal nu am nimic împotriva reducerii numărului de parlamentari sau împotriva restructurării Parlamentului. Dar dacă se consideră că se impun astfel de modificări, să se recurgă la un asemenea proces într-un context adecvat şi nu să se facă uz de opţiunea referendumului ca mijloc de campanie electorală. Modificarea Constituţiei e nevoie a fi făcută în deplină cunoştinţă de cauză de câtre oameni calificaţi, cu o asiduă informare a populaţiei şi sub o strictă supraveghere a procesului din partea societăţii civile. Ce programe de informare a populaţiei au fost făcute în acest sens de către televiziunea publică sau de câtre celelalte televiziuni? E drept că referendumul a avut doar un caracter consultativ şi că atenţia mass-mediei s-a canalizat îndeosebi spre alegerile prezidenţiale, însă modul în care majoritatea electoratului activ şi-a exprimat opţiunea cu privire la această chestiune, aproape în necunoştinţă de cauză, nu este deloc unul liniştitor.

Veşnica pomenire PSD, afiş sub acoperire

Ieri seară, pe când ieşeam din staţia de metrou, mi-a atras atenţia un afiş electoral pe un fundal roşu, cu o poză de grup, ce contura difuz şapte profiluri sub lumina pală a unui stâlp de iluminat public.  După ce am parcurs de la stânga la dreapta personajele (Voiculescu, Năstase, Iliescu, Geoană, Vanghelie, Hrebenciuc şi Vântu) am schiţat un zâmbet amar şi mi-am întors capul văzându-mi absent de drum, în timp ce în subsidiar din ce în ce mai multe întrebări îmi survolau prin minte. Ce caută omul din umbră al PSD, Hrebenciuc, într-un afiş electoral? Cum de a acceptat Vântu, un individ atât de scump la vedere, să se expună public tocmai într-un context electoral ca acesta?  Cât de inconştient să fii ca lider de campanie încât să asociezi asemenea personaje într-un banner electoral, imediat după încheierea primului tur de scrutin, întocmai în mijlocul unui electorat care ar trebui să treacă mai întâi cu vederea bubele celor expuşi pentru a-i acorda votul candidatului propriu? Toate aceste expuneri paradoxale au convers inevitabil într-o singură direcţie, găsindu-şi un singur răspuns. Afişele sunt o făcătură. De cine şi în ce scop, rămâne la latitudinea cititorului să concluzioneze.

Stau să mă întreb însă până unde se poate ajunge cu astfel de tactici de dezinformare? Cât de jos se mai poate coborî? Câţi dintre cei care au văzut afişul şi-au dat seama că acesta este o ironie fină? Câţi au îmbrăţişat această manevră? Cum s-ar simţi un potenţial alegător, care după ce se lasă purtat de sentimentul stârnit de ansamblul de personaje dintr-un asemenea afiş, realizează că nu a fost decât victima unei meschinării electorale? Până unde poate tolera orgoliul şi inteligenţa alegătorului derapajele oamenilor politici? Câţi sesizează şi condamnă caracterul ilicit al unei mişcări ca aceasta? Care este gradul de obedienţă faţă de un politician sau faţă de o idee politică indusă sau mai puţin indusă? Până unde sunt dispuşi unii susţinători să meargă alături de liderul lor politic? Câţi dintre cei care votează şi-au pus oare întrebări ca acestea, înainte de a acorda votul unui candidat?

afisPSD2afisPDS1

Poet raţional

În timpul mitingului electoral desfăşurat sâmbătă în Portul Cetate, Traian Băsescu a refuzat să-i dea microfonul lui Mircea Dinescu, spunându-i că dacă vrea să vorbească, să vorbească la televizor ci nu la un miting organizat pentru preşedinte.

Pesemne că domnul Preşedinte s-a temut că domnul Dinescu o să recite poezii mai bune decât poeziile domniei sale.

Moonwalk electoral

Începând de ieri, parcul Herăstrău din capitală are o alee ce poartă numele regretatului Michael Jackson.

Prezent la inaugurare, primarul Sorin Oprescu a promis că va purta tratative cu primarul Vanghelie, pentru ca şi poteca principală din Parcul Izvor să poarte numele deieriplecatei Madonna.

E,BA nu!

Am urmărit de mai multe ori clipul electoral al Elenei Băsescu turnat s-o călăuzească în campania pentru alegerile europarlamentare. Nu ştiu dacă să mă amuz copios sau să mă întristez. Încă sunt în dubiu.

Fundalul sonor şi primele cadre cu marea cea albastră în spatele sacoului mov mă fac să mă gândesc la un început de dramă siropoasă în care protagonistul îşi deapănă amintirile ce vor releva într-un final destine tragice.

Imediat ce domnişoara politician începe să articuleze primele cuvinte, un gând paralel îmi dezgroapă din memorie modul în care erau spuse replicile în piesele de teatru puse în scenă în faţa clasei la orele de română din liceu, atunci când majoritatea jucătorilor de-a teatru alergau pe lângă registrul personajului de interpretat. Exact aceeaşi alunecare în penibil. Diferenţa este că noi o făceam pentru un zece la română; EBA o face pentru o notă de trecere la europarlamentare.

Clipul mi-a mai ridicat şi alte întrebări. Rog pe EBA, pe cei care i-au montat imaginile sau i-au făurit discursul să răspundă.
1.    De ce nu e uşşşor să te cheme Băsescu? Se pronunţă greu de la botox sau eşti confundată cu fiica preşedintelui?
2.    De ce paşii, nestabiliţi de tăticul, către studiile economice şi masteratul în ştiinţele politice sunt făcuţi anemic înapoi?
3.    Dacă nu a făcut-o până nu a atras-o cariera de fotomodel, asta înseamnă că a fost neatinsă până atunci sau o făcuse şi înainte?
4.    Totodată, cine a avut tupeul să o pună pe fata marinarului tocmai pe lista candidaţilor?
5.    Cine este plecăciosul care îi pupă mâna prinţesei?
6.    Cât de independente sunt puterile sale în raport cu PD-L-ul?

Deşi şi-a învăţat bine replicile, singurul rol care i se potriveşte cel mai bine în politică domnişoarei Băsescu este cel de fata lui tata. Dacă păpuşa va prinde loc în Parlamentul European, îi doresc să fie colegă de bancă cu Chucky, iar alegătorilor săi le urez să-şi numere vocalele pe degete.

În final,  iată şi clipul!

Unu mai românesc decât altul

dscf2409Vineri, 1 Mai, a fost Ziua Internaţională a Muncii. Ca om al muncii, am rămas acasă. Şi cum alternativa de a mă înghesui ca focile pe nisipul „virgin” din Vamă nu mi-a surâs aşa tare, am rămas în capitală, unde mi-a făcut cu ochiul cel mai importat eveniment al zilei ce s-a desfăşurat în Parcul Izvor, anume Unul Mai-ul Românesc cu micul şi berea lui Vanghelie. Pentru a fi absolut sigur că nu mă va atinge microbul, mi-am administrat în cursul după-amiezei un vaccin anti – pomană electorală, care a constat într-o doză de patru mici perpeliţi la un cuptor electric neutru, fără culoare politică. Apoi, la drum.

Ajunşi la gura Parcului Izvor în jurul orei 17:30, ne-am comutat pe modul record şi ne-am afundat în mulţimea ce încă forfotea haotic.

Dacă în prima parte a „petrecerii câmpeneşti” am putut vedea, prin intermediul media, lideri politici marcaţi ai psdeului sorbind din berea rece la pahar şi muşcând româneşte dintr-un mic dar şi membri destoinici ai partidului ce a patronat evenimentul scandând lozinci social-democrate, dacă sub soarele amiezei nostalgicii trecuţi de a doua tinereţe, pe care sărbătorile de genul celei de 1 Mai îi readuc parcă la viaţă, au dat paşi înainte şi i-au luat înapoi pe ritmuri populare, după ce au gătat doza de patru mici şi au lins şi ceva bere pentru care s-au călcat în picioare cu mic, cu mare, cu uărcăr, cu pensionar, cu român, cu ţigan, cu chinez, sau mai simplu bâlci electoral, a doua jumătate a sărbătorii internaţionale a muncii, organizată de pamfletarul Marean, avea să ne arate o altă faţă, acea de bâlci clasic românesc.

Orele mai înaintate ale zilei i-au scos din prim-plan pe bătrâneii nostalgici dar şi pe simpatizanţii activi PSD ce înroşeau mulţimea cu tricourile lor pe care stătea imprimat mesajul „Unu Mai Românesc şi, cum se întâmplă de obicei la astfel de evenimente, o mulţime de tineri curioşi au dat năvală în parcul împânzit de oameni. Se puteau distinge uşor, de la tinerei ai generaţiei hi5, atraşi de waţii emişi din boxele amplasate lângă scenă, şi cupluri care au renunţat la plimbarea din Mall, până la grupuri, grupuri care au venit să-şi scalde ochii curioşi în atmosfera de „sărbătoare” sau găşti răzleţe de roacheraşi care, rămaşi din diverse motive departe de aglomeraţia ce dă startul sezonului estival  pe litoral, şi-au astâmpărat nevoia de înghesuială în inima capitalei, la umbra celeilalte semnificaţii a lui 1 mai.

În lipsa prezenţei unui al doilea om în stat, şuţii erau cu ochii pe mobilele si portofelele oamenilor obişnuiţi, ne-flancaţi de sepepişti fioroşi, în timp ce gardienii publici vegheau regulamentar la siguranţa cetăţeanului; televiziunile îşi mai temperaseră din transmisiile în direct; pâlcuri de indivizi conectaţi la eveniment încă de la primele ore, brăzdau parcul sub efectul berii.

Printre toată această infuzie de tineret pestriţ ce anima aleile parcului, familii cu copii de mână se plimbau agale. Copiii tânjeau la tot soiul de pochemoni expuşi spre vânzare de către nelipsiţii vânzători de chilipiruri, iar părinţii visau la cândva obişnuitele ieşiri la pădure. Anul ăsta au făcut bine să se mulţumească doar cu o ieşire în parc şi câţiva mici de pomană electorală.

Dacă nu se îndreptau către ieşirea parcului, participaţii la eveniment convergeau către cele două puncte principale. Ori scena, unde puştimea se îngrămădea să fredoneze refrenele momentului, ori punctele în care încă se mai distribuiau gratuit mici şi bere.

Alături de puştii în extaz ce umpleau primele rânduri din faţa scenei, se aflau şi oameni mari, atraşi probabil de ambianţa jovială a degeneraţiei pro sau, mai simplu, atraşi de mişcările lascive  şi de formele dansatoarelor de pe scenă. Ţîţeee… Imediat în proximitatea publicului aflat în picioare, un număr mărişor de mămici, bunici şi tătici îşi ocupau, cu faţa către scenă, locurile pe scaunele răzleţe aşezate pe iarbă, evocând parcă prin atitudinea lor atmosfera Festivalului Cerbul de Aur. Amestecaţi printre bucureşteni, fotografii străini imortalizau pitorescul situaţiei.

În celălalt punct de atracţie al parcului, vânzătorii de gratuităţi nu mai pridideau să întoarcă micii şi să toarne berile. Un fum înecăcios se ridica din grătarele încinse, lăsând mastodontul din marmură albă în ceaţă. Când cerul se întuneca treptat, încă mai erau oameni care se înghesuiau la mici şi o bere. Am părăsit parcul înainte ca potopul să se pornească şi să împrăştie mulţimea.

Dacă Marian Vanghelie regretă că ploaia i-a dat peste cap programul, eu unul regret că nu am apucat să mă dau şi în tiribombă.

Mulţumiri lui Robert pentru concursul adus la realizarea acestui material.

Liniştea de după

S-au terminat alegerile. Pentru moment, circul de la tv dispare. Îmi doresc să dispară de urgenţă şi figurile parşive ale politicienilor foşti candidaţi, de prin oraş. Gata, nu m-aţi convins, s-a terminat mascarada, puteţi arde acum ! În curând se vor aprinde ornamentele de Crăciun pe străzi şi este de ajuns jegul care va fi vizibil-color şi noaptea.
Nu am votat iar asta nu mă face iresponsabil. Nu pot să spun, totuşi, că mi-ar fi fost indiferent rezultatul scrutinului. Nu înţeleg de ce se tot laudă unii şi alţii că ei sunt adevăraţii câştigători. Adevăraţii regi şi regine ai magiei albe din Parlament. Niciunii dintre ei nu au cu partidele lor mai mult de jumătate din locurile disponibile pentru lăbeală. Acum urmează, de fapt, micţiunea. Oricare vor fi alianţele, votanţii vor primi un mare duş cu toxine. Urmează un nou ciclu de involuţie.
Într-un fel, mă bucur pentru oftica altora: a celor care au părăsit, măcar pentru următorii patru ani, clădirea gigant. Dinozaurii aşa-zişi naţionalişti, împreună cu noua generaţie de politicieni oieri şi-au luat-o în gură. Au simţit şi ei gustul de pişat. Într-adevăr, are alt gust pentru ei. Chiar şi-aşa, tot l-au înghiţit.
În rest, nu se schimbă nimic. Doar anotimpul. S-a lăsat frigul şi este ceaţă. O ceaţă care ascunde, mai ales, marii corupţi. Eu am să mai merg la vot doar când o să-i văd la beciul cu zăbrele la geam pe Năstase, Mitrea, Becali, Patriciu, Berceanu şi alţii ca ei. Nu de alta, dar tot ei îşi promit asta între ei. Iar pentru mine este singura promisiune electorală cu folos. După asta, totul va veni de la sine…
 

Cine nu are bătrâni, îi găseşte în campania electorală

Întâmplător şi involuntar, mi-a nimerit privirea zilele acestea peste clipurile electorale ale diverşilor candidaţi la alegerile parlamentare din această toamnă. Evident, toate de prost gust, cu meclele ălora foarte afectate de situaţia economică, de popor, de viitor, de băşinile trase în aer. Mi-e scârbă doar gândindu-mă la acest subiect, nici la bere nu merită de dicutat (nu că la bere s-ar discuta treburi lipsite de importanţă sau sens…) însă am remarcat o chestiune: toţi uninominalii ăştia, în călătoriile lor iniţiatice printre triştii dintre blocuri şi mormanele de gunoaie, apar doar alături de fosile. Toţi sunt doar în mijlocul unui grup de carne expirată, ascultând ofurile legate de pensie mică, medicamente lipsă, debranşare de la căldură, în fine, problemele vârstei a treia. Nimic altceva. Nu tu o faţă mai tânără, un tocilar ochelarist, o blondă cu ţâţe mari, un Dorel plin de vaselină şi cu pâlcul de puradei după el, un corporatist sau măcar un roacher deşănţat…Nţţ. Doar muiane pline de riduri şi apăsate de apropierea doamnei cu coasa. Doar problemele astora contează. Strategiile de viitor includ, în primul rând, bunăstarea expiraţilor. Păi, într-un fel, este normal. Doar ăştia se mai duc la vot. Sunt singurii care mai cred într-o luminiţă falsă de la capătul buletinului de vot, chiar dacă, pentru mulţi, luminiţa aceea ascunde şi o scară (în sus sau în jos, depinde de numărul de riduri) spre capătul de linie. Iar ipocriţii care cerşesc ştampila în căsuţa lor de pe foaie s-au prins de mult de lucrul ăsta. De fapt, asta au vrut. Tinerii orium îşi bagă pula, de multe ori la propriu, şi nu îi mai interesează despre cine ce anume spune, candidează, promite, plănuieşte. Până la urmă au dreptate, fiecare în felul lui. Sictirul politic a triumfat. Revoluţia a murit.

Promit că mai votez doar după ce împlinesc 60 de ani. Sau poate că nu.