De la Filip la sindromul Stockholm

M-am întâlnit deunăzi cu prietenul meu, Filip…Îl, ştiţi cel cu linii, întrebări, ţeluri şi cu boala năprasnică în cap. Eu îl tot cred un tembel dar mi-e greu să i-o spun. De fapt, mi-e milă de patetismul său. Ca de obicei, Filip privea tâmp în paharul cu licoare magică din faţa sa, închipuindu-şi tot felul de lumi (unele nici măcar nu erau ale lui, erau copiate), vărsând lacrimi de crocodil sau vorbind de izbăvirea sufletului. Filip, Filip…Cât de ipocrit poţi fi uneori…Dar asta rămâne între noi, nu-i spuneţi.

Îmi povestea că a avut un vis. O revelaţie, cică. El devenise regele unui imperiu cu zâne, eroi, balauri, urzeli dar intrase într-o depresie. Auzi, regele deprimat…Da, regele era deprimat pentru că pierduse binele şi răul. Fără bine şi rău, rolul său dispărea şi, uite aşa, regele nu-şi mai găsea menirea. A chemat vraci după vraci, de peste mări şi ţări, vrăjitori, magi, nimeni nu putea să pătrundă privirea din ce în ce mai rece a regelui, devenit din stăpân sclavul propriilor tenebre. Filip, amice, e un vis…Nu, Filip devenise rege. El, aşa închipuit cum îl ştiam, a trecut graniţa dintre real şi ireal iar acum pierduse, într-adevăr, binele şi răul. Iar eu îl priveam la fel de tâmp, căutând o explicaţie logică a acestui fapt…

Îmi povestea că zânele şi eroii săi îl părăsiseră, dezamăgiţi de neputinţa unui rege. Iar el, cu priviri metalice, alerga după un sens răpit de timp, sperând că doar aşa îşi va putea păstra imperiul, înfloritor odată…Recunosc, m-a speriat un moment Filip al meu. Şi mă durea, oricât de idiot l-aş crede, că nu reuşeam să pătrund capsula în care se ascunsese, să-i pot da o palmă a realităţii. Eu cred că toţi ne rătăcim la un moment dat şi simţim nevoia unei evadări, regi sau umili supuşi, muritori sau nemuritori dar limita unui discernământ solidar cu raţiunea nu poate fi depăşită. Cine ştie, Filip, printr-un miracol, îşi activase o zonă a creierului nefolosită de obicei şi acum iată-l prins în pădurea din vis.

L-am lăsat pe Filip cu ipohondriile sale. Mă gândesc la faptul că, răpit şi abuzat de balaurii săi, Filip nu şi-a depăşit angoasa. Şi mai cred că sindromul Stockholm pune stăpânire pe el. O să întreb un specialist, să fiu sigur. Şi o să-l iau şi pe Filip cu mine. Sigur mai are o şansă.

Trecut a fost, prezent se uită

 

   De-a lungul istoriei, așa cum ne spun manualele și documentele mărturie în timp, românii și-au dorit la un moment dat unirea sub un singur simbol. Indiferent de mișcările politice, istorice sau sociale, este cert faptul că, cel puțin în ultimul secol, dorința de abordare a unui singur drapel în toate provinciile majoritar populate de români a fost una sinceră și izvorâtă din suflet. Exista pe atunci patriotismul pur, afișat cu mândrie și dus până în mijlocul războaielor. Au existat eroi cu adevărat, a existat și recunoștința față de sacrificiul suprem al acestora. Valorile erau prețuite altfel, imaginea lor era alta. Spiritul care ține un popor legat și îl îndrumă către progres este mânat tocmai de crezul în valorile proprii.

   România se află astăzi într-un impas ideologic și nu numai. Se află la o răscruce de drumuri, niciunul pavat cu soare. Ruptura de trecut este din ce în ce mai acută. Din păcate, îngropăm și trecutul glorios, împreună cu personajele care au pus umărul la construcția acestuia. Anii crânceni ai comunismului au rescris sistemul de valori al nației iar cei douăzeci de ani de prost-înțeleasa libertate au fărâmat orice bulgăre de respect pentru eroii din trecut. Ceea ce nu ne miră, urmărind personajele din jur. Trist este faptul că fenomenul se acutizează și nu de multe ori îmi pun întrebarea dacă efortul de reîntregire a granițelor a meritat, indiferent de contextul timpurilor trecute. Iar generațiile care vin se vor raporta doar la clovnii prezentului, cei care își asumă rolul de protectori de neam.

   Zilele trecute am (re)descoperit câteva omagii aduse sufletelor jertfite pentru un țel nobil. Urmele vremii, cu bune și cu rele, sunt impregnate de către ploi și vânturi. Vom avea o șansă în momentul în care oricare dintre români va vărsa o lacrimă privindu-le. Personal, nu cred că acest lucru se va mai întâmpla.

22 Decembrie 2008, cu Iliescu (încă) în prim-plan. Se va termina blestemul ?

    Suntem în Decembrie 2008. Mai exact, 22 Decembrie 2008. Acum nouăsprezece ani se dărâma un regim jignitor pentru orice naţiune. Spontan sau nu, protestul popular a reuşit scrierea unui alt capitol din istoria României, sângele întins peste străzile martore acestui eveniment fiind pecetea rămasă pentru urmaşi. Indiferent care a fost scenariul de bază al mutării politice din Decembrie 1989, cert este că orizontul poporului a căpătat altă culoare. Durerea a devenit speranţă. Cei care şi-au jelit morţii, fie atunci, fie în perioada neagră a regimului comunist, au renăscut privind către şansa copiilor încă neatinşi de plaga dictaturii.
   Suntem în 22 Decembrie 2008. Ion Iliescu, primul preşedinte al României „libere” a participat, alături de alţi români, la comemorarea eroilor căzuţi pentru libertate acum nouăsprezece ani. A fost huiduit şi lovit cu ouă de un bătrân, după ce ieri a primit o rafală de monede. Gestul, condamnabil în opinia unora, a stârnit, probabil, o umbră de satisfacţie în sufletul altora. Nu sunt în măsură să judec incidentul. Este definitoriu pentru PSD-ist, în schimb, răspunsul dat de fostul preşedinte: „…este opera unor dezaxaţi care trebuie ignoraţi. Este ura tâmpită a unor oameni lipsiţi de cultură, lipsiţi de moralitate elementară şi de respect”. Stimate domn, să ne gândim un moment cum a tratat aceşti „dezaxaţi” regimul care v-a crescut pe dumneavoastră. Regimul în care v-aţi format convingerile şi în timpul căruia aţi pus semnătura pe documentele ce declanşau distrugerea de vieţi. Să ne gândim la „ura tâmpită” faţă de valorile anticomuniste, faţă de cultură, faţă de opinii individuale. Să privim moralitatea torţionarilor, a poliţiei politice, a întregii nomenclaturi. Să ne amintim de lipsa de cultură, fapt care a dus la cretinizarea unei naţiuni întregi. Şi, nu în ultimul rând, haideţi să ne gândim la ignoranţa faţă de morţii din Decembrie ’89, aşa cum aţi construit-o dumneavoastră. De ce nu aveţi onoarea să nu mai întinaţi idealurile tinerilor de atunci ? Când veţi sfârşi, domnule Iliescu ?
   Suntem în 22 Decembrie 2008. În urmă cu aproape o lună au avut loc alegeri. Alegeri libere, aşa cum se întâmplă de nouăsprezece ani în România. Aşa cum şi-au dorit oamenii ieşiţi în stradă în Decembrie 1989. România de azi nu seamănă cu cea de acum aproape două decenii, asta-i clar. În schimb, tumoarea a rămas aceeaşi, manifestându-se sub forme din ce în ce mai odioase. Iar leacul împotriva sa va fi cea mai bună ofrandă adusă eroilor comemoraţi zilele acestea.

Sunt în ceaţă…

Privind tâmp în gol, am fost tulburat de o întrebare ieşită din mijlocul neuronilor afumaţi de tutun: în condiţii de vizibilitate redusă (de exemplu, ceaţă foarte deasă) cum se descurcă eroii-personaje celebre ? Ok, Superman nu cred că îşi face probleme, doar el vede prin obiecte, deci zburatul pe ceaţă ar fi floare la ureche pentru dumnealui. Dar ce face Spiderman, tată ? Din câte am văzut eu, stimabilul personaj nu posedă accesorii care să-i permită desfăşurarea misiunilor de salvare pe o asemenea vreme. Care va să zică, răufăcătorii pot acţiona liniştiţi în aceste momente..Sau or fi făcut şi cei doi vreo alianţă ?