M-am întâlnit deunăzi cu prietenul meu, Filip…Îl, ştiţi cel cu linii, întrebări, ţeluri şi cu boala năprasnică în cap. Eu îl tot cred un tembel dar mi-e greu să i-o spun. De fapt, mi-e milă de patetismul său. Ca de obicei, Filip privea tâmp în paharul cu licoare magică din faţa sa, închipuindu-şi tot felul de lumi (unele nici măcar nu erau ale lui, erau copiate), vărsând lacrimi de crocodil sau vorbind de izbăvirea sufletului. Filip, Filip…Cât de ipocrit poţi fi uneori…Dar asta rămâne între noi, nu-i spuneţi.
Îmi povestea că a avut un vis. O revelaţie, cică. El devenise regele unui imperiu cu zâne, eroi, balauri, urzeli dar intrase într-o depresie. Auzi, regele deprimat…Da, regele era deprimat pentru că pierduse binele şi răul. Fără bine şi rău, rolul său dispărea şi, uite aşa, regele nu-şi mai găsea menirea. A chemat vraci după vraci, de peste mări şi ţări, vrăjitori, magi, nimeni nu putea să pătrundă privirea din ce în ce mai rece a regelui, devenit din stăpân sclavul propriilor tenebre. Filip, amice, e un vis…Nu, Filip devenise rege. El, aşa închipuit cum îl ştiam, a trecut graniţa dintre real şi ireal iar acum pierduse, într-adevăr, binele şi răul. Iar eu îl priveam la fel de tâmp, căutând o explicaţie logică a acestui fapt…
Îmi povestea că zânele şi eroii săi îl părăsiseră, dezamăgiţi de neputinţa unui rege. Iar el, cu priviri metalice, alerga după un sens răpit de timp, sperând că doar aşa îşi va putea păstra imperiul, înfloritor odată…Recunosc, m-a speriat un moment Filip al meu. Şi mă durea, oricât de idiot l-aş crede, că nu reuşeam să pătrund capsula în care se ascunsese, să-i pot da o palmă a realităţii. Eu cred că toţi ne rătăcim la un moment dat şi simţim nevoia unei evadări, regi sau umili supuşi, muritori sau nemuritori dar limita unui discernământ solidar cu raţiunea nu poate fi depăşită. Cine ştie, Filip, printr-un miracol, îşi activase o zonă a creierului nefolosită de obicei şi acum iată-l prins în pădurea din vis.
L-am lăsat pe Filip cu ipohondriile sale. Mă gândesc la faptul că, răpit şi abuzat de balaurii săi, Filip nu şi-a depăşit angoasa. Şi mai cred că sindromul Stockholm pune stăpânire pe el. O să întreb un specialist, să fiu sigur. Şi o să-l iau şi pe Filip cu mine. Sigur mai are o şansă.