Campanie de ajutorare a ratingului

   În plină campanie de inundare a ţării de către ţeava spartă a bărbosului suprem, televiziunile se întrec în a prezenta cele mai şocante, dezastruoase, terifiante imagini ale celor cărora ploaia le-a înecat zestrea. Reporterii plonjează în calea şuvoaielor, scormonesc printre dărâmăturile amestecate cu zoaie şi cioburi, totul pentru a prezenta în două sau trei minute o ştire care să facă audienţă pe seama stricăciunilor provocate de natură.

   Ei, dar iată că printre toţi aceşti omuleţi de teren, se ridică tatăl lor, el padre al campaniilor umanitare şi al emisiunilor de după, acest salvator şi sprijin al poporului (nu, nu este Dan Diaconescu), mentorul învăţăceilor din media. Doamnelor şi domnilor, Mihaaaaaaai Tatulici! Oh, da!

   Având o revelaţie după întâlnirea cu răposatul Michael Jackson, probabil, dl. Mihai Tatulici a devenit nedezlipit de calamităţi, întocmai ca Adelin Petrişor, pe vremuri, de război sau precum Cătălin Radu Tănase de scenariile horror. Evident, scopul emisiunii dumnealui este de a strânge fonduri pentru ajutorarea sinistraţilor, departe de mine orice gând dubios. Dar cu toate acestea, nu am să înţeleg de ce tragismul unor asemenea situaţii este exagerat în mod intenţionat, de ce tot timpul se pică în panta derizoriului, forţând oamenii invitaţi prin emisiune să joace o scenă din care mai lipsesc doar tunetele şi fulgerele de pe fundal. Admirabil gestul de a-i ajuta pe cei aflaţi la necaz, nimic de spus, însă păcat că falsul intervine chiar şi în acest gen de campanii.

   Mulţumim domnului Tatulici că există şi îl aşteptăm din nou să apară după primele zile de caniculă. Ar fi bine să facă o chetă pentru ca cei afectaţi de căldurile de-a dreptul satanice să-şi poată cumpăra şi instala aparate de aer  condiţionat. Sau măcar să-şi ia un evantai din acela chinezesc, să ajungă la toţi.

Avatar, pasul către o posibilă artă

   Am văzut Avatar, arhi-cunoscuta producţie cinematografică a lui James Cameron, cu încasări care au detronat orice lung-metraj făcut de la invenţia cinematografiei până astăzi. Lumea s-a tot bulucit să-l vadă, mai ales că pe piaţă existau variantele 3D şi peliculă Imax iar notorietatea filmului a făcut ca şi la două luni după lansare, să găsesc o sală arhi-plină. Mi-am pus ochelarii şi am purces la rumegat povestea…

   Singura imagine care mi-a rămas în cap de la cei care văzuseră filmul înainte a fost „mişto”. Pur şi simplu „mişto”. Nu vreo veleitate artistică deosebită a vreunui actor, nu vreun personaj complex care să iasă din tiparele mult prea comerciale ale peliculelor hollywood-iene din ultimii ani, nu vreo poveste cu cine ştie ce substraturi dramatice. Pur şi simplu „mişto”, cu efecte „mamă, mamă”. Şi atunci, de ce miliarde de dolari încasări?

   Senzaţia pe care am avut-o în prima parte a filmului, să-i spunem expoziţiunea, a fost aceeaşi ca atunci când am vizionat Jurassic Park (dar primul), Alien (toate) sau Star Ship Troopers (tot primul). Firul poveştii alunecă apoi către scenele din care reiese dorinţa de exploatare pe care o mână de pământeni vor s-o pună în practică pe o planetă nouă şi numai bună pentru stors minerale scumpe, Pandora, populată de o rasă de humanoizi (Na’vi), dornici în a-şi apăra „nevoile şi neamul”. De aici, totul poate fi anticipat, din punct de vedere al etapelor de desfăşurare a acţiunii. Sunt infiltraţi agenţi în rândul băştinaşilor, unul din ei se îndrăgosteşte de fata unui şef de clan şi apoi întoarce armele împotriva propriilor colegi, face armată mare şi opreşte exploatatorii pământeni în a distruge planeta. Nimic senzaţional, din punctul acesta de vedere.

   Efectele speciale sunt spectaculoase, însă doar pentru că prezintă o lume fascinantă, plină de culori şi faună similară cu cea apărută în câteva documentare Discovery Channel. Bineînţeles, noroc cu efectele 3D. Povestea de dragoste care se înfiripează la un moment dat între don’şoara de pe planetă şi pământeanul care dezertează nu este scoasă în evidenţă atât de mult. S-a încercat, probabil, smulgerea unor lacrimi ale spectatorilor, mai ales ecologiştilor convinşi, prin scenele în care utilaje imense scot din rădăcini, incendiază sau aruncă în aer bucăţi de pădure sau devastează arborele preferat al rasei Pandoriene, locul de odihnă şi împuiere al acestora. Finalul este tipic, cu o luptă apocaliptică între mai multe clanuri de Na’vi adunate la chemarea pământeanului Jake, devenit liderul Turuk Macto şi care primeşte un ajutor neaşteptat din partea mamei natură (iarăşi am avut flash-uri cu Narnia, Stăpânul Inelelor). Ca atare, toate se termină cu bine.

   Din punctul meu de vedere, pelicula Avatar nu îşi merită laudele şi aprecierile exagerate primite şi nici nu scoate în evidenţă atât de mult „geniul” lui James Cameron. Într-adevăr, efectele speciale fac tot filmul. Ceea ce îmi spune că acesta este viitorul cinematografiei, cel puţin cea făcută la Hollywood. Până la urmă, poate fi şi asta o artă, nu?