Oraşul Victoria, la umbra munţilor Făgăraş

• Martor şi tartor, Promo •

   La poalele munţilor Făgăraş există un orăşel cu o istorie recentă, cu felurite chipuri şi caractere, mângâiat însă de piscurile mândre ale muntelui. Iniţiat de nemţi cu un scop, fiind doar o colonie la începuturi, continuat de comunişti cu un alt scop, a ajuns într-un final oraşul Victoria. Astăzi, localitatea îşi urmează cursul său, încercând supravieţuirea fiecărei zile.

   Prima impresie este a unui oraş murdar, abandonat în mizerie, dacă intrarea se face dinspre DN1, prin Ucea de Jos şi Ucea de Sus (pe DN1 între Făgăraş şi Sibiu). În acel capăt al oraşului se văd reminiscenţele unui comunism închis la minte şi care a pătat vizualul oricărui loc din România cu blocurile muncitoreşti, pătrăţoase şi fără suflet. Trecând de acest pas, se va deschide în faţa călătorului un peisaj urban îngrijit, curat, înverzit, cu spaţii largi printre clădirile joase şi intrate de curând în proces de refacere. Dispunerea străzilor este simplă, facil de păşit. Centrul urbei, înconjurat de singurul hotel din oraş, fostul magazin universal şi clubul cultural (unde, pe vremuri, funcţiona un cinematograf), are deschiderea către bulevardul Mihai Eminescu (fost Lenin), străjuit de castani de o parte şi de alta. În capătul acestuia se află una din bisericile ridicate după 1989, cu un peisaj incredibil pe fundal, modelat de culmile munţilor Făgăraş.

   Pe vremea comunismului oraşul Victoria era denumit oraşul fără biserici. Oficial, nu exista niciuna, localitatea fiind gândită ca un grup al noului om visat de comunişti. Nu a fost aşa. În casa unui preot, care îşi asuma un mare risc în acele vremuri, tradiţia  creştinească a românilor de acolo a continuat, în ciuda presiunilor făcute de Securitate. Astăzi sunt nu mai puţin de şapte biserici, pentru cele trei culte religioase adoptate de locuitori. Pe linie politică, niciun primar nu a reuşit să atragă resurse pentru dezvoltarea turistică a zonei, deşi potenţial există din plin. În ultimii ani au mai apărut una sau două pensiuni, controlate de doi oameni de afaceri locali, cunoscuţi şi la nivel judeţean. Anul acesta a început  refacerea străzilor din oraş şi, cât de cât, s-au mai îndreptat din cele obşteşti.

   Aproape jumătate din populaţia prezentă aici în anii ’90 este plecată în Spania şi Italia. O parte din ei s-a întors definitiv în Victoria şi au început să-şi ridice case. Prea puţini, însă, investesc banii în ceva durabil. Este păcat că într-o zonă unde muntele este foarte aproape nicio autoritate nu dă vreun semn. Nu sunt obiective majore de vizitat dar, pentru două-trei zile de odihnă, plimbat printre aleile de castani, lăfăit la soare la celebrul ştrand din Victoria (dotat cu loc de campare pentru corturi, două bazine foarte curate, terenuri de sport) sau dat o fugă prin satele învecinate pentru a descoperi tradiţii şi obiceiuri bine conservate, urbea este ideală. Evident, se pot face drumeţii către munte şi perdut vremea prin pădure. De remarcat faptul că sunt numeroşi turişti străini care tranzitează oraşul, coborâţi de pe crestele Făgăraşului şi nimeni nu încearcă în vreun fel să-i mai reţină măcar o zi sau două pe acolo.

   Imediat după 1990, când cei mai mulţi dintre saşi au tăiat-o către Germania, a rămas un gol care nu a putut fi acoperit în totalitate de cei rămaşi. Datorită acestor saşi zona a putut fi cunoscută mai bine peste hotare. Din păcate, nimeni de aici nu a ştiut să profite de acest fapt. Sâmbăta de Sus, aflată la vreo zece kilometri spre munte atrage multă lume, fiind mult mai cunoscută din acest punct de vedere. Şi mult mai murdărită căci turistul român (sau românul, în general) nu ştie să-şi ocrotească bogăţiile.

   Oraşul Victoria merită vizitat, numai prin prisma faptului că împleteşte vechi cu nou, tradiţional cu modern, o cultură cu alta şi pentru că se află la poalele munţilor. Fiecare străduţă  te lasă să descoperi altceva, fiecare anotimp pictează altfel peisajul. Oamenii sunt cumsecade, pregătiţi pentru a spune o poveste celor care îi ascultă. O vacanţă petrecută în acest loc vă poate scăpa de griji, măcar pentru o perioadă. Dacă nu mă credeţi, încercaţi.

Să mâncăm bine!

• Cârciuma din drum, Promo •

cornerCând vizităm un orăşel nu prea vizitat şi cu resurse limitate pentru locuitorii săi, nu ne aşteptăm să descoperim cluburi/baruri/cafenele/restaurante prea bine reprezentate. Mă refer la faptul că ne-am aştepta ca servirea, sortimentul de băuturi/mâncăruri şi decorul unor astfel de locaţii ar lăsa de dorit şi cu siguranţă nu ar răspunde unor standarde fiţoase.

Ei bine, se pare că subsemnatul s-a înşelat în această privinţă. Nu mică mi-a fost mirarea când, în urma unei vizite în oraşul Făgăraş, am descoperit că provincia poate bate la poponeţ cu lejeritate fumurile capitalei. Este vorba despre restaurantul “The Corner” poziţionat foarte inspirat la etajul I al unui bloc în buricul Făgăraşului, cu vederea spre cetate. Faţada – vitrină dă către piaţa centrală a oraşului iar seara oferă o privelişte perfectă pentru a admira mersul încet al oraşului. Deşi intrarea în restaurantul propriu-zis este oarecum neobişnuită – practic o intrare într-un bloc – bunul simţ şi atenţia chelneriţelor te bine-dispun încă de la intrare. Acestea sunt completate de bunul-gust al decorului şi atenţia pentru frumos ale întregului restaurant. Amabilitatea este la ea acasă iar serviciile sunt ireproşabile. Într-adevăr se poate spune că beneficiezi de toată atenţia fără a ţi se sufla în ceafă iar recomandările privind meniul, deşi nu profi la cel mai înalt nivel, sunt de foarte mult bun simţ şi fără a fi susţinute cu insistenţă agasantă ca în alte localuri.

Deşi m-aş fi aşteptat ca restaurantul, în cazul în care ar fi fost descoperit în Bucureşti, să practice nişte preţuri piperate, am fost uimit să descopăr că preţurile sunt cel puţin rezonabile. Astfel, pentru o masă în două persoane am achitat 100 de lei. Bacşişul ţine de mâna fiecăruia, deşi trebuie să menţionez că am lăsat mai mult de clasicul 10% tocmai datorită serviciilor excelente şi prezenţei agreabile a chelneriţei. De asemenea, am observat că modul de raportare la client era generalizat, toţi angajaţii comportându-se ireproşabil.

Poate vă întrebaţi cu ce ne-am potolit foamea. Ei bine iată: ciorbiţă de văcuţă cu tot tacâmul (adică smântână, ardei, pâine de casă caldă, etc) – 2 porţii; pui cu lămâie şi miere garnisit cu piure; pui cu ciuperci în sos de vin alb cu anghinare and something (nu mai ştiu cum îi spune – specialitatea bucătarului din acea săptămână); salate de bureţi muraţi; o sticlă de vin alb demisec Sauvignon Blanc, Domeniile Segarcea, 2008. Muzica şi antrenul din partea casei. Deşi poate pare puţin, pentru un mâncău ca mine, porţiile au fost mai mult decât suficiente şi nu am mai putut răspunde afirmativ la recomandările de desert. De asemenea, trebuie să spun că bucătarul – să-i spunem Moise – a făcut minuni cu bucatele care ne-au amuţit pentru aproximativ 1 oră.

În încheiere, vă recomand ca – în cazul unei treceri prin Făgăraş – să nu rataţi această haltă pentru stomacul şi buna voastră dispoziţie. Recomand o vizită seara, în linişte şi cu oraşul la picioare. Adresa: Bdul Unirii, Bloc 1, mezanin, Făgăraş. Mai pe scurt, Centrul Civic Făgăraş, The Corner.

Popas la înălţime

• Idei fertile •

O discutie de zilele trecute mi-a adus aminte de o parte frumoasa a timpului trecut. O parte legata de munte, drumetii la inaltime, nopti aproape de stele…

…Abia asteptam sa punem la cale o vizita pana sus pe creasta sau macar pana la cabana. Odata stabilita data de plecare incepeam sa numar zilele ramase pana la startul drumetiei. De obicei, treceau destul de repede. Era atat de placut sentimentul ce ma trecea atunci cand ma apucam sa-mi scot rucsacul de la naftalina, cortul si sacul de dormit… Curatam bocancii, luam si o patura, sa fie acolo. Pe final, cotrobaiam prin camara bunicii unde sigur gaseam o bucata de slanina afumata, buna de pus pe tepuse in foc. In ultima zi ramasa, mai asezam in rucsac ce mai trebuiau de-ale gurii si verificam sa nu uit briceagul, cana, farfuria de tabla si ceva de imbracat mai gros…Gata, a sunat ceasul ! Saream din pat, mai rapid si mai voios ca niciodata, sunandu-mi tovarasii de trupa pentru a se urni si ei. In jumatate de ora eram toti adunati la punctul de intalnire, pregatiti pentru a ne intalni cu muntele.

Pana la buza urcusului catre inaltimile crestei aveam de mers pret de vreo doua ore prin camp. Privelistea era una impresionanta, batranul munte dezvaluindu-se in toata maretia lui. Sincer, nu cred ca pot gasi cuvinte pentru a descrie cu adevarat ceea ce se asternea in fata ochilor nostri iar o imagine impregnata in aparatul de fotografiat cu siguranta nu poate trezi aceleasi sentimente. Probabil, pentru fiecare trairile se impleteau altfel in fata acestui tablou…Aproape de capatul celor doua ceasuri, nu chiar obositoare, incepeam sa ne bucuram un pic de umbra primilor copaci iesiti in calea noastra. Padurea cea mare se vedea tot mai aproape. Ajunsi la primul popas, ne asezam pentru o scurta odihna. Nu lipseau tigarile Carpati aprinse fumatorilor si primele gaturi de apa. In fata noastra se deschidea prima imagine a crestei montane, asezata deasupra valurilor de brazi. Aerul tare incepea sa-si faca simtita prezenta, tot timpul insotit de aroma de cetina. Gata, intram in imparatia muntelui ! Drumul incepea sa devina mai anevoios iar efortul crestea considerabil odata ce inaintam tot mai adanc in padure. Urcam pe o poteca in permanenta strabatuta de un firicel de apa, ajutandu-ne din cand in cand de smocuri de iarba pentru a mai face un pas sau doi. Alaturi de drumul nostru se avantau grabite in vale apele unui rau, al carui ecou se indrepta catre noi din toate partile. Din cand in cand, cararuia se arunca la randul ei peste umerii apelor involburate, fiind ajutata de cateva trunchiuri rapuse de vreme. Popasurile noastre se inmultisera, uneori pentru a mai ne odihni si a ne potoli setea, alteori pentru a privi si asculta pur si simplu spectacolul din jurul nostru. Erau momente cand oboseala nu o simteam, doar gandindu-ne cat de norocosi eram pentru ceea ce ne oferea in acele clipe natura…Dupa inca vreo doua ceasuri, desisul de pana atunci incepea sa faca loc unei minunate pajisti, vegheata de o parte si de alta de inaltimile crestelor apasate de cer. Privelistea se transforma aproape in totalitate, sunetele se topeau deodata, bolta parea mai aproape…In timp ce eram intinsi pe covorul de verdeata, privind linistiti cerul si sorbind cu nesat aerul proaspat, soarele ne mangaia pe fiecare, parand ca ne ureaza bun-venit. Eram un pic epuizati de urcus insa oboseala placuta ne indemna sa mergem mai departe. Insa valea era toata a noastra. Nu vroiam sa mergem mai departe. Undeva, catre varful crestei se vedeau cateva urme de zapada. Pajistea, urcand catre stancile din fata era presarata din loc in loc de pete de culoare iar linistea incepea usor, usor sa ne acopere…

De fiecare data ramaneam cel putin o noapte pe Valea Sambetei, caci aceasta este zona unde am avut privilegiul sa merg de multe ori in anii trecuti. Alaturi de noi, alti turisti iubitori de munte. Seara ne adunam cu totii in jurul unui foc si impartaseam ganduri si fapte. Cerul senin era atat de aproape incat aveam impresia ca pot culege stelele de pe bolta. De aici, uneori am continuat drumetia catre traseul principal de creasta, spre Podragu sau Balea, alteori ne multumeam doar cu aceasta vizita scurta, luandu-ne ramas bun a doua zi de la cele inconjuratoare. Pot spune ca am avut ocazia sa fiu, la un moment dat, cel mai inalt om din tara, urcand pe Moldoveanu. Se spune ca se vede Marea Neagra sau Dunarea de aici, atunci cand este foarte senin. Eu, de fiecare data, nu am putut sa vad la mai mult de doi metri din cauza cetii… Nu voi compara cu alte zone montane din tara pentru ca fiecare are frumusetea ei si nici nu am fost in alte locuri. Consider, chiar si asa, ca Fagarasul ofera cele mai frumoase amintiri pentru cei care ajung sa-i atinga umerii.

Pana una alta, lasati ATV-ul, luati rucsacul in spinare si porniti la pas pe orice poteca montana, ascultati linistea padurii, admirati de la inaltime albastrul cerului, respirati aerul tare si rece…