La revedere, Filip

Filip m-a scos la o discuţie acum ceva vreme, pe acoperişul clădirii unde are terasa cu flori albe şi roşii. M-a văzut prins prea tare în mizeriile mele şi mi-a propus câteva momente de relaxare, în mijlocul cazematei sale răcoroase. Mi-a oferit un ceai verde, călduţ, un scaun moale, lăsat un pic pe spate, o pălărie de paie şi câţiva stropi fini de apă. Iar apoi îmi dădu un plic, rugându-mă să-l deschid când voi simţi că a venit momentul. Straşnic amic Filip, uneori. „Filip, iartă-mă că te-am făcut să plângi, câteodată. Ştii că sunt mai vulcanic.”. A zâmbit discret, dând impresia că, de fapt, nu mă aude. „Ştiu că eşti nefericit din cauza mea, uneori…”. Filip privea apăsat, adunând, parcă, fiecare milimetru pătrat al acoperişului pe care ne aflam. Tăcerea lui mă neliniştea, încurcându-mi relaxarea pentru care mă invitase. „Filip…!”.

Au trecut zeci de minute fără să-mi dau seama dacă vrea să-mi spună ceva, dacă nu cumva acesta era motivul pentru care m-a adus afară. Simţeam că pe el îl macină ceva ascuţit şi fierbinte, adânc şi dureros. Îl vedeam cum i se adună în gât cuvintele, oprite forţat de privirea pironită acum în marginea acoperişului. „Filip, dacă am spus ceva greşit, îmi cer iertare.”. Poate, cine ştie… „Nu. Nu tu m-ai făcut să plâng. Nu sunt nefericit din  cauza ta. Râd sau plâng pentru că aşa vreau eu. Înghit cioburi pentru că vreau eu. Eu decid pentru mine, nu tu. Dacă îţi accept cuvintele este pentru că vreau eu. Iar cuvintele capătă forme şi sensuri în mintea mea, aşa cum vreau eu. Şi mai apoi, râd sau plâng. Din cauza mea. Eu pot opri singur mizeria, dacă mă înec în ea. Eu pot să culeg flori, pentru mine. Sunt al meu. Tu, la rândul tău, eşti fericit pentru că aşa vrei tu, nu din cauza celorlalţi. Tu poţi refuza priviri, tu poţi lua decizii care să-ţi ofere lumină sau întuneric, tu suferi pentru tine şi nu pentru alţii, tu poţi ierta sau nu. Mintea ta ar trebui să-ţi fie prietenă, nu eu. Eu sunt doar un martor la scenariul pe care tu ţi-l scrii. Nimeni nu-ţi poate da sens mai bine decât o poţi face tu. Eşti stăpânul propriei raţiuni. Eşti al tău şi numai al tău. Ai voie să greşeşti şi apoi să repari, ai voie să fii trist, ai voie să fii vesel, ai voie să nu ai dreptate, ai voie să zbori. Orice gând izvorât în tine trebuie să-l îndrumi către tine şi către orizontul tău. Nu aparţii nimănui. Să nu uiţi niciodată!”. Am rămas nemişcat, mestecând tacticos cuvintele sale. L-am văzut cum i se lumină faţa, ca şi cum un demon ascuns de o mie de ani plecase din fruntea sa. Îmi zâmbi frumos, îmi puse încă o cană de ceai iar apoi, diafan, sări.

…Filip s-a dus. Au rămas câteva cuvinte şi o terasă plină cu flori albe şi roşii. Din când în când, mă duc acolo, mă aşez pe scaunul moale, adun câţiva stropi răcoroşi şi savurez un ceai verde. De fiecare dată, privirea îmi rămâne agăţată de marginea acoperişului, căutând paşii lui Filip. Căutând un drum prin aer, lipsit de cioburi, pe care să păşesc sperând că mă va duce la el. Mi-e greu, deocamdată, să-mi accept mintea ca pe un prieten. Iar drumul care pleacă din margine e tot mai apăsat…

Am deschis plicul, în timp ce m-am ridicat de pe scaun. Cum de a ştiut ce să-mi scrie?

Când vei sări după mine, să o faci în sus, nu în jos

aer

Întâi Martie, apoi şi Ziua Femeii

În sfârşit primăvara a reuşit să-şi facă cu greu loc printre mormanele stinghere de zăpadă îmbâcsită de pe marginea şoselelor şi printre blocurile mohorâte ce-şi aşteaptă rândul în programul de reabilitare termică. Şi aşa cum ne-a obişnuit încă de pe vremea când decupam hârtia creponată şi spuneam poezii elogioase despre mamă, Moş Crăciun sau despre conducătorul mult iubit, nu a venit singură. A cărat după ea, ca în fiecare an, şi cuplul de sărbători, Mărţişor – Ziua Femeii.

Dacă pentru natură primăvara înseamnă trezirea la viaţă şi reînceperea unu nou ciclu, pentru reprezentanţii sexului tare înseamnă efectiv trezirea. După Ziua Îndrăgostiţilor sau/şi Dragobete, zile în care bărbaţii şi-au făcut încălzirea cu tot felul de cadouri şi mici atenţii acordate exclusiv jumătăţii, păstrând cât de cât nivelul de alertă sub limită, săptămâna 1 – 8 martie reprezintă un adevărat tur de forţă pentru aceştia. În săptămâna asta, bărbaţii nu numai că trebuie să se axeze pe prietenele/soţiile/amantele lor, e aproape musai şi cavaleresc să ia în calcule şi contingente întregi de reprezentante ale sexului frumos cu care intră în contact într-o mai mică sau mai mare măsură. Şi aici se socotesc în principal colegele de birou. Dacă ai norocul să ai un număr numărabil, ca să zic aşa, de ele la locul de muncă, se rezolvă regulamentar şi discret, cu puţine eforturi. Dar dacă te prinde săptămâna cu pricina în mijlocul unui colectiv însemnat de femei, te apucă frământările…

În săptămâna 1-8 martie nu e loc de regim preferenţial. În perioada aceasta se aplică principiul de totul sau nimic. Ori cumperi o plasă de mărţişoare sau lalele ori zambile fără număr şi te apuci să împarţi în stânga şi-n dreapta la toate doamnele şi domnişoarele de-ţi ies în cale, ori te faci că plouă şi dacă eşti pus faţă în faţă cu o situaţie delicată pretinzi că ai fost atât de ameţit încât ai uitat cu totul de acest moment special. Scuza asta s-ar putea să ţină. Până la un punct, femeile tolerează bărbaţii mai ameţiţi. Am putea spune că e scuza perfectă pentru 1 Martie.

Dar dacă vrei să te fofilezi şi pentru 8 Martie, ar fi o stângăcie inimaginabilă să invoci acelaşi motiv. În cazul acesta, ori te revanşezi şi înmânezi regulamentar câte o floare tuturor colegelor pe care le-ai ratat de Mărţişor – care cu siguranţă te-au ţinut minte – spunându-le eventual că dacă de 1 Martie ai fost căscat şi ai uitat, de Ziua Femeii este plăcerea ta să dai o floare unei femei (dacă ai făcut-o femeie, deja ai cinci puncte din start), ori, mult mai simplu şi eficient, îţi iei liber.

Dacă faci greşeala fatală să dăruieşti mărţişoare sau flori doar unor anumite colege, în prezenţa altora ce sunt sărite, dintr-un motiv sau altul, din schemă, eşti halit de gărgăriţe. Devii instant un paria al biroului, ţi se va uita numele iar majoritatea fetelor se vor referi la tine folosind apelativul ăla. Pentru a evita această situaţie, cel mai indicat ar fi să faci într-un fel şi să te prezinţi într-o a doua etapă înmânându-le celor sărite din schemă cele de cuviinţă. Un asemenea gest te saltă zece punte în ierarhia celor mai finuţi/atenţi/drăguţi colegi şi-ţi asigură din partea lor zâmbete necondiţionate pentru o bună bucată de vreme.

În cazul ideal în care ai fost atent şi ţi-ai îndeplinit pe deplin sarcinile, oferind mărţişoare şi flori atât de 1 cât şi de 8 martie, atunci mobilizarea ta exemplară lor li se va părea ceva absolut firesc, va fi ca o simplă fărâmă de normalitate, pentru ca nu-i aşa, este natural ca un bărbat să-i ofere flori şi mărţişoare unei femei.

A şti sau a nu şti

    Sistemul de valori personal, şi nu social, ne ghidează cursul existenţei. De multe ori comparaţia se face între important şi neimportant. Cum se face alegerea şi, mai ales, cum definim termenii? Şi oare nu pierdem, de fapt, lucruri frumoase tot comparând la nesfârşit?
   Tendinţa fiecăruia este de a acumula şi de a ieşi deasupra turmei iar pentru acest lucru acţiunile sunt în consecinţă, călcatul în picioare fiind un efect secundar des întâlnit. Disperarea multora de a-şi construi statutul social individual, menit să anuleze anonimatul închipuit, este un drum pavat cu multe regrete. Dar regretele se văd doar la capăt de drum. Se văd doar atunci când nu mai este nimic de făcut. Totdeauna funcţionează o singură regulă, fără excepţie: lucrurile, faptele, persoanele frumoase sunt descoperite doar după ce dispar. Iar lipsa frumuseţii provoacă durere.
   Fiecare dintre noi este orb. Vedem vise şi ignorăm luminile din jurul nostru. Lucrurile mărunte sunt picături de fericire, aşa cum de multe ori pot fi picături de venin. Iar veninul îl gustăm tot timpul, ridicându-l la rang de licoare. Lumina, din păcate, rămâne stinsă în mintea noastră.
   Ce este important şi ce nu? Oricare poate decide acest lucru, în sinea sa. Provocarea este că nu vom ştii niciodată dacă finalul ne va aştepta cu flori sau cu un munte de păreri de rău.
 

Una la primărie, alta la bălărie…

Am remarcat în ultima perioadă, pe diferite suporturi media, isprăvile unor primari „vrednici” care, sanchi, se străduie în a schimba pozitiv imaginea localităţilor pe care le păstoresc. Sunt deja celebre fântânile multicolore, telegondolele, cu avize de plată peste norma suportată, moral, de contribuabil. Mai nou, cel puţin în capitală, unii edili au început a pune, cică, mare preţ pe spaţiile verzi decorative. Îmi vin în cap palmierii aşezaţi cu aroganţă şi snobism prin diferite intersecţii iar, mai nou, figurinele din plante, apărute ca nuca în perete prin unele sectoare. Pe lângă faptul că, iarăşi, facturile pentru aceste spoieli pot fi peste măsură, intervine şi totala lipsă de bun-simţ şi bun-gust. Dar nu aceasta este problema. Sunt un adept al conservării naturii precum şi al perpetuării exponenţiale a tot ceea ce înseamnă zonă verde, deci, într-un fel, mă bucură preocupările de acest gen. Mă doare, în schimb, faptul că se pot face cu banii cheltuiţi pe aceste porcării populiste şi linguşitoare unele lucruri cu adevărat serioase, din punct de vedere al conservării şi plantării de arbori. Sunt o groază de copaci lăsaţi să moară, există, de asemenea, foarte multe spaţii potenţial naturale neîngrijite. Dar, din păcate, ele nu ies cu nimic în evidenţă, ca şi amplasament. Intersecţiile sunt altceva. Acolo, băieţii cu tricolorul peste costum pot să-şi exprime la nesfârşit părerea lor despre fraierii care îi votează. Hrana spirituală a acestor mase de electori este dată de machiajul strident şi nepotrivit dar deosebit de scump al zonelor unde îşi freacă traseele zilnice. Ieşiţi din cartierele lor cenuşii, anoste, murdare şi betonate, aceşti bipezi cu mintea obosită şi odihnită în acelaşi timp, posesori de manevrabilitate a ştampilei în cabina de vot, sunt amăgiţi cu trei copaci exotici şi patru straturi de flori, încadrate strategic în peisajul oricum stricat al urbei. Relaxaţi de imaginea înfăţişată, indivizii uită de gropi, gunoi, transport jegos, aer murdar, câini vagabonzi, lipsa locurilor de joacă, a parcurilor, în fine, şterg puţin căte puţin lipsa unei vieţi normale. Iar când au tendinţa de revenire, au grijă aleşii să arunce o altă sesiune de transă urbană. Este revoltător faptul ca ne mirăm şi considerăm înfăptuiri măreţe nişte chestiuni care sunt normale şi sunt, oricum, plătite tot de noi. Mă refer aici la lauda exagerată atribuită unor primari care au mai cosmetizat câte ceva, peste medie, folosindu-se, oricum, tot de banul public. Am început să cred că, fără să inventăm vreo tehnologie, am descoperit în România călătoria în timp. Involuăm odată cu trecerea vremii. Deja îmi închipui urmaşii de neam, peste secole, hrănindu-se în copaci. Problema este că vor trebui să se adapteze pentru că, involuntar, copacii vor fi dispărut până atunci.

Rugăminţile lui Filip către somnul său

Filip ar vrea să doarmă. Să aibă o cameră doar a lui, cu razele de soare până la fereastră. Filip îşi doreşte un aşternut albastru şi răcoros, o draperie diafană şi zumzet de primăvară la orizont. Se gândeşte că l-ar primi pe Moş Ene călare pe o adiere de vânt, oferindu-i culori una după alta. Iar apoi, ascuns sub un cearceaf, ar aduna din fiecare lacrimă câte puţin, îndeajuns pentru a-şi clăti fruntea. După aceea, harnic, ar semăna răsaduri în grădina bunicilor şi-ar şterge florile de roua apărută dimineaţa, uşor, cu grijă la fiecare petală. Ar alerga apoi pe câmp, până la râu, să-şi spele mâinile iar mai apoi, mergând în sus, către izvor, Filip ar vrea să caute trifoi cu patru foi. L-ar pune în ierbar şi l-ar ţine o veşnicie. Apoi, ar dormi. Filip este obosit în visul său. Este obosit de visul său. Ar sta întins pe covorul de verde, cu gândul la stele şi privirea către apus. Filip visează să nu se trezească. Cel puţin, nu acum.