Idei de final

Departe de ochii unui oraş învăluit de straie gri, m-am aşezat în faţa focului de tabără, urmărind crengile de brad uscat cum ard spre cer. Mii şi mii de scântei, izvorâte din cetina plină de poveşti, dansează cu astrele unei nopţi de toamnă, luminându-mi sacadat fruntea. Amintiri din cele mai colorate scoteau în aerul tare întrebări ascunse până atunci sub buze, emoţii şi vise uitate sub praful unui colţ de suflet rătăcit. Nu-i aşa că nimic nu poate dura la nesfârşit?

Urmat de vuietul său, râul de pe fundalul monogului nocturn îşi pavează nestingherit calea, către mare, purtând istorisiri ale unui peisaj aflat veşnic la aceeaşi înălţime. Şi totuşi, nu… Fiecare anotimp îşi ia partea lui, fie din pădure, fie din stâncă, fie din păşune. Totul se schimbă, chiar şi râul se ascunde din când în când în măruntaiele muntelui, modelând mereu alte şi alte imagini. Iubeşti o vară, apoi o altă vară, apoi o altă vară. Uneori, rămâi atât de încrustat în zâmbetul unui peisaj încât ţi-l doreşti mereu. În aceeaşi formă, cu acelaşi parfum de verde, cu aceleaşi personaje din interiorul său şi purtând veşnic aceleaşi straie. Îl visezi în faţa unui foc de tabără, punând întrebări nocturne… Dorinţa rămâne vie la nesfârşit?

În faţa mea, mii şi mii de scântei urmează drumul spre înalt, chemate de sclipirea Căii Lactee. Observ că fiecare întrebare răsărită odată cu apusul, se contopeşte într-un răspuns, rece ca noaptea, cu firele de cenuşă lăsate pe ţărână de copiii focului. Spectacolul nocturn apropiat ochilor mei trezeşte din somn zâna albului pur şi-mi oferă acest moment, acum. Dimineaţă nu va mai fi la fel. Nici zâna, nici focul, nici dansul de scântei, nici Calea Lactee. Fiecare moment îşi are finalul său…

Arde-o!

Aflată în misiune în Bucureşti, o maşină de pompieri s-a răsturnat în plină stradă după ce un participant la trafic, mai grăbit, nu i-a acordat prioritate.

Şoferul vinovat a justificat reacţia sa declarând că şi el se grăbea spre nevastă-sa care a fost în flăcări toată ziua.

Foc şi gargară

    I-auzi ştire în Libertatea: cică în oraşul german Syke există cei mai proşti pompieri din lume. Cum aşa ? Păi sediul unităţii lor a fost distrus într-un incediu, cu tot cu maşini şi cu ce acareturi mai aveau ei pe acolo. Şi asta n-ar fi prima dată, dimpotrivă, acum câţiva ani dumnealor trecând prin aceeaşi experienţă. Surprinzător este faptul că tocmai nemţilor, părinţii organizării, li se întâmplă aşa ceva. Cauza focului pare să fi apărut în timpul unui exerciţiu. Un exerciţiu care le-a încins creierele, le-a dat foc la valize şi le-a aprins călcâiele, aş putea spune. Există posibilitatea ca angajaţii unităţii să fi fost imigranţi români care tocmai participau la onomastica unui coleg şi, din prea mult stoicism, au organizat grătarul din curte până în sala maşinilor. Şi până la urmă, cu cât focul mai mare, cu atât mai bine, se face carnea mai repede. Şi e şi lumină mai multă, să poată să-i vadă tot gură-cască cum petrec ei. Oricum, măcar au fost finuţi şi au părăsit locul faptei în momentul în care au sosit cei aproape 250 de colegi de breaslă veniţi din localităţile învecinate pentru a stinge focul. Probabil au plecat să mai bea o bere înainte de a ajunge fiecare la casa lui. Oricum, măcar se pot reprofila din pompieri în organizatori de petreceri.
   A-propos de cele de mai sus, aştept reporterii Libertăţii să-i descopere şi pe următorii: măcelarul ajuns cu cuţitul la os, vânătorul cu ochii de vulpe, cardiologul cu vierme la inimă, oftalmologul cu orbul găinilor, biciclistul cu beţe în roate sau ţiganul înecat la mal (sau ieşit la liman). Eu aş prefera să-i vedem pe dumnealor: poliţistul care-şi suspendă singur carnetul, procurorul care se bagă singur la puşcărie, chirurgul care îşi greşeşte lui însuşi operaţia sau emo-kid-ul care coase rana altuia ca să cadă el în ea.

   Informaţie de ultimă oră, din Adevărul de seară: Monica Columbeanu va primi de la soţul său zece lebede. Cred şi eu, s-o fi săturat săraca să se joace cu un singur şi acelaşi papagal.