Le-Odă lor, profesorilor

• Frustrări din cartier, Promo •

Am primit pe adresa redacţiei o epistolă electronică de la unul din politehniştii încă urmăriţi de fantomele trecutului. Episodul pilot al acestui vis urât ce a poposit în căsuţa noastră de mail pentru a-şi odihni puţin săgeţile înainte de a vă fi dat şi vouă spre lecturare, îşi trage seva din experienţa anilor de studenţie, mai precis din relaţia cu dihania botezată Facultate sau cu însuşi Răul personificat, experienţă care supurează acelaşi gust amar împărtăşit de majoritatea politehniştilor, ce îţi inundă fiinţa de frustrare asemenea sângelui nerăzbunat din tragediile antice.

Doamnelor, domnişoarelor, domnilor, politehniştilor, să curgă lectura. Atenţie, orice asemănare cu personaje reale nu este deloc întâmplătoare.

Scopul acestui articol este să demoleze „superioritatea” învăţământului universitar românesc,

Astăzi vom începe cu Universitatea Politehnica Bucureşti, Facultatea de Automatică.
Iar invitatul nostru va fi „domnul” X.
Ups, deja m-au trecut fiorii când i-am rostit numele.
Pentru că X îşi bazează ştiinţa pe frică.
Toţi studenţii care intră în facultate sunt vinovaţi, iar el este jupânul care taie şi spânzură.
Facultatea este moşia lui şi target-ul final este patul lui Procust.
Indiferent cât ştii când intri în facultate, la sfârşit trebuie să fii îndoctrinat de sistem.
Scopul principal este umilirea omului şi aducerea lui în stare de executant.
„Conducerea” ştie ce trebuie să facă studentul.
Menirea principală a studentului este supunerea.
Dacă eşti supus progresezi. Poate iei şi bursă.
Iniţiativele sunt rele. Iniţiativele pot răsturna un sistem.
Sistem datorită căruia ei rezistă.
Ştiinţa este de prin anii ’60 dar cui dracului îi pasă…
Părinţii îşi trimit copiii la facultate. Vor ca şi copiii lor să reuşească în viaţă.
Le dau bani, cu greu strânşi, iar copiii lor trebuie doar să se ducă la facultate să înveţe.
Dar copiii, când merg la facultate, dau de X.
Specialitatea lui este să distrugă omul.
De o viaţă face asta şi se pricepe bine.
Ideea este simplă. Cu cât te comporţi mai rău cu un om cu atâta îţi va fi mai supus.
Iar feedback nu există. Poate să facă ce vrea el. Este stăpânul absolut.
Trebuie doar să dea în studenţi.
Primul discurs al lui X este că nu ştiţi nimic.(Poate că acesta este chiar scopul pentru care am venit?…)
Următorul pas este supunerea absolută. Care iese din rând este tăiat.
Dacă citiţi acest articol, interesaţi-vă puţin de rata sinuciderilor din P16, Regie. Este un subiect tabu.
Drumul în facultate este greu.
De la secretare nesimţite, încurajate de sistem, la asistenţi câini.
Dacă vezi că unuia îi merge capul, îl promovezi puţin dar îl faci câine. Câinele te protejează.
Cum faci dintr-un om de bună credinţă, câine?
Simplu. Îl laşi să facă treaba de laborator, seminarii; îl iei la un proiect din care vin bani.
Îi promiţi marea cu sarea şi ceva bani dacă lucrează.
Omul bagă mare. Dar când vin banii îi tragi ţeapa, nu îi dai nimic.
Îţi iei tu banii. În schimb, îl laşi să dea în studenţi.
Dacă prima dată nu a funcţionat, a doua oară nu are cum să dea greş.
Studentul român e vinovat.
Din momentul în care a intrat în facultate, nu are nicio şansă în afara de pupatul în cur.
Metoda promovată de sistem.
Oricum, sistemul nu are niciun instrument de măsură a calităţii.
Unitatea de măsură e bafta.
De la cursuri aberante care nu spun nimic, la o atmosferă grea de puşcărie care se scurge prin geamurile prăfuite; doar aroganţa şi dispreţul îţi aduc aminte că nu ai mâncat nimic.
Pregătirea pentru piaţa muncii se face în cămin.
Îţi iei un calculator, vorbeşti cu tovarăşii şi începi să înveţi de unu singur.
Bagi mare dacă vrei să câştigi doi lei după ce ţi-ai luat şi ultima hârtie din facultate.
Când ai scăpat şi eşti liber, te trezeşti că bei prea mult.
Funny, îţi aminteşti că la început nu îţi plăcea să bei.
Dar decât să înnebuneşti…

Schimbaţi ceva!
Horea

PS: pentru curioşi, în cazul de faţă , X = Ion Dumitrache

Să munceşti tu, bă!

• Aberația de intelect, Promo •

Coal_Miner_1_large

Suntem ipocriţi când spunem că ne place să muncim. Munca, prin chiar definiţia ei, nu presupune plăcere, entuziasm. Munca este doar un compromis necesar pentru obţinerea altor lucruri pe care ni le dorim. Nu pot crede că cineva pune osul la treabă pentru că iubeşte să facă acel lucru. Cu siguranţă asta ne lasă să credem patronii sau cârnăciorii de la management. Cu toate astea nici unul dintre ei nu se comportă ca atare. Nici unul nu dă CUBA cu tine când vii la servici şi nici unul nu bea o bere la masa de prânz. Nici unul nu acceptă întârzieri că ai băut prea mult aseară şi nici unul iese cu tine la şpriţ ca să faci mişto de el. Şefii mei nu acceptă altă ţinută decât cea office, nu vor să înfiinţeze un spaţiu pentru chill-out şi fac scandal dacă faci mişto de un client idiot. Păi dacă munca este fun, hai să ne comportăm ca şi cum am fi prieteni.
Munca, pe mine personal, nu mă defineşte. Sunt unul dintre ăia care îşi bagă pula. Aici, s-ar putea ca unii prieteni să îmi bată obrazul şi să îmi spună că-s măgar. Există unii care vor eficienţă şi comportament responsabil. Nu cred în aşa ceva. Nu înţeleg de ce m-aş implica într-un job care nu mă reprezintă, de ce aş aproba din cap un idiot sau de ce ar trebui să accept să îmi schimb gândirea în urma indicaţiilor preţioase.

Jobul condiţionat de patron sau companie mi se pare una dintre acele idioate creaţii care facilitează controlul asupra spiritului. Jobul robotizează şi condiţionează. Jobul mă limitează la viziuni impuse de acei câţiva care supervizează. Munca depusă în folosul altcuiva sau a altceva care nu te reprezintă nu are sens şi te condiţionează pavlovian. Activitatea fără semnificaţie personală opacizează spiritul şi sufocă percepţia asupra vieţii. Când poţi să te dedici ţie însuţi, prietenilor, lucrurilor care au sens personal?

Munca înseamnă încartiruire în normalitate.

Însă, principalul motiv pentru care nu agreez munca condiţionată este faptul că astăzi munca aşa cum este ea aplicată nu mai creează valori. Munca este ghidată către eficienţă şi nu către semnificaţii. Trebuie să producem mai mult, mai repede, mai eficient. Nu mai contează valoarea personală, semnificaţia rezultatului muncii noastre. Producem cantităţi şi nu semnificaţii. Mi se pare trist că din ce în ce mai mulţi se orientează către acumularea de valori create de alţii şi nu creează chiar ei valorile care ar fi reprezentative pentru ei. Tot trist este că stilul ăsta de a munci nu poate duce decât la propagarea şi stabilirea lui ca normă în societate. Normalitatea este doar una chiar dacă pute a rahat de la o poştă. Cu timpul ne obişnuim şi va mirosi a trandafiri. Şi ne vom învăţa copiii că “meseria e brăţară de aur”.

Sincer, mi-aş dori să stau la soare pe nisip cu picioarele în mare şi să citesc o carte oarecare. Proşti sunt destui care să muncească.

Haz de necaz idiot

• Frustrări din cartier, Promo •

Se spune că românul face haz de necaz şi că această atitudine l-a ajutat să treacă cu brio peste secolele pline de frământări politice şi sociale. Mentalitatea hazului de necaz s-a impregnat atât de bine printre neuronii retarzi ai poporului încât, astăzi, locuitorii spaţiului mioritic (ce literar sună, noo?) reuşesc să transforme eficient tot ceea ce este anormal peste graniţă în chestiuni normale şi odihnitoare pentru materia cenuşie. A face haz de necaz înseamnă pasivitate şi resemnare în faţa fatalităţii (şi nu numai), acceptând tacit ca singură armă râsul. Şi mult râs duce, până la urmă, la plâns.

Primele exemple care îmi vin în cap sunt celebrele şi tristele greşeli de exprimare ale unor oameni care au fost puşi de unii români să le reprezinte interesele. Mă rog, definiţia cuvântului nu este profund înţeleasă de o mare plajă a acestor alegători. Revenind, mi-aduc aminte cu greaţă de gibonul peste giboni Vanghelie, zis Marean, acest stăpân al inelelor de logodnă cu mafia de orice fel, care a gafat-o în public, prima dată cu „almanahe”. În mod normal, într-o ţară normală (a-propos, România este o ţară?), indivizi ca acesta nu aveau ce să caute pe scena politică, cel puţin nu la acest nivel. A dranjat pe cineva acest lucru, şi-a pus ţopârlanul de rând problema că un analfabet a ajuns să îmbuce din greu banul public, sub pretextul conducerii unei primării de cacao? Noooo. Toată lumea a râs, s-a prăpădit bălind de greşeala omului, trecând-o mai apoi în normalitate. Unii cu siguranţă şi-au pus la un moment dat problema dacă nu cumva „almanahe” este termenul corect. Iar viaţa a curs nestingherită mai departe…

Sărind câţiva ani mai departe, ajungem la o altă celebritate a scenei cu reprezentaţie de bordel româneşti, respectiv cea politică. Cine nu o ştie măcar la botox, scuze, buze, pe d-ra Băsescu Elena? Da, EBA. Discursul domniei sale, ameţitor de ambiguu şi diafan a forţat până la supraîncălzire neuronul pudrat cu prafuri scumpe şi loţiuni de firmă astfel încât nu a fost greu să iasă în eter termenul „succesuri”. Şi dă-i, şi râzi…Cu presa în frunte,  poporul a taxat nesemnificativ şi această scăpare, catalogând-o, într-un final, în ceaslovul chestiunilor cotidiene şi uşor de trecut. Dovadă şi locul de europarlamentar al duduii.

Să mai numim pe domnii Constantinescu Nicuşor, domnul cu o deosebită plăcere de a dormi în intersecţii, de domnul Băsescu, tatăl lor în toate cele, domnul Geoană, domnii parlamentari, surprinşi în ipostaze din cele mai amuzante (făcând biluţe, dormind în linişte pe fotoliile scumpe din Parlament, citind reviste cu ţâţe pe copertă, scărpinându-se cu sictir pe la coaie), pe orice Dorel care provoacă o pană de curent la tot cartierul, pe analfabeţii de lângă noi care formează generaţiile următoare? Are rost să-i punem pe toţi aceşti actori de comedie într-o lumină proastă atât timp cât poporul se amuză pe seama lor, nebăgând de seamă căcatul în care se afundă? Păi, ce, să fiu apoi ăla negativistul şi fără simţ al umorului? Nu mai bine îmi văd de treaba mea şi îmi cumpăr un bilet dus Noua Zeelandă?

Frustrări de ora 10

• Frustrări din cartier •

     Mă revoltă tot rahatul ăsta care ne înconjoară la mometul de faţă, tot “praful în ochi” ce mă împiedică să-mi văd de viaţă. Poţi să te uiţi puţin în jurul tău şi vei descoperi cu siguranţă un dobitoc, gata să-şi exprime opinia vis-a-vis de cât de prost merg lucrurile. Cel mai greu este atunci când conştientizezi că sunt prea mulţi în tagma asta. Uneori chiar mă simt ca făcând parte dintre ei şi mă retrag repede în carapace sau încerc să “repar” discursul când îmi dau seama că persoana din faţa mea cască alene…
     M-am săturat de muncă, de discursuri moralizatoare bazate pe minciuni, de ore târzii şi de amiciţii prefăcute. Consider zilele acestea ca zilele regăsirii mele ca om, regăsirea simţurilor adormite şi a sentimentelor reprimate .
     Cenuşiul de Bucureşti poate rivaliza cu Albastrul de Voroneţ într-o antiteză dusă la extrem…Apasă atât de tare asupra conştiinţei de sine încât insensibilitatea preia controlul total şi te transformă într-un animal gata să prefacă în scrum tot ce este mai bun în tine. Oraşul şi oamenii din el se strică reciproc iar orice intrus este redus la tăcere sau transformat, sub imperiul unei forţe de atracţie ce subjugă instantaneu.
      E un sentiment iluzoriu că-ţi poţi trăi viaţa aşa cum vrei tu…Poate ai întâlnit oameni animaţi de speranţe, gânduri pozitive, eroic-stupide sau înălţătoare. Uită-te un pic înapoi şi vei vedea o cădere spectaculoasă, demnă de cartea recordurilor…Este ca în bancul acela,  “râdem, glumim dar nu părăsim incinta”. Vezi tu, eşti prins în capcana reprimării, a frustrării, a autoinhibiţiei…N-ai să mai gândeşti la fel a doua oară…Voinţa nu s-a dat ca Wiesana, n-a ajuns la toţi!
     Îţi aduci aminte că ai fost un timp fericit, că într-un timp chiar simţeai că trăieşti şi că viaţa nu-ţi punea atâtea obstacole. Sunt doar firimituri strânse de-a lungul timpului, timpul…cel mai mare duşman al tău. Le numeri pe degete şi te gândeşti la compromisuri tacite şi alegeri proaste…Oare ar fi fost altfel dacă…Prea târziu, fraiere!!
     Cât de prost poate să-ţi meargă într-o zi astfel încât să ajungi să scrii textul ăsta patetic??!

   Mda….pun punct frustrărilor de azi. Un Kings of Leon sună bine în singura boxă pe care o mai am la PC. Şlapi…tigară…duş (rahat, am uitat că am spart becul la baie dimineaţă). Oricum, nu suport să mă văd în oglindă, aşa că…