Planşeta maimuţelor

Am urmărit aseară spectaculosul recital de autogoluri al celor de la CFR Cluj, în meciul cu Bayern Munchen. Abia azi am aflat că scorul final a fost 3 la 2 pentru nemţi, şi nu 2 la 1, aşa cum am remarcat eu. Ai dracu’ nemţii ăştia, muncesc şi-n somn…

Nu vreau să comentez în niciun fel conţinutul tehnic al confruntării pentru că nu mă pricep. Las asta în seama colegilor mei, academicienii, respectiv a domnului Bilă, şef la Departamentul Sportiv Semi-Forza Steaua al Revistei Cioburi. Ce mi-a sărit în ochi, în schimb, nu a fost o petardă sau vreo brichetă din tribune, ci tocmai atmosfera făcută de spectatori precum şi diferenţa de mentalitate dintre ai lor şi ai noştri. Şi, inevitabil, mi-aduc aminte de recentul „derby” dintre Dinamo şi Steaua. Mi-aduc aminte nu de meciul în sine, destul de anost, ci de confruntarea susţinută cu multă abnegaţie de suporterii celor două echipe. Mai exact, tradiţionalele lupte de maimuţe.

Nu am să înţeleg niciodată (şi nu cred că este ceva de înţeles) ce scurt-circuite se produc între sinapsele celor doi sau trei neuroni aflaţi sub scalpul ultraşilor. Pe lângă faptul că partea sportivă a unui meci, adică partea interesantă şi importantă, nu excită prea mult receptorii atrofiaţi ai gibonilor amintiţi mai sus, nici măcar ideea că ar putea să-şi umple mecla cu sânge nu-i ţine departe de stadion. De fapt, tocmai asta cred că este şi ideea, să împartă nişte picioare şi pumni, asezonaţi puternic cu „muie” şi „sugi p#la”. Imaginile de la tv vorbesc de la sine.

Soluţia de curăţare a suporterilor-paraziţilor oferită de Jandarmerie nu este una tocmai eficientă. Adică dă rezultate pe moment dar nu de lungă durată. O soluţie optimă şi eficientă ar fi cazarea maimuţelor în taberele militare din Afganistan. Acolo, îmbrăcaţi, hrăniţi şi înarmaţi corespunzător (mai ceva ca la mă-sa natură acasă), băieţii responsabili cu scandalul în şi pe lângă stadioane vor putea să pună în aplicare toate metodele de scuipat, înjurat, fut#t bocanci în gură şi pumni în nas, plus că vor avea bonus şi arma cu gloanţe adevărate.

Îmi doresc să stau aşezat confortabil pe un scaun de pânză, privind liniştit cum la 15 metri în faţa unui vehicul de recunoaştere se deplasează un grup de ultraşi, îmbrăcaţi militar şi transpirând abundent. Apoi, când vor călca pe mina amplasată de talibani, să-mi iau acuarela şi să încerc să nimeresc cât mai bine roşul acela care va ţâşni în toate părţile. Toate astea, cu Ilie Dobre în căşti, la emisiunea Fotbal minut cu minut.