Coş de gunoi

– Şi? Cum a fost? Ce ai văzut? Aşa-i că e altceva?
Am lăsat ochii în jos şi m-am gândit de unde să încep povestirea. Am “revăzut” casele, drumurile, dealurile, localurile, oamenii… Tot ce reuşisem să văd din Austria în 5 zile. Şi, din tot ce-aş fi putut spune, am zis aşa:
– Băi, să ştii că n-am văzut nimic supracalifragilistic!
Şi aşa şi e.
Drumuri – ca toate drumurile, aşa cum ar trebui sa fie un drum: fără gropi, fără animale moarte la tot pasul, fără buruieni crescând printre crăpături, fără borduri înecate de praful strâns la margini…
Casele – ca toate casele, aşa cum ar trebui sa fie o casa: îngrijite, fără vopsea scorojită pe ziduri şi, în general, respirând a “curat” chiar dacă erau construite în 1600…
Oraşe – ca toate oraşele, aşa cum ar trebui să fie un oraş: curate, cu bănci şi coşuri de gunoi la tot pasul, unde “spaţiu verde” înseamnă “plante” şi nu pământ bătătorit, unde istoria e conservată cu fiecare cărămida,  piatra şi ochi de geam al ei şi transformată într-un turism plăcut şi profitabil.

Da, mi-a lipsit foiala Bucureştiului.
Da, simţeam că lipseşte ceva în liniştea ce cădea încă de la primele semne ale serii.
Da, mi s-a părut exagerat când gazda s-a alertat teribil sa nu primească observaţii sau chiar amenda din cauza fumului de la grătar (grătar făcut într-o gradină de vara, la marginea oraşului – grădini făcute şi închiriate de primărie ca oamenii să aibă oaze de “evadare”) .

Dar, revenind la întrebarea prietenului meu, nu am văzut nimic supracalifragilistic. Lucrurile erau făcute pur şi simplu cu simţul răspunderii, bine, practic şi cât se poate de estetic.
Şi oamenii păstrau ceea ce aveau.
Totul era întreţinut şi exploatat.
Nimic deosebit: nu am văzut nimic care sa nu fi poată fi făcut şi aici.
Nici o supertehnologie, nici un efort supraomenesc. Doar normalul, în cea mai simplă şi contemporană definiţie a sa.

Revenind în ţara, am simţit (cum au simţit mulţi din cei ce au fost pe-“afara”) izbitura gunoiului, a delăsării, a nesimţirii şi a nepăsării.
Chiar asta a fost senzaţia: că m-am întors într-un grotesc coş de gunoi.
Ciudat… Până şi animalele ţin curat pe lângă culcuşurile lor…

Dunăre

Marţi, trei pubele rele

De ceva vreme plec la serviciu pe bicicletă. M-am gândit că e un mod plăcut de a începe ziua, de a depune un pic mai mult efort fizic şi de a evita pe căldurile infernale transportul în comun. În plus, ai bonus o grămadă de evenimente (spectacole de stradă) cu acces gratuit.


De când mi-am schimbat mijlocul de deplasare am schimbat, bineînţeles, şi traseul. Merg mai mult printre blocuri. Surprinzător nu am avut probleme cu cei mai buni prieteni ai omului, fani roţi sau orice obiect în mişcare. Au fost cuminţi, au stat la locul lor sau erau prea somnoroşi la ora aia. Probabil, cu prima sperietură mai serioasă cauzată de patrupezi, voi scrie un alt post.


Altceva mi-a atras atenţia, de fapt m-a făcut să mă clatin pe bicicletă în încercarea de a evita dezastrul ce ar fi putut să se producă graţie stomacului necunoscător al noilor provocări matinale.


Era marţi. Marţea se colectează gunoiul
; un lucru perfect normal. Dar devine anormal când la 30 de grade Celsius, dis-de-dimineaţă, vezi aleile de printre blocuri ude, întrebâdu-te ca prostul când naiba a plouat, iar din metru în metru câte o baltă lăsată de scursurile şi zemurile de prin pubele sau de prin maşinile de colectare. De fapt, bălţile se transformă de la caz la caz în forme de relief în miniatură, în voma unui elefant consumator de prea multă saworma sau în râuri de zeamă galbenă, toate cu nişte arome ce ar putea întoarce pe dos şi stomacul celui mai mare mâncător de căcat. Până şi în aer se poate vedea o perdea verde-gălbuie, o ceaţă de culoarea unui bolnav de icter. Ori în zona respectivă, cu blocuri de zece etaje şi câte cinci sau şase scări, toată lumea îşi face nevoile în pubele direct, ori toţi sunt bulimici şi aleg să vomite în pubele tot ce îngurgitează, ori e o singură marţi pe lună când se colectează resturile de prin zona respectivă.


Indiferent de caz, nu e un lucru normal să nu existe o măsură decentă pentru a evita astfel de întâmplări. De vină sunt, după părerea mea umilă, în mare parte locatarii dar şi firmele de salubrizare şi primăriile. Spun asta pentru că mă întreb cât de greu poate fi să îţi strângi gunoiul în saci de plastic înainte să îl arunci pe toboganul colector sau să încerci să nu arunci resturile de ciorbe şi tocăniţe direct întrânsul?


De cealaltă parte sunt cei responsabili de adunarea resturilor menajere. Adică am putea accepta că vara gunoiul pute mai tare dar aşa de complicat e să scoţi şi un furtun sau o maşină cu apă, când ştii ce se întâmplă, şi să dai o spoială până se scurge în canal toată spurcăciunea rămasă? Nu cred că e vorba de costuri, doar maşinile ce spală (mai mult udă) străzile principale ies la treabă şi pe ploaie. Complicat nu e dar deranjul e probabil prea mare pentru o capitală ce se vrea europeană.


Refuz să încerc să mă obişnuiesc în general cu răul doar pentru că trăim în România! De aceea respect pe oricine ştie ce e un sac de gunoi, ce e o pubelă, pe oricine e deranjat de mirosul infernal produs de gunoi iar pentru asta încearcă să insufle celor din jur nişte reguli de bun simţ.

Diana

De ceva vreme plec la serviciu pe bicicletă. M-am gândit că e un mod plăcut de a începe ziua, de a depune un pic mai mult efort fizic şi de a evita pe căldurile infernale transportul în comun. Şi ai bonus o grămadă de evenimente, cu spectacole de stradă, cu acces gratuit.
De când mi-am schimbat mijlocul de deplasare am schimbat, binenţeles, şi traseul. Merg mai mult printre blocuri. Surprinzător nu am avut probleme cu cei mai buni prieteni ai omului, fani roţi sau orice obiect
în mişcare. Au fost cuminţi, au stat la locul lor sau sunt prea somnoroşi la ora aia. Probabil, cu prima sperietură mai serioasă cauzată de patrupezi, voi scrie un alt post.

Altceva mi-a atras atenţia, de fapt m-a făcut să mă clatin pe bicicletă în în
cercarea de a evita dezastrul ce ar fi putut să se producă graţie stomacului necunoscător al noilor provocări matinale.
Azi e marţi. Marţea se colectează gunoiul, un lucru perfect normal. Dar devine anormal când la 30 grade Celsius
, dis-de-dimineaţă, vezi aleile de printre blocuri ude, întrebâdu-te ca prostul când naiba a plouat, iar din metru în metru câte o baltă lăsată de scursurile şi zemurile de prin pubele sau de prin maşinile de colectare. De fapt bălţile se transformă de la caz la caz în forme de relief în miniatură sau în voma unui elefant, consumator de prea multă saworma, sau în râuri de zeamă galbenă, toate cu nişte arome ce ar putea întoarce pe dos şi stomacul celui mai mare mâncător de căcat. Până şi în aer se poate vedea o perdea verde-gălbuie, o ceaţă de culoarea unui bolnav de icter. Ori în zona respectivă, cu blocuri de zece etaje şi câte cinci sau şase scări, toată lumea îşi face nevoile în pubele direct, ori toţi sunt bulimici şi aleg să vomite în pubele tot ce îngurgitează, ori e o singură marţi pe lună când se colectează resturile de prin zona respectivă.
Indiferent de caz, nu e un lucru normal să nu existe o măsură decentă pentru a evita astfel de întâmplări. De vină sunt
, după părerea mea umilă, în mare parte locatarii dar şi firmele de salubrizare şi primăriile. Spun asta pentru că mă întreb cât de greu poate fi să îţi strângi gunoiul în saci de plastic înainte să îl arunci pe toboganul colector sau să încerci să nu arunci resturile de ciorbe şi tocăniţe direct întrânsul?
De cealaltă parte sunt cei responsabili de adunarea resturilor menajere. Adică am putea accepta că vara gunoiul pute mai
tare dar aşa de complicat e să scoţi şi un furtun sau o masină cu apă când ştii ce se întâmplă şi să dai o spoială până se scurge în canal toată spurcăciunea rămasă? Nu cred că e vorba de costuri, doar maşinile ce spală(mai mult udă) străzile principale ies la treabă şi pe ploaie. Complicat nu e dar deranjul e probabil prea mare pentru o capitală ce se vrea europeană.

Refuz să încerc să mă obişnuiesc
în general cu răul doar pentru că trăim în România ! De aceea respect pe oricine ştie ce e un sac de gunoi, ce e o pubelă, pe oricine e deranjat de mirosul infernal produs de gunoi iar pentru asta încearcă să insufle celor din jur nişte reguli de bun simţ.

Armata e gunoi!

Unul dintre puţinele lucruri utile făcute după  ’89 este şi desfiinţarea stagiului militar obligatoriu. Armata, aşa cum era înţeles să fie ea făcută până mai acum câţiva ani, nu era decât o reminiscenţă a unui fost sistem de opresiune, care, sub semnul ordinii şi disciplinei, îndobitocea şi mai tare. Nu ştiu câţi au ales din patriotism o carieră militară. Cert este că mulţi au urmat-o pentru că, nu-i aşa, armata era cea mai sigură atunci când te gândeai la un loc de muncă. În toiul restructurărilor, nu acelaşi lucru îl pot afirma şi astăzi cadre militare.

Armata, a fost şi încă mai este în opinia multora, cea mai benefică maşinărie de făcut bărbaţi pe bandă rulantă. Stagiul militar, aşa cum era satisfăcut el cu mult mai multă vreme în urmă, era într-adevăr etapa în care băiatul cu mustaţa abia mijită era luat de la coda vacii şi de sub aripa proteguitoare a mă-sii, şi era pus să ia taurul de coarne, în situaţii cu care cu care nu se mai întâlnise niciodată. Stagiul militar, fie pace sau război, era considerat hopul necesar pe care trebuia să-l treacă un flăcău pentru a deveni bărbat în toată firea.

Astăzi, când se lucrează de zor la punerea pe roate a unei armate de profesionişti, încă mai întâlnesc indivizi ce susţin că fără armată făcută eşti doar pe jumătate bărbat. În regimul în care se desfăşura până nu demult stagiul militar obligatoriu, nu ai cum să nu exclami indignat că aceasta este o tâmpenie prin excelenţă. Nu cred că este necesar să îţi iroseşti timp bun din viaţă (şase luni, un an), lăsând pe alţii să te fută la popou – la figurat, desigur – pentru a te considera pe deplin bărbat.

Cum bine remarca şi regretatul Florian Pitiş, armata uniformizează. Pe cel tâmp şi fără aspiraţii îl ridică de guler iar pe cel isteţ, care vede dincolo de limite, îl cocoşează. Şi toată această operaţiune este făcută până ce amândoi ating acelaşi nivel. Un nivel al evoluţiei sau unul al degradării; un nivelul al unei armate cu exponenţi în marea lor majoritate inapţi să poarte o armă; o armată în care cea care dictează este frustrarea unor imbecili inadaptaţi.

Nu ştiu despre voi, dar eu nu pot să nu mă amuz de fiecare dată  când cineva cu stagiul militar satisfăcut povesteşte cât de bine a dus-o el ca militar, în detrimentul altora. Nu am întâlnit o singură persoană care să admită că el chiar a pătimit în toată această perioadă. Toţi au fost ăia mai şmecheri, toţi au ştiut să se dea bine pe lângă superiori, toţi au nimerit într-un final la căldurică. Aşadar, am şi eu o întrebare? Unde sunt toţi fraierii ăia din armată dacă nici unul n-a ajuns printre noi? În patul duşmanului ori în patul puştii?

Evoluția de ghenă

O mare parte a macacilor de bloc a evoluat pe scara evoluției sociale, descoperind ghena comună. Astfel, creierul acestora, în mare parte nefolosit (și aici mă refer la partea care se folosește), a adăugat în baza de date acea încăpere micuță de lângă apartament unde se aruncă deșeurile menajere. Mă rog, termeni care încă nu au sens în mintea lor. Și spun evoluție pentru că primatele amintite mai sus au renunțat la orizontul oferit de ferestre pentru a scăpa de mizeriile lor, folosind astfel trista invenție comunistă de pe scara blocului.

Evoluția făcându-se extrem de lent, macacilor de bloc le va mai lua două sau trei generații până vor învăța să-și strângă gunoiul în pungi, legate la gură, pentru a nu înfunda nările vecinilor din jungla de cartier cu aromele lăsate de murdăria lor. Deocamdată, ei vin direct cu găleata (sau orice alt recipient care păstrează sedimente căcăcioase  pe pereți) și varsă gunoiul pe tubulatură (există o rasă a acestora care îl lasă direct lângă ghenă). Iată cum, astfel, sedimentele din găleată se mută pe pereții ghenei, oferind locatarilor diverse parfumuri numai bune de stârnit voma. Orice recomandare făcută pentru folosirea pungilor este, de cele mai multe ori, pierdere de vreme și neuroni.

Îmi dau seama că, în acest mod, pasul către sortarea deșeurilor este unul echivalent cu trecerea de la epoca de piatră la primul zbor pe Lună. Și, cu toate că macacii de bloc au vina lor, o mare responsabilitate revine, ca de obicei, autorităților. Se tot spune, de când cu integrarea în U.E., că ghenele de scară vor fi închise, că vor fi aduse tomberoane pentru a sorta gunoiul, că populația va fi îndrumată în acest sens, etc. Vorbe multe, de fapt, și fapte ioc. În fond, într-o țară de căcat, până și aruncarea gunoiului este o activitate de căcat.

Mic pastel contemporan

    O zi plăcută, rătăcită la îmbinarea dintre vară şi toamnă, m-a scos pentru o jumătate de oră din hruba imperialistă într-un parc aflat în spatele unor blocuri tip, moştenite din epoca de aur comunistă. Plăpânda zonă verde, cosmetizată  în contemporanul stil neomioritic, adăposteşte un spaţiu dedicat copiilor, îngrădit cu un gard grosolan vopsit în verde şi dotată cu accesorii din plastic şi metal pentru zbenguială. Pe jos, nisip şi smocuri uscate de iarbă.

   Odată cu gânduri pierdute în industrial, o briză alerga şoptită printre ramurile copacilor de deasupra, rupând din loc în loc câte o frunză, îndemnând-o să alunece către pământul mamă şi tată. Acoperit de nisip şi smocuri de iarbă uscată. Presărat, precum decorul trist industrial încropit de un pictor decadent, cu resturi de plastic, hârtii, chiştoace, pungi. Pete ale progresului. Gunoi făcut de oameni. Copii printre gunoaie, viitori oameni mari.

   Se spune că adulţii sunt exemple pentru copii. Aşa este. Un anume moment îmi spune că, uneori, acest lucru trebuie să se întâmple în sens invers. Cei mici să fie model pentru cei mari. Adulţi care fac gunoaie. Printre copii, nisip, smocuri de iarbă uscată.

„Haideţi să adunăm astea, uite ce mizerie este!”, spuse un suflet mic. „Hai!”, se strânseră ceilalţi prichindei, murdari de pământ.

Un domn, probabil rudă cu unul din copii, spărgea seminţe tacticos, lângă un leagăn. Dojenitor, stinse ţigara, aruncând chiştocul pe jos şi urlă părinteşte: „Bă, lasă alea jos din mână, că-s scârboase! Ce le strângi tu? Vrei să te bag în casă?”.

 

Mai bine mă duc în pădure.

Mizeria nu înţelege ploaia

ploua cu fulgi mariPloaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Când plouă cu fulgi mari, toţi piticii ascunşi printre cutele de la haine ies afară şi încep să arunce cu păcate. Iar ploaia nu le spală. Ploaia le arată, le pune la dospit şi apoi le scoate mari şi negre, urâte, parşive, hidoase. Când plouă ne murdărim privirea cu urmele monstruleţilor din noi, râdem pierduţi, omorâm speranţe şi ne aşternem psihozele în calea şuvoiului. Vedem, atunci, cât de murdari suntem.

A plouat o săptămână. Şiroaie de lacrimi şi de ape murdare s-au prăvălit peste poporul mioritic. Apa nu a curăţat nimic ci, dimpotrivă, a grupat nervoasă peturile în râuri, pungile pe străzi, gunoiul printre case. Ar trebui să ne temem de ploaie pentru că ne acoperă cu scursurile noastre, în loc să le cureţe. Nici nu are cum să le cureţe, avem noi grijă de asta. Printre destine scuturate pe sticlă, fundalul ne oferă grotescul tablou al mizeriei. Şi atunci, vedem cât de murdari suntem.

Fiecare picătură căzută pe frunte ne înfundă uşor în pământ. Noi avem câte o groapă, meşterită pe arşiţă. Când vine ploaia, ascundem sub noi toate întâmplările verii şi nu lăsăm apa să ni le ia. Nu vrem să ni le ia. Ne încăpăţânăm în faţa şuvoiului, ignoranţi, muţi, orbi. Plutim pe marea noastră de păcate, scuipând în apa dimprejur şi aruncând în fiecare nor cu ţipete. Dar rămânem în groapă. Vedem, atunci, câtă mizerie avem în noi.

A plouat o săptămână. Trist, privesc o familie de păstrăvi cum se sufocă într-o sticlă de plastic. Ca şi mine, au ajuns şi ei să urască ploaia. Viitura distruge case, drumuri, orizonturi. Ca într-o competiţie fără sens, noi vrem să dovedim că putem întrece furtuna. Când vine ploaia, vedem câtă mizerie avem lângă noi.

Ploaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Ignoranţi, scoatem mizeria din noi şi o aruncăm peste nouă mări şi nouă ţări, până când ajunge iar la noi. Piticii ascunşi în cutele de la haine se prăvălesc de râs văzându-ne privirile disperate din faţa şuvoiului. Ploaia se răzbună, furându-ne gropile şi ducându-ne haotic printre ruinele sufletelor părăsite. Vedem, atunci, murdăria noastră. Dar nu înţelegem.

Cum cumpără PSD-ul voturile

   În plină pandemie de gripă porcină, porcul de România se pare că nu are nicio grijă. Așa cum a fost obișnuit, lăturile trebuie să rămână lături pentru conservarea șoriciului dâmbovițean, la grosimea potrivită. Gunoaiele prin care scurmă sunt aceleași de douăzeci de ani și par la fel de gustoase. Dimpotrivă, ar putea fi și mai bune, mai ales că sunt și din Europa, nu doar din curtea proprie. Și atunci, să nu se întrebe dacă există viață după Crăciun?

   Pe 7 iunie sunt alegerile europarlamentare, iar lumea este invitată să voteze pentru a decide, astfel, soarta, viitorul, încălzirea globală. Bullshit. Campaniile din media sau din drumul fiecăruia sunt obositoare și, oricum, mai mult enervează. De aceea, există sub-campaniile, vechi de când lumea. Mita electorală e la bază, așa cum a fost și va mai fi. Anul 2009 și evoluția, în general, nu au legătură cu acest aspect. Din păcate pentru cei care au de gând să mai strângă din gunoaie, există alții care le vor produce. Iar raportul nu este unul corect. 

   Am rămas scârbit vizualizând clipul de mai jos. Cazul, cu siguranță, nu este unul singular. Și nici pe cale de dispariție. Valoarea unui vot este de 50 de lei. Schimbarea pe care o poate avea în esență este, în consecință, una ieftină. În viziunea lor. Voi v-ați vinde? Există un preț pentru așa ceva?

Foto: Silviu Pavel

thumbmediumstage_redim

Tinerii şi ambiţoşii membri PSD sector 1 Bucureşti au început să bată facultăţile şi căminele studenţeşti în căutare de votanţi. Nu contează că aceştia sînt de dreapta, indecişi sau scîrbiţi de politică. Important e, în viziunea pesedistă, să fie dispuşi să-şi vîndă votul pe 50 de lei. Mai mult, pesediştii de la sectorul 1 pe care i-am filmat cu camera ascunsă oferindu-ne bani contra voturi susţin că fac un serviciu societăţii, pentru că încurajează, astfel, prezenţa la vot. Aşa că ziceţi-le „mersi” şi citiţi mai departe.

PSD vă cumpără voturile cu 50 de lei bucata!

Tineri politicieni cu stofă murdară

   Am primit pe adresa redacţiei un mesaj din partea unei cititoare cu drept de vot şi nehotărâtă în acest an cui să-i dea dreptul de a o reprezenta. Am putea spune că, într-adevăr, alegerea este una destul de grea, dacă nu chiar imposibilă.  Stând astfel şi gândindu-ne la alegeri, am observat că mesajul ne poate oferi cheiţa către rezolvarea problemei. Ia să vedem!

   Îl cunoaşteţi pe domnul Cornea Gheorghe Claudiu? Nu? Nici noi. Dar vă putem oferi nişte detalii. Într-una din zilele trecute, undeva pe la ora când se visează strategiile de dezvoltare ale economiei, deci pe la ora două dimineaţa, un grup de cetăţeni români, tineri, plătitori de taxe, se întorceau către casele lor, luate cu credit de la bancă şi aflate în cartierele curate, civilizate şi liniştite ale oraşului, aşa cum sunt aproape toate cartierele din ţară. Că doar aleşii poporului se îngrijesc de aceste aspecte. Dar să nu fim ironici. Aşadar, grupul de mai sus, coborând dinspre Poarta Schei din Braşov, îşi luă avânt către trecerea de pietoni apărută în cale pentru a-şi muta paşii pe cealaltă parte a carosabilului. Gândurile şi râsetele le fură întrerupte, întocmai ca în filmele cu gangsteri şi poliţişti, de scârţâitul roţilor unui Renault negru care era cât pe ce să li se suie în spatele lor de cărăuşi de rate la bancă şi impozite la stat. Prima reacţie a fost similară cu cele întâlnite uneori şi pe stadioanele de fotbal (înjurături, degete mijlocii, şerveţele aruncate pe parbriz). Eee, acum devine interesant. Din maşină, într-o întreagă scenă de suspans, că să vezi ce matahală o ieşi, că hai să mergem, iese un personaj similar celor asociate cu brandul Hi5, îmbrăcat rozaliu, strălucitor şi cu urmă de pipiţă pe scaunul din dreapta. Şi dă-i replici!

   Reacţia domnului posesor de cai putere a fost, probabil din obişnuinţa căpătată în momentele când sunt opriţi de poliţie în trafic cei ca dumnealui, să pună mâna pe telefon. Cum dom’le, da’ cine sunt tinerii ăştia neobrăzaţi care îndrăznesc să-i tocească plăcuţele de frână pe trecerea de pietoni, ia hai să apelăm poliţia! Lucru cu care grupul posesor de inimă în gât a fost de acord, chiar s-a oferit să susţină un dublaj al apelului. Diferenţa a fost faptul că ei chiar au chemat băieţii cu caschete, în timp ce şoferul a apelat o altfel de poliţie, şi anume personală, aflată în două BMW-uri negre. Între timp, bogatul său bagaj de înjurături se revărsa peste întregul peisaj. Şi pentru a fi sigur că momentul acesta le va rămâne veşnic în amintire, domnişorul paietat a scos arsenalul greu, respectiv cartea sa de vizită (!) pentru a le arăta el supuşilor cine este stăpânul şi că nu vor scăpa nemustraţi. La şirul de întrebări cum că „stai aşa, dar legea nu este aceeaşi pentru toţi? Nu toţi trebuie să respectăm regulile de circulaţie la fel? Încălcarea lor nu atrage aceiaşi pedeapsă pentru toţi?” au apărut brusc nişte interferenţe între căile de comunicare interioare ale băieţaşului. Privind către don’şoara care asista pasivă la scenă, din maşină, a mai stors câteva mizerii vocale după care a demarat în trombă. Şi cum poliţia recomandă să nu conduci nervos, dumnealui a vrut să dovedească faptul că miliţienii au şi ei dreptate câteodată: doi motociclişti au fost la un milimetru de a fi şterşi de maşină şi de pe faţa pământului de către individ.

   Dar pentru a nu oferi un final lipsit de personajele amuzante, apar şi poliţiştii până la urmă. ’Nă seara! Trebuie date declaraţii dar chiar şi aşa nu prea e nimic de făcut, că aşa sunt ăştia, că pot contesta şi alte ideologii moderne…Scărpinatul e de bază!

   Dar hai să ne cunoaştem mai bine, îi propunem domnului Cornea. Am remarcat faptul ce este consilier judeţean, deci membru al Consiliului Judeţean Braşov în Comisia pentru activităţi Ştiinţifice, Învăţământ, Cultură şi Culte, un nume la fel de pompos precum apariţia în sine. În acelaşi timp deţine şi o funcţie de consilier local în Zărneşti. Şi cum viitorul ţării este de aur, mai ocupă şi funcţia de Prim vice-preşedinte al organizaţiei de tineret PD-L din Braşov. Ultimele sale  declaraţii de avere şi de interese sunt din ianuarie 2008 (sursa fiind site-ul Consilului Judeşean Braşov), unde sunt trecute ca proprietăţi un cont de 35 000 lei la bancă, 1600 mp în Zărneşti precum şi participaţia de 50% la SC CFC Creative SRL. Firmă care, cercetând Ministerul Finanţelor, nu a avut niciun fel de activitate de la înfiinţarea sa (mai 2007) şi până în prezent. Pentru 2009 nu este declarat nimic, dă-o dreacu’ de lege. Aaa, să nu uităm, candidatura sa din 2008 a fost girată de primarul Braşovului, George Scripcaru.

   Întorcându-ne de unde am plecat, se pare că nu am găsit rezolvarea problemei. Greu, dom’le, cu votul ăsta. Noi propunem, în continuare, să trecem la curăţenie. Să adunăm toate gunoaiele şi să le dăm foc. Acesta, deocamdată, este cel mai bun răspuns.

 

Am avut o tentativă de a-l suna pe domnul consilier şi de a-i da ocazia să ne povestească varianta dumnealui. Dar pentru că cititorii noştri sunt mai credibili decât orice politician român, am luat-o de bună pe cea de mai sus. Oricum, sperăm că articolul va fi citit şi de domnul Cornea Gheorghe (ne vom îngriji noi de asta, doar are adresa de e-mail pe cartea de vizită), invitându-l chiar la un drept la replică online şi public. A-propos de adresa dumnealui de e-mail, cititorii-votanţi îi pot trimite oricând mesaje de încurajare.

carte-de-vizita-1

Gunoiul din viaţa ta

În ultima perioadă s-a pus din ce în ce mai frecvent problema selectării deşeurilor. O chestiune de bun simţ, dincolo de impactul pe care ar trebui să-l aibă asupra mediului. Selectarea gunoaielor aduce după sine reciclarea unora din ele, în scopul economisirii de resurse, reducerii de costuri sau, din nou, protecţiei mediului. În perspectivă, generaţiile următoare se vor bucura de un viitor mai curat, strâns legat de decizia fiecăruia din timpul prezent, de a-şi gestiona mizeria responsabil.

Din păcate, consumul exagerat al generaţiei noastre produce destule pagube lumii care ne găzduieşte. Începând de la pungi de tot felul, hârtii, pliante, plastice, cauciuc sintetic, detergenţi şi până la arsul becurilor în miezul zilei, totul a degenerat într-o permanentă apariţie de gunoaie, care mai de care mai pestriţe şi mai nocive. Lumea le vede dar le ignoră. Sunt din ce în ce mai mulţi care nu par a fi deranjaţi de mizeriile ce le intră în ochi zilnic. Gunoaiele le întâlnim la tot pasul şi am început uşor, uşor, să le considerăm parte din viaţă. Ne dorim, poate, să le eliminăm dar nu facem nimic concret. Nici mirosul nu ne mai uimeşte.

Iau un exemplu cotidian: campania electorală înseamnă consum de resurse (degeaba), şi multă mizerie rămasă în urmă. Afişe, pliante, bannere lăsate de izbelişte. Gunoi peste gunoi şi oameni nepăsători. Mai nocivă este, însă, murdăria izvorâtă dintre mesajele postate în hârtiile de pe jos. Un gunoi care, trist, face parte din cotidian. Nu poate fi reciclat, nu poate fi ars, nu este biodegradabil. Stă printre noi produs, în esenţă, tot de noi. Este toxic şi ameninţă tot mai tare viitorul.

Avem puterea de a curăţa mizeria. Decizia de a arunca hârtia la coşul de gunoi sau de a refolosi sticla de plastic este a noastră. În acelaşi mod, putem face să dispară deşeurile din politic. Organizat, selectiv şi definitiv. Gestul de azi schimbă viaţa de mâine. Copiii noştri ar avea aer curat şi sufletul împăcat. Tot ce trebuie să facem este să ne luăm ustensilele de curăţat şi să ieşim în stradă. Avem ceva de muncă dar merită.