Sezonul reducerilor de minte

   În sfârşit, a început sezonul reducerilor la îmbrăcăminte! Doamnelor, domnişoarelor, dezbrăcaţilor, lăsaţi copilul, căţelul sau cocktail-urile Shirley Temple deoparte şi atacaţi precum lăcustele magazinele! Gândiţi-vă că aţi rămas în pieile goale şi dacă nu vă grăbiţi, nu veţi apuca să mai cumpăraţi nimic… Ce veţi face până la următoarea perioadă de preţuri barate? Cu ce vă veţi acoperi goliciunea, chiar şi cea sufletească? Şi, vorba aceea, nu se cade să umblaţi cu hainele de acum şase luni. Nu este moral corect.

   Fiecare sezon de reduceri scoate disperarea din mintea umană, transformând rasa bipedă, superioară de altfel, în turme de oi îngrămădite printre rafturile centrelor comerciale cu tot felul de căcaturi fancy-trendy şi cheltuind în neştire ultimele monede din buzunare, doar pentru că „se merită”. Tonele de îmbrăcăminte, care gem prin dulapuri, aragaze şi frigidere nu mai sunt la modă, devenind brusc inutile în momentul în care se declanşează ziua Z a promoţiei supreme. Magazinele colcăie de îmbulzeală, în timp ce cabinele de probă se încarcă de mătreaţă şi transpiraţie, pentru că, nu-i aşa, „nu mai am cu ce să mă îmbrac!”. Să mori tu! Da’ ăia de pe tine nu sunt pantaloni? Ce sunt, hologramă? Aia nu e cămaşă, bluză, fustă, ce căcat o mai fi…? Şi, mă repet, kilogramele de haine de acasă ce sunt? Decoraţiuni, cârpe de şters praful? Iar peste şase luni (în cazul celor mai răbdători) o luaţi de la capăt…

   N-am înţeles niciodată moda. De ce aş fi un idiot dacă anul ăsta nu port mov, doar pentru că aşa au dat tonul nişte fandosiţi, guru ai boarfelor?… „Anul acesta se poartă verde, dragă”… Păi, o să mă îmbrac în negru şi o să-mi las verdele din nas să-mi curgă până pe gât, ca un fular, să fiu şi eu trendy.  Şi dacă la anul se va purta culoarea maro, o să fiu pregătit. Numai că o să-mi iau pantaloni albi.

Care este legătura între mall-ul Cotroceni şi hernia de disc?

Astăzi a mai fost deschis, în mijlocul oraşului, un centru comercial din categoria „cel mai”, plin de sclipici, beton, copaci de plastic şi având un consum de energie cât o comună mai înstărită. Trecând prin zonă, am dat o tură prin galeria comercială fancy-trandy-cool şi, iată cum, nebuloasa care plana deasupra câmpurilor cenuşii pe care le port sub calota craniană a fost brusc evaporată.

De ce vor pensionarii bani? Pentru că astăzi s-a deschis magazinul Real de pe bulevardul Timişoara, Bucureşti, România, Europa, etc. Nu pentru medicamente, aşa cum credeţi voi. Cea mai mare turmă formată din primate de vârsta a treia se călca pe bătături şi pe încheieturile sclerozate în hypermarketul nemţesc menţionat mai devreme. Săracii de ei, au aşteptat să treacă degeaba o viaţă întreagă ca să-şi poată cumpăra o pilotă, un detergent de vase, apă minerală şi o oală de email. Aşadar, bine că au venit banii de la F.M.I., să crească pensiile alea odată!

De ce în zilele următoare pe o parte din conturile de hi5 vor apărea poze noi? Pentru că progeniturile băştinaşilor din cartier şi-au scos de sub mileuri aparatele de fotografiat sau din buzunarele pline de chipsuri telefoanele şi au început să-şi tragă diverse cadre printre balustradele din mall, în loc să frece băncile prin şcoală. Sub diverse înfăţişări şi forme, de la balenuţa purtătoare de colanţi şi până la cocoşelul şuviţat şi acoperit de coşuri, singuri sau în perechi, tinerele vieţuitoare nu au pierdut niciun moment pentru a imprima fotografic imaginile în care mutrişoarele lor se aflau la loc de cinste.

Ce făceau azi angajatele model, plătitoare fidele de taxe la stat? Se plimbau prin centrul comercial, ţinându-se de mânuţă fie cu mamele lor, fie cu plătitorii de taxe concubini, cu ten mai închis (sau nu) şi lanţ finuţ de metal preţios. Încărcate cu strat gros de tencuială şi lăsând în spate râuri de parfum, colindau gingaş fiecare magazinaş cu hăinuţe, nu-i aşa, căci ofertele erau îmbietoare şi iarna bate la uşă. Of, şi cu mutrişoarele lor triste, se gândeau că li se termină pauza de masă şi trebuie apoi să se întoarcă la serviciu, să meargă cartea de muncă.

De ce astăzi am făcut brusc a cincea hernie de disc deşi la RMN-ul de acum două săptămâni aveam doar patru? Pentru că privind mulţimea care se bulucea în noul centru comercial, într-o perioadă în care criza este laitmotivul social, văzând pensionarii care se certau ca la uşa cortului pe mâncare, haine, tigăi şi alte mizerii, urmărind liceenii care în loc să-şi vadă de lucruri cu adevărat importante pentru perioada lor de creştere intelectuală şi spirituală, frecau podelele, cabinele de probă, cafenelele sau, pur şi simplu, bulanele, ţâţele şi pulile colegilor, văzând toate acestea, m-a apăsat aşa de tare o lehamite şi o scârbă faţă de societatea românească prezentă încât, iată cum, un alt disc intervertebral a cedat. Gimnastica medicală ar fi o soluţie. Dar să se facă la creier.

A început sezonul reducerilor de creier !

   Uneori, atunci când cei din jurul meu nu respectă scara-mi proprie de valori, devin iritat şi mă transform brusc într-un legiuitor închipuit al „ticăloşilor” respectivi. Reacţiile terţilor, de cele mai multe ori, îmi subliniază ideea că sunt un tâmpit şi că nu am faţă de etalon. Nici măcar pentru cei ca mine. Dar cu toate acestea, sunt lucruri şi acţiuni care nu pot să-mi dărâme principiile în niciun fel. Şi, surprinzător, îmi sunt alături chiar unii din cei pe care îi văd în alte lumi.
   Aşadar, care este unul din aspectele ce nu poate fi pătruns în profunzimea sa de către trimişii mei analitici? Consumatorismul, în general. Şi, în particular, achiziţionarea unui număr de piese vestimentare, număr care tinde spre infinit. De ce vă cumpăraţi tone de haine, disperaţilor? Nu sună misogin pentru că cei din categoria atinsă anterior au două sexe, şi nu concomitent. Revenind, de ce vă trebuie kilometri pătraţi de textile? Ziua şi cămăşuţa. Ba nu! Ora şi bluziţa, chiloţelul, şoseţica. Dacă anul are 365 de zile, e clar: trebuie să umpleţi casa cu tot atâtea garderobe. De fapt, raportarea se poate face la deceniu, secol, mileniu. N-are importanţă că, oricum, nu se pot folosi toate hainele, contează să fie acolo. „Aoleu, nu mă descurc cu banii, ce fac..?..Ia uite, fată, sunt reduceri la magazin! Hai să-mi iau o bluziţă..Poate şi o cămăşuţă..Aaa, uite şi săndăluţe..”-mă disperă genul acesta de conversaţie. Sunt oameni care cumpără haine pur şi simplu pentru că cele cumpărate acum o săptămână nu le mai plac. Sau pentru că cineva din anturaj le-a spus că-s naşpa. Deşi în momentul achiziţionării erau bestiale. Şi la final de lună îşi dau seama că au împrumutat banii de întreţinere. De ce? Există vreo boală psihică asociată cu acest gen de comportament? Nu înţeleg…Cei de la muncă vă fac în fiecare an acelaşi cadou, de ziua de naştere, şi anume un dulap? Iar, voi, pentru că vă simţiţi obligaţi să-l păstraţi de fiecare dată trebuie să-l umpleţi? Puneţi cărţi în el, băh, puneţi porumb numai terminaţi-vă cu hainele!
   Sunt unii care-şi cumpără în disperare ţoale doar pentru că nu se regăsesc în mijlocul grupului. Sau pentru că nu trebuie să fie mai prejos. Sau pentru că îi calmează (!). Sau pentru orice alt căcat de motiv. Tone întregi. Or să ajungă să doarmă pe preş doar pentru că în casă nu mai au loc de textil. Iar la un moment dat îşi vor da seama că nu au timp să le poarte pe toate şi vor intra în fibrilaţie. Şi or să-şi cumpere altele să se calmeze. Şi tot aşa…Terminaţilor, în sicriu numai un rând de haine veţi purta! Sau veţi lăsa cu gură de moarte să vă schimbe din oră în oră ?