Şi cu curu' şi cu gura

Mă uit de ceva vreme, cu privirea-mi obişnuită de animal blajin, la reclama în care nişte doamne sau domnişoare periuţe de dinţi poartă o discuţie constructivă în baia cuiva. Una dintre dumnealor, mai oacheşă, mai deşteaptă şi mai dotată le explică celorlalte în ce constă secretul satisfacerii stăpânului posesor de cavitate bucală asezonată cu diverse resturi de natură organică. Mai exact, performanţele ei constau în faptul că nu răzuie doar dinţii dar dă cu şmotrul şi pe limbă, gingii, bolta palatină, chiar şi pe interiorul fălcuţelor. Interesant, interesant… Uitându-mă la gurile căscate (mă rog, ca o figură de stil) ale interlocutoarelor periuţei atoştiutoare, mi-am dat seama că sunt nişte proaste dacă ar crede că ceea ce face băşinoasa din faţa lor ar fi mare lucru. Păi, dacă nu aspiră şi meduzele din gât, funinginea din plămâni, chisturile din ficat sau negrul de sub unghii, e o periuţă ca oricare. Că la frecat limba, gingiile sau cerul gurii, se poate folosi şi un smoc de paie.

Şi mai interesantă ar fi discuţia între două suluri de hârtie igienică, în care fiecare să se spargă în băşini, ca să zic aşa, cu performanţele tehnice aplicate la ieşirea din tunelul cel negru (sau intrarea, depinde din ce punct de vedere privim. A-propos, salutări, Bote!). Pe lângă curăţenia nichel pe care ar lăsa-o fiecare, evident, ar câştiga duelul, cu siguranţă, cea care ar concura-o pe domnişoara periuţă inteligentă de mai devreme. Adică, să lase în urmă numai strălucire şi savoare şi în cur, şi în gură. Bine, excludem respiraţia proaspăt mirositoare pentru că, nu-i aşa, o hârtie igienică profesionistă ar începe cu munca de jos mai întâi şi apoi s-ar duce către nivelul superior.

Voinţa din hârtie

Acum că toţi ne-am făcut planuri  în noaptea de revelion pentru anul în cauză, respectiv 2 ouă şi-un binar, a venit momentul să aruncăm foaia cu ce vrem să schimbăm sau să ni se întâmple. Unii, mai ambiţioşi niţel din fire, o vor păstra până când va miji leucojum aestivum dintre nămeţii de noroi ori până în momentul în care rămân în pană de hârtie igienică.

Vedeţi voi aşa e românul : o freacă peste 360 de zile pe an, repetând aceleaşi porcării, neînvăţând din greşeli, complăcându-se. Însă când se pregătesc să sară bariera dintre ani cu o poftă infinit mai mare decât a mexicanilor care sar cu gloanţe-n spate graniţa, subit îi loveşte speranţa-n ceafă. Îşi fac planuri : muncesc mai mult, fut mai des, trag de fiare, nu mai beau, nu mă mai las pradă tentaţilor, nu îmi neglijez sănătatea, mă apropii de familie, devin patriot, lupt pentru o lume mai bună şi pentru pacea intergalactică. Şi aşa cu vinul, ţuica, şampania în buze întocmesc o listă care l-ar face de cacao şi pe Schindler, cu o încărcătură emoţională şi istorică peste letopiseţ. A doua zi de Sf. Vasile, mahmuri, cu greaţa pe trahee, mai amână oleacă schimbările că de, e sărbătoare, zi de repaus. Zilele următoare trag şi ţin de promisiunile scrise mecanic pe foiţa din lemn sănătos, dar ciopârţit prematur. Până la un moment dat când nu mai pot, îşi bagă, îşi scot, se blesteamă singuri, doar năravul nu se schimbă. Rup hârtia, o mestecă, o îngroapă, o pişă, o fac cornet, o ard.

„Destul!” , îşi spun ei, introspecţia continuă. „Ce pentru a mă schimba trebuie să verific zilnic o hârtie? O pot face şi singur fără niciun ajutor.”

Ce trebuie reţinut este faptul că atunci când hârtia, fie ea şi fictivă, dispare voinţa se transformă în speranţă, iar ea la rându-i se transformă în binecunoscuta expresie ” las-o bă că merge aşa”. Ţineţi de hârtie, nu daţi înapoi.

Pe a mea am pierdut-o chiar înainte de a o scrie. O declar nulă.