Cum am luat în personal personalizarea cardului BRD

Mâine-poimâine ajungeam să împlinesc şapte anişori de când am făcut ochi în baza de date BRD şi eu nu ştiam că banca mea de suflet oferă clienţilor săi posibilitatea să-şi personalizeze cardurile.

De acum încolo, imaginea imprimată pe card ce imortalizează momente speciale din viaţa clienţilor precum primul căcuţă la oliţă a lu’ ăla micu’, porumbul arcuit de greutatea ştiuleţilor după o vară ploioasă, nevasta sărutându-se cu un necunoscut în faţa blocului, numărul de înmatriculare al daciei pe gaz,  proprietate personală, surprinsă de radar, prima escapadă cu actuala iubită la Tour Eiffelu’ de la Hermes – Slobozia, îi vor face pe aceştia să nu-şi piardă cumpătul şi să nu mai umple de flegme bancomatul atunci când acesta le va prezenta mesajul că, din păcate, pentru moment nu e disponibil.

Aşa că n-am mai pierdut timpul şi-am trecut numaidecât la treabă. După mai multe căutări, am găsit într-un final şi imaginea de fundal cea mai potrivită:


Lady Ca(n)ca(n) sau Doamna Gaga

   Deşi nu sunt un fan învrăjbit al mondenului, nu pot să nu remarc titlurile care anunţă, strident, isprăvile şocante ale duduii Lady Gaga. Ba că a avut chiloţi de plasă în concert, ba că a făcut un videoclip cu tente homosexuale (wow!), ba că a luat bani de la un miliardar rus ca să-l bage în videoclip, ba că nu ştiu ce. Şi peste tot, titluri: Lady Gaga şochează din nou!. Adică??

   Ultima „ispravă” de acest gen am găsit-o astăzi prin presă: Şoc! Lady Gaga a pozat în haine de bărbat! Controversata, extravaganta, etc.! Ce mare sculă o fi ca o tanti (celebră sau nu) să pozeze în haine de bărbat? Ce-i atât de şocant? Adică e mai aiurea decât un roacher cu plete, pantaloni de piele rupţi în cur şi machiat cu negru? (să nu mă înţelegeţi greşit, rock rules!) Da, ar fi fost un pic pe lângă drum dacă ar fi pozat în haine de bărbat iar mai apoi, după ce şi le-ar fi dat jos, să arate p#la către obiectiv. Atunci să te ţii! Lady Gaga şochează: în sfârşit, i s-a sculat! Dar aşa, anost, doar cu nişte ţoale de mascul corporatist, pe cine dracu’ şochează? Şi, mai ales, de ce?

   Lăsând la o parte tentativa de muzică pe care o face, această „divă” a scenei mondene internaţionale îşi bazează imaginea şi renumele pe seama unei echipe de băieţi (şi/sau fete) care nu fac altceva decât să arunce presei tot felul de căcaturi forţate, menite să se înfigă în ochii celor care le gustă, transformând-o fals în nu ştiu ce mare controversată, sărită de pe fix sau orice altceva. Şocant să fie, neapărat!

   Îi sugerez distinsei doamne Gaga să lase prostiile deoparte, să-şi revizuiască atitudinea de paparudă plină de şoc şi să se apuce de cântat serios. Nu de alta dar sunt sătul deja de şoca(n)ţii de la AC/DC sau Rammstein încât să mai pot înghiţi şi isprăvile dumneaei. A, şi să nu uit de Petrică de la Roman, se ştie! Şmechere, şmechere!

Mircea Badea, Toyota şi victima

p1

Dacă aţi accesat blogul personal al lui Mircea Badea, e imposibil să nu fi remarcat poza din frontispiciul paginii principale în care prezentatorul tv se lasă pozat alături de o Toyota Avensis neagră.

Nu e nimic anormal să îţi foloseşti imaginea de persoană publică pentru a face reclamă unui anume produs, fie că acest produs e o râşniţă de cafea, o paletă a unei mori de vânt, o supă instant, o lamă de plug sau, în cazul de faţă, o maşină. Totul e să ţi se potrivească. Şi trebuie să recunoaştem că lui Mircea Badea, postura din această imagine i se potriveşte de minune.

Dacă privim cu atenţie poza şi o pătrundem dincolo de eleganţa debordantă a şoferului şi a maşinii, rămânem cu un mare semn de întrebare. Care este motivul pentru care a fost nevoit micuţul să oprească maşina în mijlocul pădurii şi să coboare val vârtej săgetând priviri în direcţia opusă celei de deplasare?

I-o fi arătat vreun securist sau vreo ursoaică cu pui semne obscene de pe marginea drumului şi o fi oprit să le spargă botul? O fi trecut pe lângă Elena Udrea rămasă fără benzină? Ori tocmai ce depăşise audienţa Realitatea TV şi o aştepta să vină din spate să o rupă în două?

Orice ar fi fost, adevărul este dincolo de noi, în partea nevăzută a pozei…

Dacă fotbalul este rege, ei sunt bufonii

Iată, se apropie finalul de an şi încep să se facă tot felul de bilanţuri. DNA-ul, se pare, doreşte o acţiune de final menită să şteargă, într-un fel, imaginea de inutilitate câştigată fără prea mare efort de-a lungul întregului an. Astfel, după cutremurul stârnit în lumea fotbalistică astă-vară, cu celebrul caz „Valiza”, au urmat zilele acestea replicile corespunzătoare iar Becali şi Piţurcă senior au sfârşit prin a fi trimişi în judecată. Va fi interesant de urmărit cum se va desfăşura acest proces şi, mai ales, care va fi finalizarea.
Cum era de aşteptat, odată cu apariţia în presă a stenogramelor ce cuprind discuţiile diverselor personaje implicate în acest caz, mucegaiul a început să se extindă. Feţele crispate, împănate cu transpiraţie şi parfumuri scumpe ale finanţatorilor de cluburi au apărut ca ciupercile după ploaie prin toată presa, aruncând cu noroi şi, evident, arătându-şi aura de victime ale înscenărilor obscure. Bineînţeles, nimeni nu este vinovat iar tot ceea ce se întâmplă fie are un scop defăimător, fie are iz politic. Încrengăturile sunt atât de complicate, începând de la patroni de echipe, conducători de ligă şi terminând cu antrenori sau jucători de mâna a doua, încât şirul evenimentelor se pierde în neant. Cert este faptul că putregaiul există iar mirosul ce a început să-l degaje este din ce în ce mai înţepător. Actorii acestui film prost îşi joacă de ani buni rolurile, menţinând pe linia de plutire audienţele. Din păcate, jucătorii, adică cei care ar trebui să caute laurii şi să aducă spectacolul adevărat în faţă, îmbracă doar straie de figuranţi. Iar premii pentru rolurile de umplutură nu există.
Bilanţul acestui an fotbalistic nu este unul plin de laude pentru cluburile româneşti. Dimpotrivă, conul de umbră se extinde iar orizontul rezultatelor cu adevărat importante se îndepărtează. Filmul rulează în continuare, sub privirile din ce în ce mai triste ale sportului rege. Ei, bufonii, vor fi tot timpul cu zâmbetul pe buze.
 

Una la primărie, alta la bălărie…

Am remarcat în ultima perioadă, pe diferite suporturi media, isprăvile unor primari „vrednici” care, sanchi, se străduie în a schimba pozitiv imaginea localităţilor pe care le păstoresc. Sunt deja celebre fântânile multicolore, telegondolele, cu avize de plată peste norma suportată, moral, de contribuabil. Mai nou, cel puţin în capitală, unii edili au început a pune, cică, mare preţ pe spaţiile verzi decorative. Îmi vin în cap palmierii aşezaţi cu aroganţă şi snobism prin diferite intersecţii iar, mai nou, figurinele din plante, apărute ca nuca în perete prin unele sectoare. Pe lângă faptul că, iarăşi, facturile pentru aceste spoieli pot fi peste măsură, intervine şi totala lipsă de bun-simţ şi bun-gust. Dar nu aceasta este problema. Sunt un adept al conservării naturii precum şi al perpetuării exponenţiale a tot ceea ce înseamnă zonă verde, deci, într-un fel, mă bucură preocupările de acest gen. Mă doare, în schimb, faptul că se pot face cu banii cheltuiţi pe aceste porcării populiste şi linguşitoare unele lucruri cu adevărat serioase, din punct de vedere al conservării şi plantării de arbori. Sunt o groază de copaci lăsaţi să moară, există, de asemenea, foarte multe spaţii potenţial naturale neîngrijite. Dar, din păcate, ele nu ies cu nimic în evidenţă, ca şi amplasament. Intersecţiile sunt altceva. Acolo, băieţii cu tricolorul peste costum pot să-şi exprime la nesfârşit părerea lor despre fraierii care îi votează. Hrana spirituală a acestor mase de electori este dată de machiajul strident şi nepotrivit dar deosebit de scump al zonelor unde îşi freacă traseele zilnice. Ieşiţi din cartierele lor cenuşii, anoste, murdare şi betonate, aceşti bipezi cu mintea obosită şi odihnită în acelaşi timp, posesori de manevrabilitate a ştampilei în cabina de vot, sunt amăgiţi cu trei copaci exotici şi patru straturi de flori, încadrate strategic în peisajul oricum stricat al urbei. Relaxaţi de imaginea înfăţişată, indivizii uită de gropi, gunoi, transport jegos, aer murdar, câini vagabonzi, lipsa locurilor de joacă, a parcurilor, în fine, şterg puţin căte puţin lipsa unei vieţi normale. Iar când au tendinţa de revenire, au grijă aleşii să arunce o altă sesiune de transă urbană. Este revoltător faptul ca ne mirăm şi considerăm înfăptuiri măreţe nişte chestiuni care sunt normale şi sunt, oricum, plătite tot de noi. Mă refer aici la lauda exagerată atribuită unor primari care au mai cosmetizat câte ceva, peste medie, folosindu-se, oricum, tot de banul public. Am început să cred că, fără să inventăm vreo tehnologie, am descoperit în România călătoria în timp. Involuăm odată cu trecerea vremii. Deja îmi închipui urmaşii de neam, peste secole, hrănindu-se în copaci. Problema este că vor trebui să se adapteze pentru că, involuntar, copacii vor fi dispărut până atunci.

Alice în tara figurilor

Fiecare figură intersectată cu raza mea vizuală îmi stârneşte, de la o vreme, o curiozitate de-a dreptul obscenă privind întâmplările din spatele său, cele care ajută la modelarea ei în acel moment. Fiecare chip întâlnit în peregrinarea cotidiană mă pune să-mi imaginez diverse scenarii ale filmului derulat în spatele cortinei afişate în şi de mulţime. Costumul elegant susţinut de privirea lansată în gol, mersul legănat însoţit de un zâmbet pe măsură, trupurile împreunate şi înfăşurate cu adiere de vânt, toate acestea mă aruncă în spatele fiecărei scene, mai mult sau mai puţin, ascunzându-mi, de fapt, povestea din mine. Pentru cele câteva momente de reverie, pătrund uşor într-o lume pe care mi-o pot construi cu ajutorul celorlalţi, profitând de un scurt şi simplu contact vizual. Prefer să citesc nuvelele altora în loc să le corectez pe ale mele. Cu fiecare pagină străbătută simt cum anotimpul prezent îşi reia culorile uitate printre rânduri iar timpul îşi dă silinţa să piardă din când în când nişte minute. Toți monstruleții devoratori de neuroni se așează cuminți, cu mâinile la spate, privind curioși acest spectacol, dându-mi uneori câte un sfat privind firul poveștii. Iar eu continui, puțin câte puțin, să devin propriul meu regizor…

Ați privit vreodată figurile celor pe care îi întâlniți, imaginându-vă câte o poveste ?