Interviu cu Dumnezeu

Revista Cioburi: Bună ziua! De ce aţi acceptat un asemenea interviu?
Dumnezeu: Pentru că vreau să-mi fac auzită vocea în linişte. Că pe la voi prin biserică, abia dacă mă mai aud de sporovăitul babelor.

RC: Cum vă mai înţelegeţi cu Biserica, în speţă cu Biserica Ortodoxă?
D-zeu: Ei mă înţeleg cum vor, eu îi înţeleg din ce în ce mai puţin… E o relaţie destul de plafonată, uzată de trecerea anilor, dar supravieţuim…

RC: Dumneavoastră aveţi părinţi?
D-zeu: Amice, tu crezi că stai de vorbă cu Adrian Păunescu? Sau cum?

RC: Nu, nu..Dar, de exemplu, cum i-aţi înlăturat pe zei? Că ei cică i-au dat jos pe  titani cu scandal mare.  A fost sau n-a fost lovitură de stat când aţi venit la conducere?
D-zeu: Ce întrebare e asta? Tu crezi că eu mai am nevoie să preiau vreo putere? Şi ca să lămurim odată pentru totdeauna chesteiunea asta cu zeii. Pe zei tot eu i-am promovat. Vroiam să stau şi eu liniştit o vreme. Aveam şi eu nevoie de o pauză. Poţi să înţelegi asta?

RC: Da, vă cred, na… Dar d-voastră răspundeţi doar de Pământ sau de tot Universul? Extratereştrii  intră tot sub jurisdicţia d-voastră?
D-zeu: Mă, voi încă mai credeţi că mi-am deschis universul ăsta doar pentru voi?

RC: Dar cum e cu treaba cu extratereştrii ăştia antici că ne-au înnebunit cei de la History?
D-zeu: Ce să zic… Dacă le-au dat de urme ăia de la History şi nici măcar ăia de la Discovery Investigation, înseamnă că au fost nişte diletanţi.

RC: Cum îl mai suportaţi pe Becali ăsta?
D-zeu: Becali are câte o revelaţie ori de câte ori mă băs. Nu mă deranjează să ştiu că flatulaţia mea poate fi percepută ca o atingere divină de un muritor.

RC: Ion Iliescu v-a  rugat vreodată  ceva?
D-zeu: Da. M-a rugat să-l las în pace.

RC: Ce înseamnă să-l căutăm pe Dumnezeu în noi înşine?
D-zeu: N-am cum să-ţi răspund la o asemenea întrebare. E ca şi cum m-aş da de gol.

RC: Ce e dincolo de moarte? D-voastră credeţi  în reîncarnare?
D-zeu: Iar vrei să mă provoci. Eşti chiar aşa curios să afli?

RC: A, nu, lăsaţi, lăsaţi. Dar că tot veni vorba, aveţi o listă cu condiţiile de accedere în Rai?
D-zeu: Nu pot să intru în detalii pe o asemenea chestiune. E confidenţial. Dacă oamenii ar şti răspunsul la o întrebare ca asta, în 50 de ani Iadul ar da faliment.

RC: De ce ne-aţi dat liberul arbitru?
D-zeu: Pentru că mă plictiseam de moarte şi am zis să mă mai distrez şi eu. Habar n-ai cât de plictisitoare sunt glumele sfinţilor.

RC: Care-a fost treaba cu fiul d-voastră,  Iisus? S-a întors sau nu acasă?
D-zeu: Sunt chestiuni personale pe care n-aș vrea să le comentez.

RC: Dar ce le ziceţi, de exemplu, evreilor când ajung la dumneavoastră?  “Păi bine mă, ce-aţi avut cu fiu-miu?” Sau cum procedaţi?
D-zeu: Bag de seamă că vrei să faci pe creştinul cu mine.

RC: Cu fundamentaliştii arabi şi cu zecile de virgine primite după moarte, cum e? E la bune sau e doar aşa, de marketing, să vă faceţi clienţi?
D-zeu: Hai mă, fii serios! Următoarea întrebare.

RC: Ce-aţi avut cu dinozaurii? De ce i-aţi omorât?
D-zeu: A fost pur şi simplu un accident. Mi-a scăpat un muc exact unde nu trebuie.

RC: Patriarhul Daniel sau Papa Francisc?
D-zeu: Papa Francisc că promite mai mult. Că săracul Daniel…

RC: Psalmii bisericeşti sau rock’n’roll-ul?
D-zeu: Ambele. Una la muncă, cealaltă la distracţie.

RC: Bon Jovi sau ZZ Top?
D-zeu: ZZ Top. Întotdeauna mi-am dorit să am o barbă ca a lor.

RC: În final, un mesaj pentru fani?
D-zeu: V-aştept pe la mine.

Acest intreviu ar fi păcat să fie adevărat.

Bass Battle

Bogdan Diaconeasa, stăpânul bass-ului de la DUTEVINO (şi nu numai), gestionează de o vreme un proiect personal, Bass Battle. Am intrat în vorbă cu Bogdan pentru a afla mai multe :

Revista Cioburi: Cum a apărut Bass Battle?

Bogdan: Bass Battle a început să existe încă de acum 10 ani, când cu mare uimire şi satisfacţie l-am descoperit pe Stuart Hamm. Spun uimire pentru că nu credeam la vremea aia că se poate cânta aşa cu bassul : ). Îmi aduc aminte că am rămas blocat în casă o perioadă lungă în care încercam să asimilez cât mai mult, să învăţ cât mai multe piese şi să descopăr „faza aia”. Din acel moment mi-am dorit să am un astfel de proiect, un proiect muzical în care solistul principal să fie chitara bass : ).

R.C.: Ce înseamnă acest proiect şi ce-ţi propui cu el?

Bogdan: Îmi doresc ca prin muzica pe care o fac să-i ajut şi pe alţii să descopere şi să experimenteze cât mai mult cântatul la chitară bass.

Bass Battle, ca şi denumire, poate avea două înţelesuri, ambele valide:

1. folosesc mult looping şi astfel în piese există mai multe linii de bass, care cumva se luptă una cu alta dar într-un mod armonios sper eu : )), deci este un fel de război al liniilor de bass din piese şi

2. pleacă de la o frustrare pe care o am legat de chitarişti… sunt mulţi, m-am plictisit de solo-uri, şi îmi doresc să încercăm să promovăm de acum şi bassul.

R.C.: Există vreun album în plan?

Bogdan: Îmi doresc un album însă acum nu sunt pregătit pentru asta. Am nevoie de mai multe piese, de mai mult studiu, de puţin mai multă maturitate în compoziţie etc…

R.C.: Intenţionezi să dezvolţi şi alte proiecte de acest fel?

Bogdan: NU. Eventual le pot îngloba în acesta : )

R.C.: Intenţionezi să cooptezi şi alţi muzicieni în Bass Battle?

Bogdan: L-am cooptat deja pe Viky, solistul de la Sonichouse şi în acelaşi timp clăparul din Morandi la o piesă şi a ieşit foarte tare : ). E vorba de Be my girlfriend :

În acelaşi fel am cooptat-o pe verişoara mea, Adina Diaconeasa, care m-a ajutat la clipul piesei The Happy Sad cu un desen excelent:

Acum lucrez la o piesă nouă şi aştept o chitară de la cineva, deci da, sunt deschis colaborărilor şi chiar îmi doresc ca pe fiecare piesă Bass Battle să mă bucur de prezenţa unui artist, indiferent de domeniu.

R.C.: Pe când să ne aşteptăm la un concert mai amplu?

Bogdan: Singurul concert Bass Battle a fost în 2010 pe 25 iunie, de ziua mea, când ajutat de natura evenimentului am reuşit să cânt trei piese. Era vorba de Dutevino Mix Night, eveniment în care au cântat DUTEVINO, YellLow, Nava Bit şi Bass Battle. Mi-am dorit să fac un astfel de eveniment de ziua mea, în care să cânt cu toate trupele în care activez şi a ieşit foarte fain : ). Sper să repetăm evenimentul la un moment dat. Până atunci e posibil să mai existe piese Bass Battle în cadrul concertelor YellLow, însă nu ştiu exact când şi în ce împrejurări : ).

Interviu cu Ilie Moromete

După ce a dat o fugă prin Deveselu pentru a se lămuri de unul singur care este gradul de optimism al deveselenilor vizavi de venirea in extremis a  americanilor, trimisul deloc special al Revistei Cioburi şi-a ambalat Dacia 1300  pornind în direcţia Siliştea Glumeşti pentru a realiza un interviu în exclusivitate cu un celebru personaj din localitate, despre care o bună parte a tineretului de astăzi ar crede că e coleg de trupă cu 1Q Sapro.

Ajus la destinaţie puţin după apusul soarelui, colegul nostru l-a găsit pe Ilie Moromete, căci despre el era vorba, stând pe prispă şi bând la tutun, contemplând la ale lui, cu privirea pierdută în praful din bătătură.

Revista Cioburi: Bună ziua şi vă mulţumim că aţi fost de acord să ne acordaţi acest interviu.
Ilie Moromete: Păi cum să nu vorbesc cu voi. Doar n-aţi bătut atâta drum degeaba. Că n-oi fi eu mai cu moţ. Dacă nu era Preda ăsta nici dracu’ nu mai ştia de mine.

R.C.: Care Preda? Cristian Preda, Cezar Preda sau…
I.M.: Mă da’ cum sunteţi voi ăştia de la gazetă. Ce vă mai place să răstălmăciţi cuvintele. Ce-ai rămas aşa cu capu-ntre urechi? Ce te faci că nu înţelegi? Păi pe tine de ce te-a trimis tac-tu la facultăţi?

R.C.: Să lăsăm asta… Ia spuneţi, cum v-aţi caracteriza în două cuvinte?
I.M.: Ce era de zis despre mine, s-a zis. Primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la mine este Victor Rebengiuc.

R.C.: Cum e cu poiana lui Iocan? Cum merg dezbaterile?
I.M.: Poiana lu’ Iocan e un concept în-ve-chit. În zilele astea oamenii discută politică pe Tuităr sau pe Feisbuc sau cum dracu’ le mai zice.

R.C.: De ce-aţi tăiat salcâmul?
I.M.: L-am tăiat ca să se mire proştii.

R.C.: Cum vedeţi ţăranul român de astăzi?
I.M.: Cum să-l văd?! Cu pantofi în loc de opinci şi plimbându-se prin moluri. Poţi ca să scoţi omul din sat, dar satul din om e mai greu. Ne-a trebuit nouă industralizare ‘tu-le muma-n cur de comunişti. Acuma toţi are aere de orăşeni. Ascultă la mine, românului îi place mirosul de bălegar.

R.C.: Aţi susţinut că sunteţi o fire independentă. Cum comentaţi?
I.M.: Adică… ocupaţiunea mea mintală nu se plictiseşte singură. Pe mine nu mă ajută nimeni ca să gândesc. Mie nu-mi place ca să depind de alţii sub nicio formă.

R.C.: De Niculae mai ştiţi ceva?
I.M.: Zici de fi-miu ăla mic sau de cel mai iubit fiu al poporului? Ce pot să vă spun eu e că la un moment dat amândoi erau cu secera şi ciocanul în mână.

R.C.: Ce regretaţi?
I.M.: Domnule, eu dacă regret ceva, regret că n-am apucat timpurile să-l înjur pe Ion Iliescu.

R.C.: Tot cu liberalii?
I.M.: Ca să fiu sincer cu dumneata, mie numele de Antonescu nu-mi inspiră prea multă încredere.

R.C.: Asta înseamnă că acuma sunteţi cu Băsescu?
I.M.: Înseamnă… Înseamnă prostia ta din cap.

R.C.: Un gând de final?
I.M.: Ia, dă şi mie o ţigară.

R.C.: Mai are timpul răbdare?
I.M.: Nu mai are de mult dă-l în Paştele mă-sii…

Alternativ Quartet, un bun început de drum

Apăruţi din zona Clujului, băieţii de la Alternativ Quartet au venit cu un plus substanţial pentru muzica românească actuală. Înrădăcinaţi în zona rock-ului, cu influenţe de psihedelic şi alternativ în principal, aceştia tind către un stil propriu şi destul de bine lucrat. Concertele lor îi recomandă ca trupă cu potenţial, bine închegată şi cu o compoziţie atent lucrată.

Anul trecut au lansat primul lor album, Liniştea astupă goluri,  primit destul de bine de critica muzicală autohtonă.

Alternativ Quartet înseamnă:

Marcel Hosu

Silviu Petrina

Bogdan Hopulele

Alex Prigoană

Revista Cioburi şi-a dorit să afle mai multe detalii despre lumea din jurul şi din interiorul Alternativ Quartet, drept urmare i-am invitat la câteva întrebări.

Revista Cioburi: Când aţi spus că e timpul să faceţi trupă?

Alternativ Quartet: Nu cred că a existat un astfel de moment. Ne cunoaştem de mici copii iar formarea trupei s-a întâmplat într-un mod foarte natural şi pe parcursul mai multor ani.

R.C.: Cine sunt oamenii din spatele instrumentelor şi ce vor ei, de fapt?

A.Q.: Sunt nişte tineri plini de viaţă care nu ştiu exact ce vor să facă dar fac ceea ce fac cu un maxim de pasiune, convingere şi iubire, fie că e vorba de muzică, muncă, studii sau alpinism.

R.C.: Cine v-a format ca muzicieni?

A.Q.: Aş putea spune că, în mare parte, suntem autodidacţi. Pentru începuturile noastre ca instrumentişti am dori să le mulţumim profesorilor Sfechis Gavrilă şi Florin Labiş.

R.C.: Aţi stabilit trupei un traseu anume sau vă veţi lăsa purtaţi de val?

A.Q.: Avem în minte un mic traseu dar în mare parte ne lăsăm duşi de val şi facem exact ceea ce ne reprezintă în fiecare moment.

R.C.: Cum vi se pare primul vostru album?

A.Q.: Agaetis byrjun. Nu vreau în niciun caz să îndrăznesc să compar albumul cu Sigur Ros ci doar să folosesc sensul acestor cuvinte din limba islandeză. Vreau doar să spun că este un bun început de drum. O încercare imatură de a face ceva frumos.

R.C.: Este prea devreme să întrebăm de un al doilea disc?

A.Q.: Nu este devreme deloc. Al doilea album Alternativ Quartet se intitulează Aripi şi a fost înregistrat dar încă nu a fost stabilită data lansării lui.

R.C.: Ce fantasme ascunde împreunarea vers-muzică, în cazul vostru?

A.Q.: Împreunarea vers-muzică este un lucru foarte important, care din păcate nu se întâmplă prea bine pe albumul Liniştea Astupă Goluri.

R.C.: Cât de importantă este rezonanţa dintre componenţii formaţiei?

A.Q.: Pentru noi este foarte importantă. Ţinând cont de faptul că nu ne încadrăm într-un gen muzical, pentru că ne-am propus să facem aceasta, ci am ajuns într-un anumit gen datorită faptului că am cântat împreună, ceea ce ne-a reprezentat pe fiecare în parte iar muzica noastră se află la intersecţia personalităţilor noastre muzicale.

R.C.: Există multă frustrare în underground?

A.Q.: Cred că suntem puţin înconjuraţi de frustrare dar decamdată nu am fost cuceriţi de aceasta. Nu ar trebui să existe aşa ceva.

R.C.: Cum sunt concertele Alternativ Quartet şi ce se întâmplă în spatele lor?

A.Q.: Concertele sunt pentru noi foarte frumoase din punctul de vedere al unor muzicieni care transmit muzica proprie în modul cel mai personal şi direct ascultătorilor. În spatele lor stau probleme tehnice, foarte multă muncă şi oboseală dar în primul rând foarte multă pasiune.

R.C.: Cu ce se poate compara satisfacţia produsă de încântarea fanilor?

A.Q.: Este probabil similară cu momentul ajungerii pe creasta unui lanţ muntos. Dacă ai curaj şi ambiţie îţi poţi crea posibilitatea cuceririi catorva vârfuri iar dacă eşti delăsător şi te laşi pierdut prea mult în această satisfacţie imensă nu rămâne nimic altceva de făcut decât să începi coborârea către vale. Încântarea fanilor este o bucurie foarte mare dar totodată creează şi o responsibilitate pentru că îţi oferă posibilitatea de a fi auzit, iar importanţa a ceea ce spui este ridicată.

R.C.: Sincer, unde vă vedeţi ca muzicieni peste  zece ani?

A.Q.: Sperăm să fim în continuare în plimbare pe creastă şi să căutăm ceea ce ne reprezintă, să cântăm exact ceea ce simţim în momentul acela, indiferent dacă corespunde sau nu cu ceea ce credem acum. Cred că muzica va contura o parte semnificativă a vieţii fiecăruia dintre noi şi cred că vom continua această călătorie împreună până în ultimul moment.

R.C.: Are România vreo trupă cu un stil clar definit, original, diferit faţă de majoritate?

A.Q.: The: Egocentrics sunt o trupă foarte bună, cu un stil original şi personal. Fluturi pe asfalt este o trupă cu potenţial şi care tinde spre asta.

R.C.: Viaţa, în esenţă, este melodioasă?

A.Q.: Foarte.

R.C.: Este posibil să nu visăm atunci când credem că visăm?

A.Q.: Visele pot deveni realitate dar nu sunt încă. În momentul în care visăm ceva înălţător plantăm sămânţa unui viitor dar nu îl trăim decât dupa ce îl cultivăm.

R.C.: Am putea trăi fără iluzii?

A.Q.: Cred că da, dar îmi este foarte greu să îmi imaginez aşa ceva. Ar însemna o robotizare a omenirii.

R.C.: România o ia razna?

A.Q.: Nu.

R.C.: Vine sfârşitul lumii?

A.Q.: Nu contează. Este esenţială conştientizarea morţii şi formarea principiilor de viaţă având în vedere perspectiva morţii ca un lucru firesc, inevitabil şi care se poate întâmpla în orice moment. Dacă moartea individuală vine odată cu un sfârşit general al omenirii, nu are nicio importanţă.

R.C.: Ce vă supără cel mai tare în viaţă?

A.Q.: Indiferenţa, delăsarea, răutatea.

R.C.: Un îndemn dat lumii..

A.Q.: „Iubeste şi fă ce vrei” (Toma d’Aquino). Nu uita să ai încredere în tine.

Update:

Trupa Alternativ Quartet din Cluj-Napoca lansează pe data de 15 mai 2011 al  doilea album de studio, intitulat Aripi. Acesta va putea fi descărcat gratuit de pe noul site alternativquartet.ro

“Toate albumele Alternativ Quartet sunt şi vor fi pentru totdeauna gratuite. Lumea ne-a oferit în mod gratuit multă muzică iar noi în aceasta am trăit și am simțit cele mai frumoase momente. Dorim să dăruim înapoi lumii toată creația noastră artistică, în același mod în care am primit și noi la rândul nostru creația artistică a altora. Încercarea noastră insignifiantă de a restaura un echilibru pe acest plan nu va schimba lumea dar sperăm că se va cunoaște ca o acțiune pornită din sinceritatea dorinței unei rearmonizări morale, etice şi economice. Împreuna vom stinge conceptul de copyright și vom păși în viitor spre o lume liberă, spre exprimarea şi consumul artistic dincolo de orice graniță şi liberalizat în absolut. Artă pentru artă. Suflet pentru suflet.”

Yelllow

 

 

“YellLow este o formaţie electro-pop compusă din Bogdan Diaconeasa (bass looping) şi Andi Petreanu (keyboard, samples & FX).

Pe 1 ian 2010 băieţii se întâlnesc şi iau decizia de a începe un proiect care combină elemente de muzică analog şi digitală. Din 3 iunie încep colaborarea cu Didi Dudaievici, vocea de pe primele 2 single-uri Naive şi Future.

Numele exprimă fuziunea termenilor „yell” (digital, acurateţe) şi „low” (bass, down tempo) dar şi iniţiale simbolice pentru cuvinte precum „love”, „life”, „light”. Nu în ultimul rând confirmă că Yelllow susţine sunetul luminos, optimist, vibrant, dinamic şi fericit al culorii pe care îl reprezintă.

Ca gen muzical  se situează undeva în aria muzicii electronice (include fuziuni stilistice care variază de la groove-uri hip-hop pana la pop, alternativ) iar versurile au ca temă tinereţea, amintirile, lumi fantastice, copilăria şi alte preocupări Yelllow.

Până acum, piesa Naive a fost primul release al trupei, de un mare succes, clasat pe locul 2 în TopShow Radio Guerrilla şi a atras atenţia câtorva producători şi remixeri.

http://www.myspace.com/yelllows

Am încheiat citatul şi am început cu întrebările:

 

 

RevistaCioburi: Care este povestea YellLow?

Bogdan: Am ajuns, din întâmplare, pe pagina de myspace a lui Andi şi mi-a surâs idea să combin ce făcea el cu niste linii drăguţe de bass, adică electro vs. bass sau digital vs. analog sau vechi vs. nous sau yell vs low :)) … I-am scris şi în scurt timp ne-am apucat de treabă. Am înregistrat 3 piese, am căutat vocal, am pus voce pe una dintre ele, am reuşit să intrăm pe radio, am ajuns pe locul 2 în top, am făcut o piesă nouă, nu am mai intrat pe radio, am început să cântăm live, a plecat vocalul, a venit Crăciunul, a trecut anul şi iată-ne în 2011 lucrând la o piesă nouă J. THE END!

Andi: E greu să ai o poveste care să fie mai mult decât banală. Poate o să reuşim să o completăm peste ani , să ajungem în cizmele uzate ale unora cu amintiri mişto. Mie îmi place mult la noi că am avut un plan de la început (scris fizic pe hârtie ) şi planul ăla a fost ţinut punct cu punct.

R.C.: Cu ce vine YellLow nou în peisaj?

Bogdan : Cu muzică fresh, cu culoare, cu looping (ceva mai rar întâlnit pe la noi) şi cu bucuria de a cânta ce ne place… la fel, mai rar întâlnit pe la noi :))

Andi : Nu prea vezi pe scena din România loopere şi controllere şi tot felul de combinaţii între astea două. Eu zic că analog vs. digital nu avem , şi poate avem nevoie.

R.C.: Care este resortul muzicii YellLow?

Bogdan: Pasiunea pentru muzică/ instrument…

Andi: YellLow ţine de contraste şi de o redefinire a limitelor pe care singuri ni le impunem. Sper să ajungem la cer cu limitele astea dar e greu aici în ţară.

R.C.: Cât la sută e inspiraţie şi cât la sută e transpiraţie?

Bogdan: Nu transpirăm foarte tare pentru că nu muncim destul J. Nu muncim destul pentru că nu avem timpul necesar să o facem… Dar dacă am avea ar fi 50 – 50… acum cred că e 70% inspiraţie 30% transpiraţie.

Andi: Când îţi vine câte o idee de piesă în cap e imposibil să o munceşti. Iniţial arunci cu ea în aer şi o joci pe toate părţile. Pentru mine munca vine abia când trebuie să avem grijă de calitatea sunetului, producţie, imagine etc.

R.C.: Care sunt planurile pe termen scurt?

Bogdan: Lucrăm la o piesă nouă şi aşteptăm intervenţia unei voci pe care noi o apreciem de multă vreme.

Andi: Subscriu. Nu o să ghiciţi niciodată cu cine ne vom juca noi zilele astea :))

R.C.: Acordurile căror mari artişti se pot regăsi  în muzica YellLow? 

Bogdan: Nu am luat niciodată o linie melodică sau temă de la un artist să punem în muzica noastră… Chiar ne dorim să fim NOI (ambele sensuri). Ştiu…  întrebarea era de fapt ce ne influenţează J Ascultăm cam orice… deci lista e lungă, din favoritele mele fiind Stu Hamm, Incubus, Peter Gabriel, Pantera etc…

Andi: Eu încerc, cumva, să tind spre ceea ce îmi place la momentul respectiv, în muzică şi nu numai. Toată lumea face asta, subconştient, dar încerc să controlez cât de mult sunt influenţat  şi o fac conştient :)) Zici că e reclamă la prezervative :))

În ultima perioadă m-am dat pe electro french şi reiau mult din Daft Punk-ul pe care îl ascultam acum mult timp (zic de ei, că sunt mai cunoscuţi).

R.C.: Cât de mult ocupă muzica în viaţa voastră?

Bogdan: Ascult muzică în drum spre serviciu, la muncă, la sală, acasă… destul de des J iPod-ul e aplicaţia nr. 1 de pe telefonul meu J

Andi: Când eram mai mic rupeam site-urile de muzică, zilnic, într-o căutare continuă de ceva nou. Acum nu prea mai am timp, şi oricum marile cuvinte s-au cam spus deja 😛  Tehnologia face în aşa fel încât să nu auzim doar sunetul metroului când suntem în underground 😛

 

R.C.: Muzical vorbind, unde vă vedeţi peste zece ani?

Bogdan: Pe o scenă mare sau pe una mică dar foarte drăguţă J

Andi: Sper să fiu pe frecvenţă cu tot ce se va auzi atunci frumos în lume. Pentru mine nu  prea e important dacă o ardem în cluburi mici. Concertele cu cea mai intimă atmosferă sunt acolo dar dacă publicul nu mai creşte o să fie cam trist pe orice scenă.

R.C.: Generaţia nouă aduce muzicieni valoroşi?

Bogdan: Lipseşte cultura muzicală… o văd chiar la mine în gradină 😛 Altfel, îmi place energia tinerilor de azi, dezinvoltura, imaginea şi libertatea în gandire…

Andi: E uşor pentru cei care se apucă acum de muzică să sară direct în treabă! Generaţiile noi vor creşte cu laptopul în braţe iar asta le va elibera cu totul creativitatea muzicală dar le va restrânge maxim interesul pentru instrument. Muzicieni cu adevărat valoroşi, din punctul de vedere tradiţional, nu cred că vor mai fi atât de mulţi (deja nu prea mai sunt), dar cu siguranţă vom auzi lucruri frumoase. Muzica nu moare niciodată, se transformă doar.

R.C.: Care credeţi că este rolul muzicii în societatea românească de astăzi?

Bogdan: Business.

Andi: Pentru noi ăştia mici, e vorba de satisfacţie personală. Dacă vrei să te faci mare, trebuie să te vinzi la colţul străzii şi iniţial te vinzi şi ieftin, te fac alţii afacerea lor :))

R.C.: Nu vi se pare că la noi underground-ul este mai activ şi mai cunoscut decât mainstream-ul?

Bogdan: Nu. Nu este posibil să fie aşa J Definiţiile în sine spun contrarul…

Andi: Mai cunoscut nu este.Televiziunile cer ceea ce este acum difuzat pentru că muzica aia ţine omul în faţa ecranului. La fel şi radioul. Deci ei ştiu cel mai bine ce este cunoscut şi apreciat la noi în ţară. Dovadă că avem un singur radio naţional, care încearcă să facă altceva (şi are succes doar prin faptul că e singurul, altfel probabil ar muri de foame toţi). TV=zero

R.C.: Când va reuşi muzica românească să spună ceva (pozitiv) în vest?

Bogdan: Când o să muncim la fel de mult J Dar nu oricum, ci organizat, în echipă…

Andi: Eu zic că deja o face. Nu este important dacă nouă nu ne place ce se întâmplă dar România are acum doi sau trei artişti cu care lasă amprenta. Eu am rămas tâmpit când Rihana a scos o melodie care suna a Ina. Mai mult de atât nu o să facem niciodată.

R.C.: Cât mai rezistaţi în societatea românească prezentă?

Bogdan : Până pleacă Andi la master J)

Andi: Doi ani J)

R.C.: Care este problema României, în general?

Bogdan: Dezordinea.

Andi: Sper să nu se supere nimeni dar, muzical vorbind, problema este în oamenii care populează minunatul loc în care trăim. Atunci când peste 30% din populaţie va privi mai departe de inepţiile de la radiourile din mainstream va fi ok.  Şi mă tem că e un procent exagerat. Şpaga e o problemă general valabilă (puţină lume ştie că se dau şpăgi grave pentru a intra pe radiourile mari). Lipsa industriei muzicale e o altă problemă gravă, şi faptul că ne mâncăm între noi, într-un soi de canibalism economic şi social :))

R.C.: Vom fi vreodată un popor cu adevărat fericit?

Bogdan: Probabil…

Andi: Chiar vorbeam zilele trecute cu Bogdan şi ziceam că avem ghinionul, ca popor, să fim prea isteţi ca să fim cu adevărat fericiţi :)) Eu zic nu.

R.C.: Două-trei cuvinte de final…

 

Mulţumim pentru interviu, vă invităm să ascultaţi Yelllow (cu 3 de “L” ) pe www.myspace.com/yelllows

Dacă vreţi să vă păstraţi în loop, subscrieţi pe pagina de facebook :

www.facebook.com/yelllows

ASTERO, scurt şi la obiect

Am primit cadou albumul lor. Nu ştiam cine sunt. L-am ascultat, mi-a plăcut, am dat un mesaj. Am aflat informaţii (cu liniuţă, nu în formă literară  🙂 ):

-trupa Astero a început să „prindă formă” în iarna lui 2008, cu Laura la voce, Claudiu la tobe şi Vlad la una din chitări (erau două pe atunci). Între timp, al doilea chitarist s-a retras, la fel şi basistul, care a fost înlocuit de Jojo, ajungându-se la formula actuală.

-au început mai serios concertele în toamna-iarna lui 2009, având până în momentul de faţă peste 30 de cântări live la activ.

-au câştigat în vara lui 2010 ediţia a doua a concursului RockBattle.

-s-au calificat în finalele concursurilor Stufstock, Rocksin şi GBOB Romania.

-au fost nominalizaţi de revista Metalhead la titlul de Best Alternative Newcomer

pentru 2010 (rezultatele se anunţă în februarie).

Ajutor, una dintre piesele de pe Voi, noi şi maimuţele (n.r.: acesta este primul album scos de trupă) a fost difuzată pe CityFM.

-se pregătesc pentru filmarea unui videoclip şi în perioda aceasta compun pentru al doilea album.

-lucrează intens şi la propriul site, care va fi lansat în urmatoarea lună.

Restul le puteţi afla de pe pagina lor de myspce, www.myspace.com/trupaastero    Noi am pus câteva întrebări şi am primit o tonă de răspunsuri. Mulţumim trupei Astero pentru interviu!

RevistaCioburi: Cum a început totul?

Jojo: Atunci când într-o noapte fierbinte spermatozoidul câştigător a ajuns la mama-ovul şi s-a produs extorsiunea degajamentului sinergetic care peste 9 luni a dus la naşterea mea.

Claudiu: Alţii de ce pot şi noi nu am putea?!?!+Vrem şi noi!!!= ceea ce facem astăzi în plan muzical.

Vlad: A început cum încep toate lucrurile în domeniul ăsta – cu o repetiţie.

Laura: Din prieteni în prieteni, am aflat unii de alţii şi ne-am adunat, mânaţi de pasiuni comune 😛

R.C.: Cine v-a marcat existenţa muzicală?

Jojo: Părinţii mei, atunci când mă obligau şi mă bateau să fac muzică.

Claudiu: Muzica pe care o asculta taică-miu, la casetofon, apoi muzica pe care o asculta frate-miu şi, în final, muzica pe care o ascultam eu.

Vlad: Un tip al cărui nume nu îl ştiu, într-o tabără în care am fost când eram mic-mic de tot, care cânta la chitară; când l-am văzut mi-am spus că e un lucru pe care mi-ar plăcea să îl fac şi eu. Apoi, muzica de la magnetofonul părinţilor şi, mai târziu, de la casetofonul meu.

Laura: Metallica, Pantera, Alice in chains, Guns&roses etc.

R.C.: Cum se traduce „ASTERO”?

Vlad: ASTERO se obţine în felul următor: se ia expresia „Emotional Range Of A Tea Spoon”, se extrag iniţialele cuvintelor din expresie şi se amestecă bine.

R.C.: Sunteţi mai buni decât alţii?

Jojo: La pat?

Claudiu: Fiecare este mai bun decât celălalt. Totul depinde de standardele şi gusturile celui care te ascultă.

Vlad: Suntem mai buni decât unii şi mai slabi decat alţii. Important e că celor care ascultă muzica noastră să le placă îndeajuns de mult încât să spună că „unii” sunt mulţi şi „alţii” sunt puţini.

Laura: Avem coaiele mai mari :)) Nu suntem proprii noştri lăudători şi oricum ţine foarte mult de gusturile muzicale, ştim doar că suntem fiecare foarte buni la ceea ce facem şi atât contează, comparaţiile cu alţi artişti sunt inutile şi neconstructive.

R.C.: Cum apar versurile?

Claudiu: Versurile apar, de obicei, după ce avem o linie melodică a unei melodii (intrumentalul şi scheletul piesei). Versurile, în mare parte, sunt compuse de către Vlad cu completări ulterioare aduse de către Laura. Versurile exprimă, de multe ori, trări şi momente ale lui Vlad în care ne indentificăm şi noi şi prin care trecem sau de care am avut parte. De fapt, credem că fiecare om a trecut, trece sau va trece prin aceste stări. Versurile sunt din realitatea de zi cu zi. Sunt versuri în care auditorul îşi poate alege un final, sunt versuri în care unele cuvinte au mai multe înţelesuri, sunt versuri care transmit altceva decât adevăratul sens pe care îl au cuvintele rostite etc.

Laura: Păi, i se nasc lui Vlad pitici mici şi negri în căpşor… şi la un moment dat dau pe afară că nu prea mai e loc… şi încep să fugă în sus şi în jos pe foaia de hârtie până când îşi găsesc fiecare locul şi exprimarea.

R.C.: Care din cele patru sentimente autentice existente se regăseşte frecvent în muzica voastră?

Vlad: Uau, întrebarea asta e adâncă J Dacă prin „cele patru sentimente autentice” te referi la „furie, frică, tristeţe, bucurie”, atunci aş putea spune că se regăsesc toate, mai puţin furia, în proporţii egale. Dacă te referi la altceva, mă declar învins 🙂

Laura: Hm… nu ştiu care sunt toate cele 4… ştiu că sunt dragostea, ura, frica… al patrulea nu-l mai ştiu… din astea… toate, în funcţie de perioadele mai bune sau mai puţin bune din punct de vedere emoţional ale lui Vlad.

R.C.: A fost primul album, ce aşteptări aveţi acum?

Jojo: Al doilea album!

Claudiu: Să fie difuzat la radio. Să avem cât mai multe cântări cu sala plină şi cu lume care cântă melodiile cu noi. Să avem parte de un turneu de promovare reuşit, în 2011.

Laura: Piese multe şi noi… poate un video mic, acolo, şi meschin… pentru ego-ul nostru să putem striga „Hi mom, I’m on TV!” (sau, de fapt, on youtube), şi la cât mai multe concerte! A, şi să mă fac eu bine cât mai repede, ca să le avem pe toate astea 😛

R.C.: Cine sunt maimuţele?

Jojo: Ăia prosti da’ mulţi…

Claudiu: Oricine ne enervează pe „voi” şi pe „noi”.

Vlad: Maimuţele sunt cine vor ascultătorii să fie. Pot fi cei care îi enervează sau cei care nu sunt în aceeaşi gaşcă cu ei sau care nu ascultă aceeaşi muzică sau… Fiecare e liber (şi invitat) să îşi definească singur maimuţele.

Laura: Acei oameni deranjanţi care nu articulează cuvintele şi folosesc expresii de genul „fă” sau „fată” şi care se iau de tine… Îţi mai împrumută pe termen nelimitat portofelul sau telefonul când eşti în transportul în comun, nu înţeleg limba română când le spui că nu vrei să-ţi spele parbrizul etc. Toţi acei oameni pe care am vrea să-i deportăm pe Insula Şerpilor indiferent de etnia lor, pentru că vin în toate culorile şi naţiile genul ăsta de oameni, şi să-i lăsăm acolo să-şi dezvolte propria comunitate fără să o mai intoxice pe a noastră. În principiu, oamenii care se comportă ca nişte maimuţe sau chiar mai rău, că săracele primate nu au nicio vină că le folosim noi drept etalon pentru exprimarea involuţiei unora.

R.C.: Ce înseamnă un concert bun?

Jojo: Un vin bun înainte şi o ţigară după… cu vocalizele de rigoare între.

Claudiu: Din interior : 

– sonorizare bună, să ne putem auzi pe scenă, fără a pleca acasă cu dureri de cap;

– sunetişti cu care ne putem înţelege;

– suport şi susţinere pentru munca depusă din partea publicului;

– pe lângă prieteni, sala să fie plină şi de alţi oameni care ne vor deveni prieteni;

– angrenarea publicului, să participe şi sufleteşte la concert, nu numai fizic (asta depinde foarte mult şi de noi – este un cerc vicios).

– eficentizarea pauzelor dintre melodii;

– să se întindă pe aproximativ o oră şi jumătate, fără a plictisi;

– fetele din backstage J şi sticlele de Havana Club puse la rece lângă o ladiţă cu lime şi un bax de Coca Cola;

– bisuri fără număr, ..umăr, …măr :);

– feedback pozitiv, se acceptă şi cel negativ dacă este unul obiectiv.

Din exterior:

– sonorizare bună, se aplică şi aici;

– să merite banii plătiţi pe intrare, cu alte cuvinte, pe lângă muzică să se poată vedea şi un show;

– spargerea barierei dintre trupă şi public, devenind un tot;

Laura: Atitudine şi energie şi din partea noastră şi din partea celor care ne ascultă, sonorizare bună, prestaţie din punct de vedere muzical corectă din partea noastră şi, dacă se poate să cânte şi poporul cu noi, cu atât mai frumos… A, şi pauze mai scurte între piese.

R.C.: E nasol în underground?

Jojo: Nu ştiu. Nu am mai fost de mult pe acolo.

Claudiu: Underground-ul mi se pare ceva relativ. Din punctul meu de vedere, poţi face parte din underground şi dacă eşti difuzat pe radio sau prin canalele de media. Mie unul, îmi place în underground. Dacă la un moment dat eşti pe „val” şi apoi cazi…nu prea ai unde să cazi şi astfel durerea este suportabilă :). Mai sus de underground, cred că este mai greu să te menţii, la fel cum spun şi bătrânii : „la facultate se intră uşor, mai greu este să rezişti”.  Nu ştiu cum este altfel decât în underground, nu am ajuns „sus”. Cum ajung, te ţin la curent şi apoi facem nişte comparaţii să vedem unde este mai nasol.

Vlad: Eu unul nu văd prea mari diferenţe între underground şi mainstream (de fapt, cred că la noi mainstream nu înseamnă decât că trupa a activat îndeajuns de îndelung şi susţinut încât să fi auzit un număr rezonabil de mare de oameni despre ea). Trupele şi dintr-o parte şi din cealaltă cântă în aceleaşi cluburi, merg la aceleasi festivaluri, sunt ignorate în aproape acelaşi fel de casele de discuri, televiziuni etc. Diferenţa e că dacă eşti o trupă din mainstream vin mai mulţi oameni la tine la concert, eventual sunt dispuşi să plătească şi bilet pentru asta, şi din punctul ăsta de vedere e nasol în underground. În acelaşi timp, să fii în underground e motivant, pentru că vrei să dai ce ai mai bun în tine astfel încât să ajungi în mainstream.. nu ştiu dacă odată ajuns acolo eşti la fel de motivat să te menţii. Una peste alta, e şi nasol, şi mişto în underground 🙂

Laura: Nasol nu… e mai bine decât în mainstream dar sunt mulţi oameni care nu ştiu ce este ăla respect şi nu ştiu cum să îşi respecte colegii de breaslă .. şi în domeniul şi-n zona asta a muzicii ar trebui cu atât mai mult să fim capabili să ne ajutăm unii pe alţii şi să ne respectăm… nu doar să  călcăm pe capete ca să scoatem nişte bani în plus sau să apară numele nostru cu litere mai mari.

R.C.: Există vreo trupă românească pe care o ascultaţi cu o deosebită plăcere?

Jojo: ASTERO.

Claudiu: Da, şi nu numai una, mai multe : Coma, Lună Amară, H8, OCS, EMIL, Paraziţii, în mare parte trupele care, unora, ne-au marcat tinereţea şi care ne-au făcut să ne apucăm de cântat. Mai sunt şi trupe apărute mai recent, de o vârstă cu noi.

Vlad: Coma, OCS, Paraziţii, Lună Amară, mai toate trupele leat cu noi (ca tre’ să stai mereu cu ochii pe concurenţă 🙂 ) şi Astero, că le tot aud piesele la repetiţii.

Laura: Lună Amară, Coma, White walls, Celelalte cuvinte, Tiarra etc.

R.C.: Vă vedeţi primind pensie?

Jojo: De la guvernul canadian, da!

Claudiu: Dacă o să am o bătrâneţe fără boli şi fără singurătate, cu o casă mare plină de nepoţi şi animale…da, m-aş vedea. Chiar mi-ar plăcea. Dacă nu o să le am pe acestea, mă mai gândesc şi poate fac un bine statului şi tânărului contribuabil  şi renunţ la pensie, într-un fel sau altul.

Vlad: Sincer? Nu prea.

Laura: Eu ca arhitect o să ies cu picioarele înainte din meseria asta. Dar oricum, prea bătrână nu vreau să ajung, căci ideea de a avea nevoie de ajutor să mă ridic de la masă sau din pat mă scârbeşte.

 

R.C.: Ce este România?

Jojo: Un soclu de muşte.

Claudiu: „România este o ţară frumoasă, păcat că este populată”. Ştiu că şi noi facem parte din populaţie dar în sinea mea, încerc pe cât posbil să fac parte din minoritate şi să nu mă amestec cu restul. O mizerie, de care nu putem scăpa şi cred că ne complacem aşa, sau…cum am auzit din gura marelui „guru” Dan Diaconescu : „cei care au avut posibilităţi să plece, au plecat, cei care nu au avut, au rămas şi s-au resemnat” .

Vlad: România este o ţară ca oricare alta, românii în schimb sunt cu totul speciali…

Laura: Habitatul maimuţelor din păcate, mult potenţial exploatat foarte prost, şi ca oameni, şi ca teritoriu.

R.C.: În general, votaţi?

Jojo: Da, filmul preferat pe youporn.

Claudiu: Votăm dar degeaba… De fiecare dată ne minţim pe noi înşină că putem schimba ceva prin vot…

Vlad: Nu prea votez, s-a întâmplat de vreo două-trei ori până acum să mă duc până la secţie să pun ştampila. Nu văd de ce m-aş duce dacă am mereu de ales doar între „cel mai rău” şi „credeai că ăla e cel mai rău?”..

Laura: Uneori da, uneori nu, am votat când am vrut să-mi spun părerea într-un sens, chiar ştiind că nu va ieşi cel votat de mine… Dar până la urmă e vorba de exprimarea propriei păreri şi alegeri, nu de calcule că hai să-l votez pe ăsta că oricum el o să iasă… Dacă ar face toţi aşa poate ar ieşi puţin diferite rezultatele alegerilor.

R.C.: Viaţa chiar bate filmul?

Jojo: Oooo… am eu nişte cunoştinţe de la Chişinău care bat filmul preferat.

Claudiu: Viaţa chiar bate fimul, depinde de cum ţi-o regizezi sau de cum îţi este regizată. De asemenea, depinde ce categorie de filme preferi. Dacă îţi plac filmele de comedie, şi încerci să duci şi tu o viaţă ca în aceste filme s-ar putea să ţi-o iei şi să devii tu cel la care se uită unii ca la un film de comedie.

Vlad: Depinde de film şi depinde de viaţă dar, în mare, cred că dacă viaţa s-ar întâlni pe un teren de fotbal cu filmul, la fiecare reluare s-ar vedea alt câştigător.

Laura: Depinde, ca drame umane da, clar. Ca siropisme şi abureli amoroase – nu.

R.C.: O notă de final, vă rugăm.

Jojo: SOL.

Claudiu: Notă: răspundem de tot ce am scris mai sus :).

Vlad: Veniţi, oamenilor, la concerte!!

Laura: Pentru public: susţineţi artele autohtone! Copii, go to school, frecaţi-vă părinţii la creieri să vă găsească activităţi extraşcolare mai bune decât spartul seminţelor în faţa blocului şi apucaţi-vă de citit şi altceva decât revistele de cancan (mai ales pentru fete).

Tatuajul, artă sau moft?

Suntem ceea  ce părem, de cele mai multe ori. Suntem ceea ce ne înconjoară şi ceea ce modelăm în jurul nostru. Suntem mai mult decât vedem. Vedem ceea ce colorăm sau ceea ce murdărim. Suntem prinşi în fiecare moment pe care timpul ni-l oferă şi pe care viaţa ni-l desenează. Adunăm clipele pline de savoare sau încărcate de ploi şi le strecurăm, picătură cu picătură, în suflet.

Teo poartă un mesaj. E mesajul celor care ajung în preajma talentului său şi se pleacă în faţa pensulei electrice. Pielea devine martora clipelor din suflet, bune sau rele, colorate sau cenuşii. Este artistul care dă formă gândurilor.

Noi l-am întrebat diverse:

RevistaCioburi: Salut, Teo! Zi-mi, te rog, de unde a pornit ideea cu salonul de tatuaj?

Teo: A pornit acum doi ani şi jumătate când eu, de fapt, vroiam să mă las de tatuat. M-a susţinut naşul meu care mi-a spus că decât să renunţ la nouă ani de muncă mai bine încercăm, să vedem ce iese şi dacă nu merge, închidem, ne vedem de treabă şi aşa mai departe.

R.C.: Pasiunea pentru desen când ai descoperit-o? În ce fel ai cizelat-o?

Teo: Cred că în jurul vârstei de patru ani. Bunica mea, care era femeie de servici într-un liceu, îmi aducea caietele care le mai găsea prin bănci. Eu rupeam foile scrise şi pe restul mă apucam să desenez. Dar numai pe caietele de matematică şi neapărat studenţeşti, nu alea mici 🙂 De cizelat, am cizelat-o printr-o pură întâmplare. Iniţial, am vrut să dau la medicină  şi în momentul în care am văzut că liceul sanitar nu mai există, a intervenit un prieten de-al lui taică-meu care i-a întrebat pe ai mei de ce nu mă lasă să dau la Tonitza, mai ales că aveam talent, începuse şi el să-mi explice nişte chestii pur tehnice… În fine, m-am apucat să desenez cu câteva zile înainte de examen, şi am intrat. Penultimul dar am intrat. Am terminat sculptura, apoi am vrut să dau la Facultatea de Arte, la grafică, dar pe vremea aia nu prea aveai şanse dacă nu aveai bani mulţi aşa că am lăsat-o baltă cu facultatea vreun an, un an jumate şi m-am apucat de cealaltă pasiune, respectiv tatuajul. Am intrat până la urmă la Restaurare. În consecinţă, mi-am cizelat talentul prin multă practică 🙂

teo1

R.C.: Cum este văzut tatuajul în România?

Teo: Eu, unul, cred că destul de bine, cel puţin în ultima vreme, adică nu mai văd atâtea aversiuni cum erau în 2002 sau în 2003. Înainte, dacă aveai tatuaje, mai puneai şi un cercel ceva, erai direct Satana. Ajungeai să te baţi cu oamenii din cauza asta. Acum lumea e mai relaxată, ne ajută cred şi emisiunile de pe la tv sau poate lumea a început să facă diferenţa între cei tatuaţi mai „răi” şi cei tatuaţi care au ceva de zis.

R.C.: De ce se tatuează oamenii, de fapt?

Teo: Păi cred că, în general, sunt oamenii care au ceva de zis şi vor ca alţii, în speţă artiştii ca mine, să-i ajute să-şi arate acele gânduri, într-un mod creativ şi pe o pânză căreia nu ai ce să-i mai faci să dispară. Există şi oameni care fac asta doar pentru design, pentru a-şi completa forma sau ceva de genul acesta.

R.C.: Ce te fascinează mai mult, desenul în sine sau conceptul din spatele său?

Teo: Ambele. Din punctul meu de vedere, nu prea au cum să meargă separat, trebuie să le dai importanţă amândurora. Şi chiar nu am ce să comentez mai mult de atât.

teo2

R.C.: Are Teo un stil al lui?

Teo: A început, a început. Nu avea înainte dar a început. Oricum, e foarte greu să cauţi un stil, uite întreabă oamenii care fac artă. Eu unul nu pretind că fac artă, eu spun că mă distrez în timp ce desenez pe oameni. Dar, oricum, e destul de greu să găseşti un stil al tău.

R.C.: Există artişti care te-au influenţat în ceea ce faci?

Teo: Da, sunt mulţi. Îţi dai seama, de 11 ani de când mă joc cu aparatele astea… Sunt spanioli, americani, chiar şi aproape de noi, adică din Ungaria. Sunt oameni care au făcut chestii faine înaintea multora şi abia acum tehnicile lor sunt folosite. E vorba şi de viziune, evident. Uite, un exemplu este Anil Gupta care a preferat să lucreze doar chestii serioase, cu însemnătate.

teo3

R.C.: Care a fost cea mai faină chestie care ţi s-a întâmplat până acum în cariera (sau mini-cariera) ta de artist?

Teo: În primul rând sunt surprins de mine. Există momente în care intri într-un fel de blazare şi apoi, dintr-o dată, scoţi nişte chestii tari. Deşi ştiu că eu le-am făcut, mă uit totuşi şi nu-mi vine să cred că eu le-am realizat.

teo5

R.C.: Au existat momente în care ai refuzat să tatuezi? Dacă da, de ce?

Teo: Am refuzat odată să tatuez pe cineva pe penis. În general, încerc să nu refuz, ci să deschid mintea celor care vin cu idei aşa-zise stupide că ar putea să arate şi altfel.

R.C.: Există festivaluri de genul celui de la Sibiu. Cum ajută aceste convenţii pe cei ca tine?

Teo: Ajută pentru că, pe lângă emisiunile de profil, mai sunt şi aceste festivaluri, convenţii şi lumea îşi mai deschide ochii faţă de acest fenomen. Pe partea financiară, nu prea cred.

teo4

R.C.: Pentru perioada următoare, să zicem un an sau doi, ai vreun proiect important în plan?

Teo: Da, ştii că vorbeam noi la un moment dat de un album de tatuaje dar la câtă treabă am, am cam rămas în urmă cu el. Eu sper să-l termin, totuşi pentru că îmi doresc să arăt lumii că uite, şi românii se tatuează, că şi românii sunt creativi.

R.C.: E greu să tatuezi în România, şi mă refer strict la partea tehnică: ustensile, cerneluri, alte materiale?

Teo: Acum chiar nu mai este greu. Dacă ai cunoştinţe în domeniu şi ştii ce ar trebui să-ţi cumperi e destul de facil. Într-adevăr, e mai costisitor doar dacă vrei anumite scule, altfel e ok.

teo6

R.C.: Ce lucruri îţi plac în România şi ce lucruri urăşti cel mai mult, deopotrivă?

Teo: Cel mai mult îmi place faptul că sunt tot mai mulţi oameni care nu au avut treabă cu tatuajele vin la mine şi mă lasă să fac ce vreau pe pielea lor. Bine, au norocul că eu sunt unul din puţinii care îşi doreşte să le facă ceva frumos. Şi ce urăsc? Prefer să nu mă mai gândesc la chestia asta. Îmi consum energie pe care aş putea să o folosesc la altceva.

R.C.: În încheiere şi poate un pic pe lângă subiect: crezi că există Dumnezeu?

Teo: Normal! Din moment ce eu desenez, tu stai cu reportofonul în mână, florile mor… Normal că există.

teo8

Pe Teo îl găsiţi aici.

Varianta audio a interviului va fi postată cât de curând.

[flashvideo file=/wp-content/uploads/2010/05/ICA001.flv /]

Shesdead, un alt pas, o nouă lume

   În 2009, scena underground românească a mai primit un membru, respectiv trupa Shesdead, un proiect pus la punct de un grup de băieţi care aveau, mai mult sau mai puţin, o exeprienţă cu ceea ce înseamnă scena „ascunsă” a rock-ului autohton. Fiecare dintre ei şi-a dorit, într-un fel sau altul, o schimbare sau un nou pas în cariera muzicală, un nou suflu, poate un alt grup şi o nouă atitudine. Ca atare, într-un timp relativ scurt, cei de la Shesdead au ajuns destul de repede la urechile ascultătorilor de gen iar acum de curând, respectiv pe 22 Martie, au reuşit şi lansarea primului E.P., Sex  Drugs & Rock’n’Roll, în Club Control din Bucureşti, urmat de turneul Tour and Loathing in Romania (deja în curs). Încrezători în şansele lor dar conştienţi de dificila contrângere a mediului muzical românesc, cei de la Shesdead speră, totuşi, că lucrurile vor continua într-un sens pozitiv pe plaiurile mioritice, cel puţin din punct de vedere muzical.

   Shesdead înseamnă: Shole-voce, Radu-chitară, Benson-bass, Tudor-chitară, John-keyboards, Tase-tobe.

   Contactaţi de Revista Cioburi, componenţii trupei au fost deschişi în a răspunde întrebărilor noatre. Aşadar, urmăriţi vocea formaţiei:

 

RevistaCioburi: Cum a început totul?

Shole: Acum vreo trei ani am simţit că trebuie să încep un proiect muzical nou, să găsesc noi modalităţi de a exprima sentimente mai vechi şi mai ales mai noi.  Am încercat să colaborez cu mai mulţi artişti, numai că lucrurile se întâmplă când trebuie, nu când vreau eu. Trupa, aşa cum o vedem astăzi, a apărut acum un an. Radu, Benson şi cu mine am plecat de la Insideout, Tudor şi John sunt prieteni mai vechi de la formaţia Tiarra,  Tase a venit în vară. Ne-am apucat de înregistrări pentru E.P., de repetiţii, câteva concerte, apariţii în diverse publicaţii scrise şi online, la tv şi radio… A fost un început ciudat şi mai lung decât mă aşteptam dar se pare că a fost bine aşa, am avut timp să creem o bază solidă.

 

R.C.: Cine este „ea” din spatele Shesdead?

Shole: Este muza. Care prin moartea ei ne-a deschis alţi ochi, către alte lumi. Faptul că a murit nu înseamnă că nu mai există.  E o metaforă pentru relativitatea spaţiului şi a timpului aşa cum le cunoaşte umanitatea. Puterea spiritului care învinge uitarea, moartea e doar încă un pas făcut cu zâmbetul pe buze.

 

R.C.: Ce influenţe muzicale au pus umărul la proiectul vostru?

Shole: Partea frumoasă e că fiecare membru al formaţiei are o arie foarte vastă de rock în care se regăseşte. Ne şi intersectăm gusturile pe undeva, ne şi deosebim suficient cât să nu ajungem să copiem pe nimeni. Să zicem că ne influenţează toată muzica pe care am ascultat-o, chiar dacă nu vorbim numai de rock. Însă, clar, influenţa majoră o au trupele de metal.

 

R.C.: Furie sau poezie?

Shole: Nu sunt de acord cu „sau”. Furia si poezia fac parte din vieţile noastre, împreună coexistă în compania nebuniei, a plăcerii, a frumuseţii, a părerii de rău. Furia şi poezia sunt în univers ca focul şi apa. Dau şi iau viaţa, în funcţie de ceea ce atragi şi emiţi.

 

R.C.: Cum apare o melodie?

Shole: Atunci când nişte oameni simt cam acelaşi lucru se atrag unii pe alţii. Cred că scopul comun îi uneşte, pentru o perioada mai lungă sau mai scurtă de timp. Melodia apare când oamenii respectivi aleg să exprime prin muzică „filmul” lor comun. E vorba de echipă, de comunicare, de încredere, de pasiune, de asumare a mesajului. Nu e cu nimic mai prejos decât venirea pe lume a unui copil.

 

R.C.: Cine vă ascultă?

Shole: Cei care se regăsesc în versurile noastre şi în felul nostru de a exprima prin sunet o senzaţie la care ei se raportează, cu care se identifica. Avem ascultători de 12 ani dar şi de peste 45. Cred că cei care ne ascultă sunt la fel ca noi. Şi noi suntem exact ca ei. Ne ascultă fix cei cărora ne adresăm, pentru că ei ne dau puterea să facem asta iar noi la rândul nostru le oferim garanţia că nu sunt singuri.

 

R.C.: A fost un E.P., câte albume urmează?

Shole: Nu am de unde să ştiu. Cu siguranţă după acest E.P. vine albumul numit Seven. Să ajungem să îl lansăm, să sune bine, să îşi atingă scopul, apoi mai vorbim de altceva. Sincer vorbind, trăim nişte vremuri nebuneşti… E greu să prevezi viitorul îndepărtat atâta timp cât prezentul este instabil.

 

R.C.: Ultimul concert ar trebui să fie întotdeauna cel mai reuşit?

Shole: Sunt foarte mulţi factori care fac un concert să fie reuşit sau nu. Depinde cum te simţi în ziua respectivă, cum se simte spectatorul în ziua respectivă, cât de bună e organizarea, cât de potrivită e locaţia, cât de bun e sunetul, cât de bine a fost promovat… Dacă vorbim de performanţele trupei, consider că ele trebuie să fie mereu foarte bune şi constante. Bineînţeles că trebuie să se tindă de fiecare dată spre mai bine. Teoretic da, cel mai recent concert trebuie să fie mai bun decât precedentul. Fiecare concert e o experienţă, o sărbătoare, cu fiecare clipă petrecută împreună, membrii trupei se „sudează” mai mult şi sunt mai siguri pe ei, pot oferi de fiecare dată un plus prin experienţa acumulată. Dar ţi-am zis, asta teoretic; practic, mai sunt şi momente proaste, dar peste care trebuie să ştii să treci şi să îţi urmezi destinul.

 

R.C.: Cât v-aţi propus să rezistaţi în underground?

Shole: Consider că undergroundul este o lume fascinantă, şi dacă acolo vom rămâne e doar o chestiune de noroc, şansă… Cum vrei să îi zici. Însă nu cred că mai ştiu exact ce e underground şi ce nu, la momentul ăsta. Sper ca formaţia să ajungă să cânte pentru cât mai mulţi oameni, sper ca mesajul nostru să atingă pe cat mai mulţi. Undergroundul e locul din care se extrag diamantele pe care timpul le şlefuieşte. E  staţia din care pleci, dar nu în care trebuie să rămâi să rezişti.

 

R.C.: Este greu să creşti muzical în România? Mă refer la stilul vostru…

Shole: Este foarte greu pentru că oamenii au fost dresaţi să nu le placa aşa ceva timp de zeci de ani. Comuniştii nu suporta rockul, şi cum suntem conduşi de comunişti… Preşedintele nostru a avut imn electoral o manea, nu o piesa rock. Oamenii sunt ţinuţi în lesă de lipsa banilor, nu au timp să îşi îndrepte atenţia către pictură, fotografie, muzică, literatură. Trebuie să producă pentru ca aleşii cu japca să se lăfăie.  Da, ne e greu aici. Casele de discuri sunt ale unor dobitoci, televiziunile la fel, radiourile „de gherilă” au ca sponsori mari corporaţii… E o glumă proastă, o farsă care ni se face. Nu e vorba de stil, e vorba de comuniştii ăştia infecţi care trebuie să moara. Şi o să moară. Şi atunci, lumea va fi a noastră. Deja a început să fie, că ne facem singuri şi clipuri, şi radiouri, şi televiziuni şi ziare online, avem studiouri, creştem, în timp ce ei se duc în jos, cu cântăreţele lor gonflabile de gât.

 

R.C.: Care este următorul proiect important?

Shole: Albumul Seven. Şapte piese la care lucrăm intens, pe care le vom înregistra cu Tudor, chitaristul, ca inginer de sunet. Lucrăm şi la un videoclip nou pentru piesa DIAMONDS AND PEARLS, cu imagini de la concerte şi de pe drumul între concerte, va fi ceva foarte tare, în vreo două săptămâni, deci în aprilie.

R.C.: Fanii trebuie să vă înţeleagă?

Shole: Dacă sunt fanii noştri, ne înţeleg. Nu cred că ar putea fi fani cu adevărat dacă nu ar înţelege.  Sau poate că înţeleg ce au ei nevoie să înţeleagă. Sau ce vor. Nu ştiu. Prefer să cred că suntem toţi nişte oameni care păşim împreună într-o nouă eră, înţelegându-ne unii pe alţii.

 

R.C.: S-au adunat frustrări printre acorduri?

Shole: Desigur, însă nu disperăm. Normal că e frustrant să vezi atâţia cretini împinşi pe gât generaţiilor care abia se formează. Normal că nu e convenabil să vezi că televiziunile, radiourile, organizatorii, se încăpăţânează să investească în nişte zdrenţe, fie fete, fie băieţi. E frustrant să ştii că există atâtea trupe bune şi muzicieni talentaţi ţinuţi în cuşca asta delimitată de indiferenţă, nesimţire, incultura, ignoranţă şi orgoliul unora inferiori pe toate planurile, mai puţin cel material. Cred că e gândită treaba. Învăţământul e o mizerie,  alternativele sunt eliminate pe rând… Oamenii devin nişte sclavi ai băncilor la care sunt obligaţi de sistem să apeleze pentru a supravieţui… E frustrant să ştii că legile le fac nişte stupizi.

 

R.C.: Unde vreţi să aşteptaţi moartea?

Shole: Nu vreau să o aştept. Sunt convins ca ne vom întâlni la un moment dat. Poate că ea mă aşteaptă pe mine undeva, dar cred că se distrează şi zice: „hai că-l mai las să treacă şi de colţul ăsta… Hai, fie, şi de ăsta… Hai încă unul…” şi tot aşa până când o să îi placă atât de mult de mine încât o să zică: „hai!” J  Iar eu voi merge cu ea şi voi cunoaşte o nouă lume în care să mă pot rătăci. Dacă ar fi să mă hotărăsc să o aştept, locul ar fi Venice Beach California.

 

R.C.: Suntem ghinionişti în România?

Shole: Nu mai ghinionişti decât dacă am fi în Afganistan sau Irak. Dar faţă de lumea civilizată avem un oarecare handicap. Handicap dat de „liderii” „aleşi” de această majoritate docilă, însă cred cu tărie în valorile pe care le avem şi care prin curaj şi pasiune vor schimba România.

 

R.C.: Fericirea este o utopie?

Shole: Nicidecum. Asta e cea mai mare minciună pe care ne-au spus-o. Eu am trăit momente de fericire pură, reală, pe care nu mi le poate lua nimeni, niciodată. Am văzut oameni fericiţi. Fericirea este în noi, la dispoziţia noastră, nu trebuie decât sa renunţăm la orgoliu. Mândria aia proastă a omului degeaba… Dacă te vindeci de asta, eşti fericit.

 

R.C.: Există viaţă după moarte?

Shole: Dar înainte de viaţă există ceva? J Treaba e să existe viaţa înainte de moarte în primul rând. Nu să trăieşti vieţile altora, nu să îţi trăiască alţii viaţa, să fii cu adevărat viu, să trăieşti intens, asta contează în primul rând. Cred că oamenii care trăiesc aşa nu sunt speriaţi de moarte şi sunt convinşi ca după o să fie oricum ceva, o să vadă ei acolo ce J .

 

R.C.: Ce uraţi poporului român?

Shole: Îi urez să aibă norocul ca cei care au înţeles ceva din viaţa asta, să nu cedeze şi să nu se resemneze. Îi urez să fie deschis în a accepta istoria care se scrie acum şi să fie preocupat de cea care va fi scrisă; ce a fost e trecut şi îngropat, lumea se schimbă, se dezvăluie a fi altfel. Îi urez poporului român să fie pe fază şi să îşi vadă de treabă. Am o încredere ciudată în acest popor.

 

R.C.: Un fel de la revedere

Shole: Intraţi pe pagina noastră oficiala www.myspace.com/sheisnomore unde găsiţi videoclipul LIVE FAST DIE YOUNG, piesele de pe E.P.-ul SEX DRUGS AND ROCK’N’ROLL, două piese noi, video de la sală, poze, versuri. Puteţi comanda E.P.-ul sau un tricou sau pur şi simplu să ne lăsaţi gândurile voastre în legătură cu ceea ce facem. Mulţumim pentru sprijinul acordat.  Respect!

Interviuri din casă. Ca să sară dinţii.

Bine v-am regăsit la un nou interviu din casă. Reporterul Revistei Cioburi, deghizat în babuin ratat, a avut ocazia de a intervieva un grup mai periculos decât Chuck Norris când i se fură muierea, un conglomerat de tehnici de supravieţuire, Local Kombat din fundul grădinii, respectiv gruparea neo-ghiolbană Pufuleţii constipaţi. Aceştia sunt o şleahtă de ţărani urbani, însetaţi de mirosul sângelui, şi îşi propun să bată răul rău de tot.

Reporter: Respectele mele, de unde şi până unde Pufuleţii constipaţi ?

Robert (maestru cu 6 dani în halba spartă): Totul a început când taică-miu mi-a oferit prima ţuică. Aveam şase ani atunci. Şi mi-a dat-o pentru că eram constipat, tehnică băbească cică… De atunci, mereu am jucat rolul constipatului, numai să mai primesc un şnaps, ceva… A, da, şi-mi plac pufuleţii.

Bilă (mentorul barosului însângerat): E o metaforă, dom’le, evident. Pufuleţii nici măcar nu au un aparat digestiv. Cei doi termeni din numele grupării pun faţă în faţă frăgezimea pufuleţului care se topeşte în gură şi duritatea căcatului care se întăreşte în cur. Deci, am putea spune că e chiar un oximoron.

Ghidushie (karatist vulcanic, expert în tehnica labei frânte): Pentru că Ştiuletele înaripat era luat deja.

Motzoc (antrenat în torturea mentală prin coji de sămânţă pe buză inferioară): Să mor dacă ştiu. Întreabă-l pe Robert. El a venit cu ideea. Are mintea odihnită.

Şacalu’ (fondatorul “ masacrului cu ochiul minţii” ): Nu!

Pinguinulfurios (consilier pe teme contondente): De la mălai. Prea mult mălai. Şi se pare că nu se împacă cu vodka.

Reporter: De unde atâta ură faţă de răul urban?

Robert: Mie îmi place cel mai mult ura atunci când după o zi de umblat printre gibonii emancipaţi de la oraş, te retragi în cămăruţa ta, împăcat cu tine că ai mai spart nişte ţeste, ai rupt nişte tibii, ai mai sfărâmat un ficat… Momentele în care ştergi tacticos ciomaga de sânge sunt cu adevărat înălţătoare…

Bilă: Din invidie, domnule. Răului îi merge mereu bine. Mai ales la oraş.

Ghidushie: Nu e ură, e ura.

Motzoc: Păi suntem de la ţară. Cum de unde? Iar orăşenii aştia sunt nişte aroganţi.

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: Ură, rău… Ce-s cuvintele astea? Urban? La mine la Polu’ Sud e alb, e gheaţă, e zen…

Reporter: Daţi autografe des? Vă recunoaşte lumea pe stradă?

Robert: În general, cei care au de-a face cu instrumentele noastre de însemnat nu mai sunt recunoscuţi. Nici de rude, nici de prieteni.

Bilă: Autografe dau doar cu aparatul de pirogravat şi doar pe fesele victimelor de sex feminin. De recunoscut, nu ne recunoaşte nimeni pentru că lucrăm foarte curat, cu toate că, ce-i drept, batem destul de des şi la ochi.

Ghidushie: Dăm autografe pentru fete în general. Cele care ne fac autobuze.

Motzoc: Suntem recunoscuţi mai ales de locatarii din bloc. Autografele le lăsăm în fiecare seară în faţa scării. Fiecare în stilul propriu: eu las coji de seminţe, Robert PET-uri de bere, Bilă muci şi flegme, etc.

Şacalu: Nu! Nu!

Pinguinulfurios: D-aia umblu deghizată. În om. Că dacă sunt în costumul de pinguin e nasol. Se aruncă bărbaţii la picioarele mele, femeile vor să mă f#tă, copiii vor să se joace cu mine. E greu, ce să zic…

Reporter: Care a fost cea mai bună partidă de corecţie fizică aplicată ? Detaliaţi modificările la mimică…

Robert: Este greu de spus. Eu, fiind un perfecţionist, o consider mereu pe ultima ca fiind cea mai bună. Îmi place să cred că evoluez de la un scandal la altul. Desigur, există şi momente unice, rămase melancolic în minte. Vrei să ţi le arăt?

Bilă: Odată am încercat să retuşez conformaţia facială a unui gândac de bucătărie doar cu o furculiţă şi un tirbuşon. Şi pot să spun că am şi reuşit. I-a ieşit un zâmbet mai pronunţat decât cel al lui Jim Carrey.

Ghidushie: Am salvat un boschetar de la moarte. Era să-l lovească maşină dacă nu-l trageam înapoi cu coasa.

Motzoc: Puştiul vecinului de la 3 a refuzat să ne ia nişte ţigări de la colţ. Am fost nevoiţi să îi admonestăm insolenţa. Bineînţeles, aşa… ca-ntre vecini. În prezent ne zâmbeşte cu fiecare ocazie. Îi mai luăm uneori îngheţata sau bomboanele pe care le găsim la el. Chiar dacă plânge, cred că îl ajutăm să devină un bărbat adevărat.

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: Dacă detaliem transformăm revista înt-una cu specific XXX. Credeţi că e cazul? Şi, oricum, nu sexul vinde, nu-i aşa?

Reporter: Credeţi că sunteţi nişte super-eroi? Ar trebui să vă perceapă lumea în acest fel?

Robert: Având în vedere că reuşim să modificăm structura osoasă în timpi foarte scurţi de reacţie, da, am putea fi percepuţi în acest mod. Dar mai degrabă suntem super-eroi pentru că reuşim după fiecare PET de bere să purtăm chiloţii peste pantaloni.

Bilă: Nu, nici vorbă. Mai trebuie să se încheie multe cicluri, să mai curgă mult sânge până atunci.

Ghidushie: Evident. Suntem nişte salvatori ai omenirii.

Motzoc: Evident. Promovăm valorile păturii sociale majoritare. Glorificăm omul simplu, aşa cum l-a lăsat mă-sa. Tabula rasa.

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: SuperWomen!

Reporter: Aţi lovit şi oameni nevinovaţi? Dacă răspunsul este pozitiv, de ce?

Robert: Cine este nevinovat să arunce primul cu piatra. Bă, glumesc, poate-ţi f#t una!

Bilă: Mă tem că la această întrebare nu pot să răspund în cadrul acestui interviu. O chestiune sensibilă ca aceasta nu voi accepta să o dezbat decât la Capatos în emisiune.

Ghidushie: Câteodată. Mai scapă karata, nu le pot controla pe toate când închid ochii.

Motzoc: Poate ţi se va părea desuet. Însă la noi la ţară e o vorbă: nu poţi face o omletă fără să spargi nişte ouă. E important totuşi să fie ouăle altcuiva.

Şacalu: Nu !

Pinguinulfurios: Dom’le reporter, se vede că şi dvs. sunteţi constipat. Că v-aţi chinuit ceva să căcaţi întrebările astea.

Reporter: Credeţi că mişcarea dumneavoastră se va extinde pe viitor?

Robert: Nu, nu cred. Noi asta urmărim: să rărim populaţiile de giboni de la oraşe. După aia o să ne oprim şi o să bem o Cola.

Bilă: Nu ştiu frate, întrebă-l pe şefu’ de proiect!

Ghidushie: Sperăm, căci am cam obosit, ne dor şi pe noi toate cele.

Motzoc: Prietene, de unde vii? Păi cât mai vrei să se extindă? Reprezentăm peste 90% din populaţie!

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: Mişcare pe verticală, orizontală, diagonală, în plan sau în spaţiu?

Reporter: Eu, recunosc, am violat în trecut un câine mic şi nevinovat, ar trebui să-mi fie frică? Îmi veţi face ceva?

Robert: Frate, ai violat un câine? Şi i-ai făcut antirabicul după aia?

Bilă: Da!? Interesaaant… Nu cred că ar trebui să-ţi faci probleme. După câte îmi dau seama cred că ai violat acelaşi câine pe care l-am interogat şi eu într-un scandal amoros cu nişte mâţe deşănţate, cu mult mai târziu, după ce se făcuse ditamai dulăul. Şi profit de ocazie să-ţi spun că ulterior am avut o discuţie amicală cu el în care îşi aducea aminte cu nostalgie de tine.

Ghidushie: Dacă nu era mort nu se pune.

Motzoc: Depinde pe cine cunoşti.

Şacalu: Nu !

Pinguinulfurios: Dacă ai violat un câine mic să înţeleg că ai şi unealta pe măsură. Eu nu ţi-aş mai face nimic. Că ţi-a făcut natura. Sau, de fapt, nu ţi-a făcut.

Reporter: Un mesaj pentru cititori, de încheiere.

Robert: Bă, tu să nu mă dai la ziar că-ţi ard una!

Bilă: Dacă intraţi în vreun bucluc, cereţi la alimentară pufuleţi presăraţi cu praf de ciment. Sigur o să vă întărească.

Ghidushie: Feriţi-vă de umbre şi de seminţele de dovleac.

Motzoc: Vineri seara vă invităm la un grătar în spatele blocului. Fiecare îşi aduce PET-ul lui de bere.

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: Felicitări celor care au ajuns să citească până aici. Sigur nu aveaţi ce face, nu? În acest caz vă acordăm premiul de sado–maso.

Din spuma oceanului direct în spuma căzii

Zilele trecute, pe când îmi făceam rondul de seară survolând agale canalele de televiziune, am poposit pentru câteva momente pe postul Acasă TV, unde, o reporteră a Poveştirilor de noapte era gata echipată pentru a intra într-o cadă plină cu Mazăre.

Ce se întâmpla de fapt. Cada cu pricina era plină cu Radu Mazăre, edilul Constanţei, care acorda un interviu în direct unei duduiţe cu picioare lungi, proaspăt epilată, echipată cu vestă de salvare, mască şi labe de scafandru şi, spre dezamăgirea intervievatului, purtând şi costum de baie.

Hopa, mi-am zis, iată o ipostază nouă pentru noncomformistul primar. Abilităţile sale administrative şi politice ne-au convins, pasiunea pentru sporturi extreme i-o cunoaştem, am văzut cu toţii că e şi un mare dansator iar spiritul său de revoluţionar şi-a făcut la rândul-i loc în mass-media. Cam ce-ar mai fi lipsit ca cercul să fie cât mai complet? Păi exact o emisiune în care Măzărică să-şi etaleze aptitudinile de bărbat fatal dispus să-şi împărtăşească experienţe dintre cele mai intime, într-un cadru privat precum o cadă, public, la televizor.

Să mă apuc acum să despic firul slipului în patru sau să vorbesc despre avansurile pline de rafinament pe care primarul dezbrăcat de secrete i le făcea scafandrei Acasă TV, ar fi risipă de timp. Mai ales că mai jos puteţi urmări, în cazul în care vă interesează cum fierbe mazărea în laptele Cleopatrei, materialul video integral.

Dar dacă ar fi ceva de menţionat, ar fi o frază pe care Radu Mazăre a slobozit-o cu o sinceritate debordantă: Da’ ai mai văzut primar aşa tâmpit ca mine? Radule, stai liniştit, eşti călare pe creasta valului. Nu cobori tu aşa uşor d-acolo…