Hruşcă şi istoria muzicii. Material de extrasezon.

Iarna e pe terminate. Ultimul spârc al anotimpului rece se încăpăţânează să se facă remarcat în puzderia de mărţişoare, ghiocei, zabliuţe şi alte simboluri vestitoare de primăvară.  De fapt, dacă e să o luăm altfel decât aşa, contrar statisticilor doamnei Romica Jurcă, iarna în Europa intră pe o pantă ascendentă imediat ce Ştefan Hruşcă îşi termină de cântat şi ultimul colind şi îşi ia zborul spre Ţările Reci, acolo unde se retrage pentru a pregăti invazia spirituală de Crăciunul următor. Dar, chiar şi în absenţa muzicii, aura Întâiului Colindător ne călăuzeşte destinele .

Revista Cioburi a reuşit să adune o serie de declaraţii ale marilor artişti rock ai lumii care demonstrează indubitabil influenţa lui Ştefan Hruşcă asupra fenomenului muzical internaţional. Iată doar câteva dintre ele:

Roger Waters (Pink Floyd): ideea albumului The Wall ne-a venit în timp ce urmăream  nişte imagini cu Ştefan Hruşcă jucând pereţelul în curtea şcolii.

Jon Lord (Deep Purple) : piesa Child in time a fost compusă după ce am văzut o poză de la botezul lui Ştefan Hruşcă.

Paul McCartney (Beatles): consider că e momentul ca toată lumea să ştie că melodia Let it be este un cover după piesa Ler It Be, o piesă interpretată de un puşti pe nume Hruşcă.

James Hetfield (Metallica): am compus piesa Nothing else matters după ce am avut ocazia să-l cunosc pe Ştefan Hruşcă.

Jimmy Page (Led Zeppelin): Kashmir este un tribut adus primei flanele de caşmir a lui Ştefan Hruşcă.

Kurt Cobain (Nirvana):  După ce am auzit primele acorduri ale acelui român, aveam a doua zi pe portativ celebra Rape Me. (fragment din jurnalul solistului, găsit după sinuciderea sa).

Concediu pe nerăsuflate

   Final de aprilie, încărcat de spasme psihotice, gaze de eşapament şi multă muncă. Semnat cerere de concediu, făcut un kilogram de bagaje, plecat hai-hui, cu dimineaţa în faţă. România, drumuri cu păcate. Braşov, linişte, aer, stropi de istorie, o altfel de lume. Pe ici, pe colo, tot România. Piaţa Sfatului, Republicii, Biserica Neagră, zidul cetăţii, turnurile, clădiri vechi spoite, flori. Oraş fără cabluri pe stâlpi. Singurul din ţară. Belvedere, Tâmpa, pădure. Am plecat tâmp.

brasov1

 

brasov2

   Sâmbăta de Sus. Frumos, munte falnic, natură încă fragedă, mănăstire veche, cuib de legionari. Râu, păstrăvi, somn profund, batmani, roacheri. Călugări, în speţă. Ciorbă de fasole cu tarhon. Mult tarhon. Şi hrean. Apoi poze, lacrimi, amintiri. Zburat apoi spre oraşul Victoria. Oraş clădit de comunişti pentru combinat. Oameni tot mai puţini, părăsit de saşi, liniştit, bun pentru bătrâneţe. Oraş natal, amintiri şi iar lacrimi.

sambata

   Biertan. Istorie cu saşi, cetate cu biserică, împrejurimi cu verdeaţă. Români proşti şi nepăsători. Drumuri la fel. Sighişoara. Oraş mic, cetate mare. Istorie, patrimoniu, turişti, indiferenţă locală. Pensiune faină, flori, cimitir în vârf de deal, ploaie. Ziduri căzute, linişte, somn. Alba-Iulia. Oraşul de ignorat, cetatea nu. Ploaie şi oameni lucrând cu spor. Istorie renovată şi gata de admirat. Nu e tipic românesc. Sibiu. Piaţa Mare, Piaţa mică şi atât. Restul e durere. Mâncare, somn, poze, linişte, singurătate. Dor de ducă. Scârbă de muncă.

biertan1

biertan2

sighisoara1

sighisoara2

alba iulia1

alba iulia2

sibiu1

 

sibiu2

 

   Final de repaos cu Vama Veche. Mare, soare, lume, debusolare, ameţeală, distrus neuroni. Gânduri triste, despărţiri, gol în jur. Gol. Cioburi. Final.

 

final

Cuciulata, între istorie şi faliment

   Localitatea Cuciulata este o localitate din judeţul Braşov, România. Mai exact, se află în jurisdicţia comunei Hoghiz, cumva între DN1 şi E60 (Braşov-Sighişoara).  Ungurii îi spun Kucsuláta iar nemţii Katscheloden. Prima atestare documentară apare în anul 1372, cu numele de Vila Roczolod, apoi, în 1589 Kucsalota, în 1637 Kucstulata iar în 1648 Kociulata. Se pare, de fapt, că primele aşezări umane de aici datează din epoca bronzului, aşa cum au dezvăluit săpăturile arheologice, fiind descoperite, de asemenea, şi ruinele unei cetăţi dacice din Secolul I î.Hr. dar şi ceramică de provenienţă romană. În anul 1733, în localitatea românească Cuciulata erau recenzate 92 de familii, în jur de 460 de locuitori. Până în 1918 cea mai mare parte a pământului era proprietate a grofilor, ultimii de care lumea îşi mai aduce aminte fiind grofii Ieraru, Chiorniţă şi Bereski. În acest an Cuciulata devine comună iar în anul 1968 pierde acest statut şi trece în administraţia comunei Hoghiz.

   Cuciulata adăposteşte câteva monumente de patrimoniu şi care pot fi vizitate de cei care trec pe acolo. Printre acestea se pot menţiona Biserica ortodoxă Cuvioasa Paraschiva, datând din 1794, Casa memorială Aron Pumnul, bisericuţa din lemn, ruinele aşezării dacice de la Stogul lui Coţofan sau aşezarea datând din epoca bronzului, în punctul Plesiţa Pietroasa.

   În prezent, Cuciulata are în jur de 1300 locuitori (1335 persoane la recensământul din 2002), majoritatea fiind români şi rromi (proporţiile sunt cam 60% români, 40% rromi). Cel mai cunoscut personaj care a pornit drumul în viaţă din acest loc este Aron Pumnul, profesor al lui Eminescu. Sătenii păstrează foarte bine numeroase obiceiuri şi tradiţii, multe dintre acestea având specific local. Potenţial turistic există dar se pare că nicio autoritate nu se implică în vreun fel. Şi că tot veni vorba de autorităţi, să-i cunoaştem pe cei care administrează comuna Hoghiz, implicit Cuciulata şi Fântâna, aflate sub administraţia sa. Aceştia sunt primarul Ioan Şerban, membru ApR, viceprimarul Ioan Botoman, de la PSD. Pe lângă aceştia, evident, Consiliul Local, ai cărui membri îi puteţi cunoaşte direct de pe site-ul comunei. Site de unde aflăm că printre programele desfăşurate se află „reparatii drumuri si poduri comunale”. Iar la cele în derulare găsim încă o dată textul de mai sus, respectiv „reparatii drumuri si poduri comunale”. Pe teritoriul comunei se află următoarele drumuri: DN13, DJ104, DC20, DC33. Cele două drumuri comunale nu arată deloc a fi reparate în vreun fel şi nici intenţia de a face acest lucru nu am găsit-o pe undeva. Cât despre drumul judeţean DJ104, aflat în directa responsabilitate a Consiliului Judeţean Braşov, cu al său Aristotel Căncescu în frunte (PNL), arată exact ca în pozele din final. Contactat telefonic, primarul Ioan Şerban ne-a spus că există nenumărate sesizări făcute către Consiliul Judeţean pentru a include în reparaţii această arteră de circulaţie, la fel cum există numeroase promisiuni că situaţia va fi rezolvată. De asemenea, acesta a precizat că apartenenţa la culori politice diferite nu are legătură cu ignorarea proiectului de reparaţie. O fi, pur şi simplu, indolenţă tipic politicianistă faţă de problemele electoratului. Iar acest lucru se vede şi în drumurile comunale de care primarul Ioan Şerban este responsabil.

   Intrigant este faptul că la ieşirea din Cuciulata, până la intrarea în Fântâna, îşi desfăşoară activitatea combinatul Lafarge, unul din marii producători de ciment din ţară. Care combinat ar trebui să decarteze ceva bănuţi la autorităţile locale pe raza căruia funcţionează, pentru a fi drămuiţi mai apoi cu folos de către administraţie. Dar lăsând la o parte acest aspect, trist este faptul că într-o zonă cu istorie şi patrimoniu, totul este lăsat de izbelişte, fiind acoperit de un strat gros de praf venit de la uzină şi de la exploatarea carierei de calcar din vecinătate. Industrialul grobian moştenit de la comunism îşi continuă drumul sub masca unui surogat de capitalism, pătând mai departe tot ce înseamnă locuri cu tradiţie şi cultură. Poluarea este în toi iar peisagistica unui mastodont de fiare, călare peste traiul sătenilor, alungă orice formă incipientă de turism, aşa cum ar trebui în mod normal exploatată zona. Trecând pe acolo, văzând starea deplorabilă a drumurilor, casele lăsate în paragină, oameni resemnaţi în faţa unei situaţii anormale, vegetaţie prăfuită şi arsă, rezumi într-o singură imagine starea unei naţiuni aflată în drumul către faliment. Anul acesta sunt alegeri prezidenţiale.  Sătenii din Cuciulata şi din satele învecinate vor avea motive să voteze?

22 Decembrie 2008, cu Iliescu (încă) în prim-plan. Se va termina blestemul ?

    Suntem în Decembrie 2008. Mai exact, 22 Decembrie 2008. Acum nouăsprezece ani se dărâma un regim jignitor pentru orice naţiune. Spontan sau nu, protestul popular a reuşit scrierea unui alt capitol din istoria României, sângele întins peste străzile martore acestui eveniment fiind pecetea rămasă pentru urmaşi. Indiferent care a fost scenariul de bază al mutării politice din Decembrie 1989, cert este că orizontul poporului a căpătat altă culoare. Durerea a devenit speranţă. Cei care şi-au jelit morţii, fie atunci, fie în perioada neagră a regimului comunist, au renăscut privind către şansa copiilor încă neatinşi de plaga dictaturii.
   Suntem în 22 Decembrie 2008. Ion Iliescu, primul preşedinte al României „libere” a participat, alături de alţi români, la comemorarea eroilor căzuţi pentru libertate acum nouăsprezece ani. A fost huiduit şi lovit cu ouă de un bătrân, după ce ieri a primit o rafală de monede. Gestul, condamnabil în opinia unora, a stârnit, probabil, o umbră de satisfacţie în sufletul altora. Nu sunt în măsură să judec incidentul. Este definitoriu pentru PSD-ist, în schimb, răspunsul dat de fostul preşedinte: „…este opera unor dezaxaţi care trebuie ignoraţi. Este ura tâmpită a unor oameni lipsiţi de cultură, lipsiţi de moralitate elementară şi de respect”. Stimate domn, să ne gândim un moment cum a tratat aceşti „dezaxaţi” regimul care v-a crescut pe dumneavoastră. Regimul în care v-aţi format convingerile şi în timpul căruia aţi pus semnătura pe documentele ce declanşau distrugerea de vieţi. Să ne gândim la „ura tâmpită” faţă de valorile anticomuniste, faţă de cultură, faţă de opinii individuale. Să privim moralitatea torţionarilor, a poliţiei politice, a întregii nomenclaturi. Să ne amintim de lipsa de cultură, fapt care a dus la cretinizarea unei naţiuni întregi. Şi, nu în ultimul rând, haideţi să ne gândim la ignoranţa faţă de morţii din Decembrie ’89, aşa cum aţi construit-o dumneavoastră. De ce nu aveţi onoarea să nu mai întinaţi idealurile tinerilor de atunci ? Când veţi sfârşi, domnule Iliescu ?
   Suntem în 22 Decembrie 2008. În urmă cu aproape o lună au avut loc alegeri. Alegeri libere, aşa cum se întâmplă de nouăsprezece ani în România. Aşa cum şi-au dorit oamenii ieşiţi în stradă în Decembrie 1989. România de azi nu seamănă cu cea de acum aproape două decenii, asta-i clar. În schimb, tumoarea a rămas aceeaşi, manifestându-se sub forme din ce în ce mai odioase. Iar leacul împotriva sa va fi cea mai bună ofrandă adusă eroilor comemoraţi zilele acestea.

Trafic cu eleve la ora de istorie

 

Încadrarea materialelor controversate în paginile publicaţiilor de scandal atrag de la sine corecţii aplicate protagoniştilor surprinşi în diversele posturi dătătoare de mare rating. Un lucru firesc, atâta vreme cât prejudiciul de imagine rămâne o coardă extrem de sensibilă, mai ales într-o societatea în care valorile tradiţionale, condimentate în exces cu smânţă de bun simţ, sunt încă îngurgitate fără prea multe sughiţuri.

Subiectele încinse vând ziarul iar aşa-zişii duşmani ai moralităţii suportă, într-un mod mai mult sau mai puţin justificat, consecinţele faptelor de multe ori săvârşite, nu de puţine ori închipuite.

Devine însă iritant atunci când publicaţii precum Cancan pozează în străjeri ai moralitaţii. Carevasăzică, dupa ce CANCAN a publicat fotografiile elevelor din Arad care s-au sarutat patimas in timpul orei de istorie, sub privirile amuzate ale profesoarei, conducerea scolii a hotarat pedepsirea protagonistelor si a colegilor care le-au fotografiat. Noroc cu Cancan că altfel fetele sigur ar fi luat premiul anului pentru cel mai pasional sărut.

Nu, nu este un lucru deloc la locul lui ca o asemenea scenă să se consume în faţa unei săli de clase cu tot cu profesoară amuzată la catedră. Iar valul de reacţii şi sancţiunile survenite ulterior sunt fireşti şi necesare. Da’ vă doare pă voi la bască dă derapajele etice ale poporului… Asta-i fix pâinea ce-o mâncaţi.

Ar fi o ditamai franzela de halit dacă aţi afla, de exemplu, că imortalizarea momentului a fost comandată de însăşi profa de istorie, care, după un eşec într-o relaţie cu o elevă de a XI-a, a prins drag de una din fetele ăstea două şi a ţinut morţişi să o posede, dacă nu împreună cu directoarea liceului în cursul orei de matematică, măcar în poze.

Una peste alta, că e în pat, în bancă sau la tablă în timpul orei de istorie, sistemul actual de învăţământ devine tot mai incitant. Când eram mai mic, orice nene mă sfătuia să ung şcoala cu untură ca să o mănânce câinii. Păi la câte pisicuţe jucăuşe se zbenguie astăzi prin şcoli, s-a dus dracului cu apetitul câinilor pentru cărămidă. Apropo, ştiţi bancul ăla cu cărămida?