Una bucată Centru Vechi

• Frustrări din cartier, Promo •

   Avem una bucată centru vechi. Al Bucureștilor, al bucureștenilor. Nu voi vorbi despre terasele haotice, despre perdeluțe, canapeluțe și prețurile de fiţe. Voi vorbi de străzile bombardate, de clădirile răpciugoase, de noroaie și jeg.

   Acum câțiva ani, în frenezia reabilitărilor, a fost cuprins și Centrul Istoric. Nu degeaba îi spune așa. Și nu mare ne-a fost surprinderea  când au descoperit că acele străduțe adăpostesc adevărate comori. Cel mai important vestigiu e considerat  Hanul Greci,  acoperit în mare parte de actuala clădire a BCR de pe Lipscani. Pe Smârdan, Lipscani, strada Franceză s-au descoperit Hanurile Zlatari, „Şerban Vodă”, Greci şi „Constantin Vodă”. Spre intersecţia cu strada Smârdan a fost scos la lumină cel mai mare han din Bucureşti, „Şerban Cantacuzino”, construit în perioada 1683-1685.  Pentru prima dată s-a putut vedea cum era Uliţa Mare, graţie descoperirii celor două hanuri faţă în faţă iar arhitecţii primăriei s-au mirat că ea nu era aşa de mare, având opt-zece metri lăţime, explică Gheorghe Adamesteanu, şeful Secţiei arheologie a Muzeului de Istorie Bucureşti. Cea mai valoroasă s-a dovedit a fi o magazie cu marfă a unui negustor, în Hanul Greci, care păstra încă intacte recipiente din porţelan şi faianţă englezească sau sticle, lucru rar în arheologie, după cum susţine Adamesteanu.

   Cu toate acestea, orice proiect de conservare cu sticlă a acestor vestigii nu s-a concretizat “pentru că ar fi şi prea scump, şi nici nu ar rezista la un trafic accidental, cum ar fi o maşină de pompieri sau betonierele care vor interveni la refacerea faţadelor mai târziu”, explică arhitectul primăriei, care spune că toate descoperirile de până acum vor fi îngropate la loc şi semnalate ca şi contururi, în viitoarele pavaje ale străzilor refăcute.

   Trei ani mai târziu, adică pe la începutul anului 2009, timp în care nu s-a mișcat o lopată, nea Oprescu, ajuns între timp de la stetoscop la primărie, mai cere câteva milioane de euro pentru reabilitarea celor 14 străzi pe motivul că au fost lucrări neprinse în contract. Tot atunci justițiarul din el pune la treaba Juriştii municipalităţii şi avocaţii Sedesa pentru a analiza modul în care s-au efectuat leneşele lucrări de reabilitare în Centrul Istoric, nivelul plăţilor şi facturile emise de antreprenor, având în vedere că, până în 2009, dintr-un total de 14 străzi care trebuiau refăcute potrivit contractului, s-a reuşit finalizarea lucrărilor pe patru străzi.

   La începutul anului 2010 nea primaru’ anunţă că după ce “lucrările au fost oprite în urma rezilierii contractului cu firma Sedesa, în septembrie 2009, reabilitarea Centrului Istoric va fi preluata de firma Apolodor, după ce aceasta a câştigat licitaţia privind punerea în siguranţă a lucrărilor”.  Între timp tot nu am văzut lopeți și cazmale, doar Statuia Lupoaicei mutată pompos, ca nuca-n perete, în fața fostului magazin București, ajuns o ruină.  Piaţa de la la intrarea pe strada Lipscani, unde e amplasată celebra „Lupoaică”, se va numi Piaţa Roma. Piață înseamnă 4 mp de gresie și bănci luminate.

   Suntem la mijlocul anului 2010. Acum câteva zile, nea primaru’ a prezentat în cadrul bilanţului activităţii sale din ultimii doi ani, un plan de bătaie pentru reabilitarea şi revitalizarea Centrului Vechi al Capitalei, “pentru ca acesta să poată să fie cu adevărat o atracţie a oraşului, un simbol, o inimă.”

Şase luni! Atât promite Oprescu că mai e nevoie pentru finalizarea lucrărilor. S-a mai înființat un consiliu de coordonare a reabilitarii si revitalizarii Centrului Istoric, se mai elaborează reguli de administrare, regulamente urbanistice, se mai freacă niște mentă, se mai toacă niște bani că și așa nu sunt.

   Între timp, de patru ani, fentăm gropile, întindem terase pe podețe de lemn și ne rupem gâtlejurile de bețivi prin cratere. Ne picură în cap zoaiele rufelor atârnate la uscat, ne cad bucăți de tencuială în bere și ne înghiontesc băștinașii zonei. Cât despre clădiri, “se va avea în vedere în acest sens proiectarea şi execuţia lucrărilor la faţadele de clădiri, amenajarea Pieţei Sfântului Anton şi construirea unei parcări în zona Splaiul Independenţei-Strada Franceză de care să beneficieze în principal vizitatorii Centrului Istoric.” susține Oprescu.

   Au trecut 4 ani și 4 străduțe amărâte refăcute. Mai sunt 10 străzi și clădirile aferente de recondiționat. Aplicăm regula de trei simplă… în cât timp vor fi gata restul de străzi? Dar nu ne grăbim. E un Centru Vechi și la propriu și la figurat.

Pinguinulfurios.

 

Gunoiul de sub preş

• Editorial, Frustrări din cartier •

În percepţia cetăţeanului român, spaţiul public este spaţiul pe care autorităţile ar trebui să-l gestioneze prin excelenţă. De ce ar exista o minimă contribuţie şi din partea locuitorilor urbei? Nu plătesc ei impozite la stat? Primăria să se ocupe! Şi nu s-o face gaură în stratul de ozon dacă aruncă unul o hârtie pe jos.

Ce-i mai interesant este că românii nu sunt o naţiune în care noţiunea igienei sau a curăţeniei în general ar lipsi cu desăvârşire, aşa cum se întâmplă în India, de exemplu. Culmea este că la noi este dezvoltat un adevărat cult al curăţeniei în rândul majorităţii familiilor simple. Şi când spun asta mă refer în special la breasla gospodinelor, care, în lipsa unor altor preocupări mai creative, îşi consumă o mare parte din energie în scopul întreţinerii unei curăţenii lucii în propriul cămin. În lipsa altor atuuri, cultul curăţeniei căminului este un mijloc de valorificare.

Atunci de ce nu se reflectă acest cult şi când vine vorba de curăţenia publică? De ce nu se poate trăi armonios din punctul ăsta de vedere şi într-o comunitate? Fie că este vorba de gospodine obsedate de curăţenie, de oameni cărora le place curăţenia sau de indivizi cărora le displace mizeria, cetăţeanul, în special cel de oraş, nu este familiarizat şi nu rezonează la noţiunea de curăţenie publică. Conceptul de comunitate este unul extrem de vag conturat. Tot ce se făcea înainte de ’89 şi ţinea de întreţinerea mediului înconjurător se făcea în slujba Partidului şi nu a comunităţii. Atunci când sunt solicitaţi la lucru în slujba comunităţii, oamenii încă mai fac proiecţia pe muncile patriotice făcute în slujba Partidului. Procentul celor urzicaţi de vechiul sistem este din păcate insignifiant în raport cu cel al indivizilor care îmbracă haina nesimţirii curate, atunci când vine vorba de mizerie.

Câtă vreme gunoiul a părăsit spaţiul privat, cetăţeanul de rând nu mai este interesat de destinaţia acestuia. Cel mai important este să fie curat acolo unde îşi aşterne să doarmă. Aruncă gunoiul pe geamul de la bucătărie, aruncă scrumiera plină de mucuri de ţigară pe geamul de la maşină, aruncă punga goală de seminţe în plină stradă. Durere de pulă tipic românească. Ceea ce contează e ca pantofii să fie lună, dunga pantalonului să fie intactă, tricoul să înţepe nara cu parfum scump şi tabla maşinii să strălucească încât să-şi facă freza în ea.

Dincolo de teama contravenţiilor la care ar trebui să vegheze autorităţile, într-o societatea civilizată e absolută nevoie să existe şi minimum educaţional al individului vizavi de întreţinerea curăţeniei în spaţiul public. Amprenta civilizaţiei e nevoie să se facă văzută şi la acest nivel; altfel nu am fi decât nişte primate împopoţonate şi spreiate ce-şi plasează dejecţiile de zi cu zi oriunde în jungla urbană.

“Jegul”, în pericol să se cureţe

• Frustrări din cartier •

Şoc în lumea studenţilor beţivi electronişti şi nu numai – adică nu numai beţivi şi nu numai electronişti. Jegul, sau Expres Olimp cu numele din acte, cârciuma din campusul Leu, este în pericol de a fi închisă.

Aflarea veştii ăsteia m-a lovit direct în moalele capului. Şi sunt convins că nu numai pe mine. Trei ani de zile – intensiv – şi alţi doi – cu jumătaţi de măsură – mi-am investit marea parte a resurselor materiale la Jeg. Mă pot considera unul din acţionarii cu drepturi depline. Dacă aş fi adunat toate paharele goale de plastic rămase de la bere, aş fi ridicat un turn mai înalt decât cele 11 etaje ale căminului de vizavi.

În anii mei de studenţie, Jegul era spaţiul ideal unde mii şi mii de secunde se îngrămădeau să devină victime. Era eşafodul perfect unde puteai să-ţi omori timpul, nedând socoteală nimănui. Jegul era debuşeul viselor ieftine dar indispensabile, al aspiraţiilor imediate, ce vizau clipa urmatoare, vechină acumului de atunci. Acolo am învăţat să trăiesc clipa. Jegul era punctul de plecare şi punctul de oprire al majorităţii acţiunilor desfăşurate într-un campus în care ai fi putut rămâne închis cu săptămânile, fără ca timpul să întrebe de tine. Jegul dădea savoarea victoriilor şi alina, amorţind sau nu în alcool, înfrângerile din disputele cu balaurul numit facultate.

A închide Jegul studenţilor este ca şi cum ai desfiinţa cancelaria profesorilor. Este ca şi cum ai confisca punctul zero. Sau, e ca şi cum vreun mahăr din UPB ar vrea să facă nişte bani frumoşi de pe urma închiderii cârciumii.

Păi unde îşi vor mai copia “electroniştii” de mâine sau de poimâine temele, unde îşi vor mai bea berea de dimineaţă şi cafeaua de seara, unde îşi vor mai contempla înfrângerile şi unde îşi vor mai sărbători victoriile, examen după examen?

Campania “Facultatea de Electronică şi TC” nu poate fi susţinută fără o cârciumă fidelă cum a fost atâta vreme Jegul. Este ca şi cum te-ai arunca la lupta, direct în linia întâi, complet lucid.

Cine nu e de acord cu strămutarea Jegului are şansa să îşi exprime această optiune. Există deja o petiţie în sensul ăsta chiar aici.