Raze

   Pentru că s-a spart lampa. S-a trântit puternic de noptieră. S-a prelins în cioburi. Am călcat pe ele cu picioarele desculţe. Dar nu le mai simt. Fiecare ciob pătruns în corp a fost purtat în sus. Tot mai sus. Au trecut de genunchi, de ficat, de stomac. S-au oprit în inimă. Ciob dupa ciob. Unul mai mare decât celălalt. S-au regăsit. S-au reunit într-un glob de sticlă ce acum păzeşte cea mai preţioasă comoară. O izolează. Să nu mai simtă, să nu mai fie atinsă de pumni, de cuţite, de cuvinte. Doar razele mai pot străpunge.

   Plăcerea sadică a nisipului prins în pumn, care se scurge. E purtat de vânt. S-a transformat în praf de stele. Stele căzătoare.

   Plăcerea neagră a minciunii. A deziluziei. A hăului care absoarbe. A înșelaciunii amare. Plăcerea dulce a zâmbetului, a gheții care se topeşte de pe-un fir de iarbă. Un strop de apă. O picătură amară. O lacrimă tristă. O ultimă lacrimă.

   Durerea surdă a timpului. A vremii. A vântului aprig şi lin. A amurgului de plumb. A clepsidrei pe care nu o va mai întoarce nimeni.

   Durerea blândă a durerii. A rătăcirii, a uitării, a amintirii. A minţii, a trupului, a faptelor.

   Pentru că s-a spart lampa. E întuneric. Doar razele mai pot străpunge… din interior, în lumea de afară.

   Uneori, pentru că de cele mai multe ori să…

   Câteodată, pentru că o singură dată e de ajuns să…

 

   Mereu avem nevoie de raze.

 

Pinguinulfurios.

Încotro?

-Plângi?

-Nu!

-Dar ai ochii roşii şi lacrimile ţi se scurg pe obraji. Ridică-ţi privirea şi uită-te la mine.

-Nu!

-De ce plângi? Ce ai păţit?

-Am căzut.

-Dar cum ai căzut?

-Am căzut din cer. Şi mă doare.

-Dar pari ok, unde te-ai lovit,  ce te doare?

-Mă doare sufletul. Mi-am rupt aripile.

-Nu mai plânge. Uită-te la mine. Uită-te în sus, uită-te la cerul din care ai căzut. E pur şi luminos. Poţi să te reîntorci acolo.

-Ştiu, dar pe mine mă doare şi nu mai am cu ce să zbor!

-Trebuie doar să vrei! Poţi să redevii zână! Hai, ridică-te te rog!

-Nu pot. Nu pot să mă ridic!

-Ba da, poţi! Îţi întind mâna mea, să te sprijini.

-Mulţumesc… Şi acum, încotro?

 

Adriana.

Sfaturile unui anotimp ploios

Nu mă judeca.  Eu nu pot fi om de zăpadă tot timpul. Vara eu mă topesc. La căldură devin un pârâu care se prelinge dintre firidele unei stânci apăsate de înălțime și mă prăvălesc apoteotic peste fiecare bolovan apărut în albia destinului, până ajung sânge scurs în mare.

Nu mă privi. În spatele meu se ascunde un chip diabolic, rânjit, obosit de promisiuni idioate. Fiecare zâmbet pe care îl desenez este șters repede de valurile aruncate egoist de stăpânul unei vieți pentru care nu vreau să lupt.

Fugi de mine. Sunt umbra care bântuie visele unui drum fără final. Sunt imaginea unui vers recitat pe melodiile inimii, plin de candoare boemă, întemnițat pentru veșnicie în reveria zilelor ploioase. Sunt un gând care vine și pleacă…

Păsuiește-mă. Ignoră timpul care trece peste râpă și culege fiecare rază de soare care apare dintre nori. Eu încerc din răsputeri să readuc la viață floarea pe care mi-ai dăruit-o cu puritate. Lacrimile mele se vor transforma în sevă iar visele vor alunga fiecare pată de mucegai care macină brațele noastre.

Ajută-mă…Trage-mi cu putere dorul din mine, stoarce picăturile de lumină din ochi, omoară clipele de tristețe…Vorbește-mi, roagă-mă, ține-mă treaz, comprimă timpul, adună stelele, lipește cioburi, așteaptă-mă. Dă-mi un semn…

Dor de iarnă

Pe neaşteptate se lăsă frigul. Toamna se retrage uşor, uşor printre cablurile de pe stâlpii din oraş, legănând enervant cele câteva zburătoare ameţite de antene şi smog iar soarele, amorţit de norii de praf, a început să-şi ascută dinţii. Hârtiile de pe trotuare sunt tulburate matinal de adierea finalului de anotimp, stricându-le somnul nefericiţilor care dorm pe băncile din parc. Coloanele de maşini respiră din ce în ce mai greu aerul părăsit de frunze, ajunse acum sub stratul de noroi modelat de ploaie. Feţe tencuite şi picioare lăcuite apasă trotuarele colorate de chiştoace, pungi cu multinaţionale şi frânturi de presă mediocră, îndreptându-se către cuiburile încărcate cu dureri de spate şi colesterol. Timpul se prelinge rătăcit către capătul cadranului, grăbind umbrele să-şi împingă stăpânii peste peisaj…Un suflet, apăsat de-o lacrimă bătrână, îşi doreşte firav iarna. O perioadă, zăpada va uita de toate…
 

Rugăminţile lui Filip către somnul său

Filip ar vrea să doarmă. Să aibă o cameră doar a lui, cu razele de soare până la fereastră. Filip îşi doreşte un aşternut albastru şi răcoros, o draperie diafană şi zumzet de primăvară la orizont. Se gândeşte că l-ar primi pe Moş Ene călare pe o adiere de vânt, oferindu-i culori una după alta. Iar apoi, ascuns sub un cearceaf, ar aduna din fiecare lacrimă câte puţin, îndeajuns pentru a-şi clăti fruntea. După aceea, harnic, ar semăna răsaduri în grădina bunicilor şi-ar şterge florile de roua apărută dimineaţa, uşor, cu grijă la fiecare petală. Ar alerga apoi pe câmp, până la râu, să-şi spele mâinile iar mai apoi, mergând în sus, către izvor, Filip ar vrea să caute trifoi cu patru foi. L-ar pune în ierbar şi l-ar ţine o veşnicie. Apoi, ar dormi. Filip este obosit în visul său. Este obosit de visul său. Ar sta întins pe covorul de verde, cu gândul la stele şi privirea către apus. Filip visează să nu se trezească. Cel puţin, nu acum.

La carne, oşteni !

Un septembrie încă îmbrăcat cu straie ţipătoare de vară m-a prins astăzi undeva, în capitala patriei, cu mintea transpirată de gânduri încărcate de grade Celsius. Trafic, praf, RATB indecent, proiecte de predat, oameni, toate acestea udau din belşug rădăcinile unui arbore de năduf şi de cuvinte nu tocmai auzite pe la biserică, care începuse să crească agresiv cu fiecare oră bifată pe cadran. În tot acest amalgam de senzaţii pline de sudoare, remarc în dreptul unei unităţi militare câteva pancarte cu un slogan menit să crească inima oricărui iubitor la extrem al ţării: “ARMATA ROMÂNĂ-FORŢĂ-PROFESIONALISM-RESPECT !”. O adiere palidă îmi aduse un fir de praf în ochi. Am continuat în gol drumul pe care îl aveam de urmat, încercând cumva să găsesc o imagine asociată cu rândul citit mai devreme. Am găsit-o după câţiva metri. Din mijlocul unui nor de fum, sustras parcă din mijlocul unei scene de luptă de la Griviţa, cu Sergiu Nicolaescu în toate rolurile, apăru el, soldatul, viitor erou, cu sudoare în priviri si mustind de forţă din toate încheieturile. Arma sa era gata de luptă, desenând în aer urme ale mişcărilor perfecte şi identice ale ritualului de război. Ca un real participant la clădirea profesionalismului militar românesc, oşteanul duse mâna la chipiu, salutându-şi cu respect colegii apăruţi din spatele negurii aliate lor, aşa cum codrul a purtat pavăză românului în toată această istorie zbuciumată a neamului nostru. Urmă un moment emoţionant pentru poporul gură cască aflat în faţa gardului unităţii militare: fumul se ridică, oştenii se adunară unul lângă celălalt, victorioşi, culegând micii de pe grătar cu o dexteritate invidiată şi de către cel mai experimentat artilerist, în timp ce PET-ul  de bere trecuse deja de primul tur prin paharele aliniate regulamentar în faţa lor. Întocmai unei lacrimi, o picătură de răcoare se prelinse pe sticla aruncată mai apoi în iarbă. Apa îşi continuă, în final, circuitul său în natură, lăsând pietrele neclintite. Soldatii au aţipit, poate. Sau, poate, ne veghează.