Sezonul reducerilor de minte

   În sfârşit, a început sezonul reducerilor la îmbrăcăminte! Doamnelor, domnişoarelor, dezbrăcaţilor, lăsaţi copilul, căţelul sau cocktail-urile Shirley Temple deoparte şi atacaţi precum lăcustele magazinele! Gândiţi-vă că aţi rămas în pieile goale şi dacă nu vă grăbiţi, nu veţi apuca să mai cumpăraţi nimic… Ce veţi face până la următoarea perioadă de preţuri barate? Cu ce vă veţi acoperi goliciunea, chiar şi cea sufletească? Şi, vorba aceea, nu se cade să umblaţi cu hainele de acum şase luni. Nu este moral corect.

   Fiecare sezon de reduceri scoate disperarea din mintea umană, transformând rasa bipedă, superioară de altfel, în turme de oi îngrămădite printre rafturile centrelor comerciale cu tot felul de căcaturi fancy-trendy şi cheltuind în neştire ultimele monede din buzunare, doar pentru că „se merită”. Tonele de îmbrăcăminte, care gem prin dulapuri, aragaze şi frigidere nu mai sunt la modă, devenind brusc inutile în momentul în care se declanşează ziua Z a promoţiei supreme. Magazinele colcăie de îmbulzeală, în timp ce cabinele de probă se încarcă de mătreaţă şi transpiraţie, pentru că, nu-i aşa, „nu mai am cu ce să mă îmbrac!”. Să mori tu! Da’ ăia de pe tine nu sunt pantaloni? Ce sunt, hologramă? Aia nu e cămaşă, bluză, fustă, ce căcat o mai fi…? Şi, mă repet, kilogramele de haine de acasă ce sunt? Decoraţiuni, cârpe de şters praful? Iar peste şase luni (în cazul celor mai răbdători) o luaţi de la capăt…

   N-am înţeles niciodată moda. De ce aş fi un idiot dacă anul ăsta nu port mov, doar pentru că aşa au dat tonul nişte fandosiţi, guru ai boarfelor?… „Anul acesta se poartă verde, dragă”… Păi, o să mă îmbrac în negru şi o să-mi las verdele din nas să-mi curgă până pe gât, ca un fular, să fiu şi eu trendy.  Şi dacă la anul se va purta culoarea maro, o să fiu pregătit. Numai că o să-mi iau pantaloni albi.

Aprindeţi lumina

    aprindeti-lumina  

   Observ zi de zi feţele din jurul meu. Mi se spune, în mod sistematic șşi subliminal, să distrug. şi, până la urmă, de ce nu? Cine zice că nu mai este nimic de aruncat în aer, este cel mai mare mincinos. Oho, mai sunt destule treburi neterminate încă.  Lăsând la o parte natura şi tabieturile ei, noi, oamenii, noi românii în speţă, lăcustele sociale europene şi mondiale, noi, aceste primate care pot folosi cuvintele, noi mai avem de devorat o mare parte din ceea ce ne înconjoară. Cine ne opreşte?

   Cineva mi-a spus odată că pe aceste locuri, acum mii de ani, era numai pădure…

   Nu pot să mă abţin în a-mi opri o lacrimă privind munţii. Uriaşii plini de orgoliu şi suflu vivace, mireasmă şi cântec astral, ne aşteaptă să-i îngrijim. Să-i mângâiem începând de la firele de iarbă ascunse printre trunchiurile de brazi şi până la firul de nisip născut pe creste. Să-i ascultăm când ne şoptesc adiere de vânt şi susur de izvor. Nu! Lăcuste fraţi, intraţi cu ATV-ul! Ardeţi pădurea, daţi foc la grătare, îmbuibaţi ursul cu gunoi! Ah, le ajunge cât au stat neatinşi mii de ani, munţii, copacii, râurile, florile, vulturii! Nu, la ce ne trebuie frumos? Cine ne opreşte?

   Nu-i aşa că vi se pune pata când vedem cetăţile transilvănene cum se încăpăţânează să reziste atâta amar de vreme? Nu ştiu de ce unii au impresia că ele pot fi ca vinul, mai valoros odată cu învechirea. Nu, să ne rugăm să nu se apuce nimeni de îngrijirea lor, să le privim cum cu fiecare minut, oră, an care trec mai pierd din spiritul lăsat de cei care le-au construit. Şi, da, nu le vizitaţi! Trecutul trebuie să rămână îngropat, cu toţi monştrii lui, noi privim spre viitor. Haideţi să luăm cărămidă cu cărămidă din vestigii şi să facem blocuri! Cine ne opreşte?

   Iar apoi, să continuăm organizat, până dispare tot. Să facem o lume a noastră, aşa cum este ea criticată acum de cei puţini. Fac o listă mică a ceea ce nu ne mai trebuie: florile în geam, Delta Dunării, dropiile, zimbri, mănăstirile, performaţa, respectul, zâmbetul, salutul. Şi ar fi bine să creştem rezerva de gunoi. Pe spaţiile verzi, în scările de bloc, în albia de râu, pe drum, în casă, în minte. Şi neapărat, nu trebuie să zâmbim. Să urlăm, înjurăm, scuipăm, deranjăm, mâzgălim, delăsăm, importăm. Cine ne opreşte?

  

   Spun, totuşi, că mai bine aprindem lumina peste negura din mentalul comun. Să vedem frumosul, să-l păstrăm, să-l cultivăm. Să respectăm şi să învăţăm idei albastre. Să schimbăm lumea în bine. Cine ne opreşte?