Criza umană

• Aberația de intelect, Promo •

Am tot auzit legendele despre criza de patruzeci de ani a bărbaţilor. Că în jurul acestei vârste, masculii alfa, beta, etc. îşi dau seama că femela de lângă ei nu mai respectă standardele cu care au smuls DA-ul dintre dinţii dumnealor şi, ca atare, încep o călătorie iniţiatică, soră cu Kamasutra, pe la alte cuiburi stinghere.  Cu sau fără discreţie.

În opinia mea, această criză nu există. Este o legendă falsă. La patruzeci de ani, poate statistic, se întâmplă cele mai multe divorţuri, despărţiri, paşi strâmbi sau alte evenimente străine de noţiunea de cuplu durabil dar acest lucru nu ar trebui să ducă spre definirea crizei de patruzeci de ani. Şi, oricum, nu este numai a bărbaţilor. Căci dacă ei o aplică, atunci criza este a femeilor. Pentru că doamnele o produc, nu?

Ceea ce există cu adevărat, şi tot criză aş denumi-o, este criza bărbaţilor. Şi atât. Iar ea nu trebuie să aştepte patruzeci de ani să se producă. Aceasta începe să capete formă de la prima limbă strecurată printre măseluţele angelice ale  primei femele atacate vreodată şi ţine inclusiv după andropauză. Natura, când a plămădit specia umană, i-a instalat şi driver-ul de procreare, dotând pe fiecare din cei doi indivizi necesari pentru a făuri un pui cu câte ceva. Dumneaei a primit incubatorul iar dumnealui a primit sarcina de a se asigura că specia supravieţuieşte. Ca atare, domnii nu fac altceva decât să poarte acest „blestem” şi încearcă să-şi facă din plin datoria.

Ce este mai greu este faptul că, iată, evoluţia ştiinţifică pune piedici socotelilor naturale, inventând tot felul de metode care să împiedice procrearea. Iar din acest motiv sarcina masculilor devine şi mai grea, pentru că, statistic vorbind, şansele de reuşită sunt direct proporţionale cu numărul de evenimente „atacate”. De aceea, doamnelor, criza nu este a bărbaţilor. Este a întregii omeniri! 🙂

Legendele de lângă noi

• Promo, Rătăciri lirice •

jim-morrison-drOamenii devin legende când mor. Adevărat sau fals? Bunicul meu nu este legendar. Prietenii mei decedaţi nu au devenit legende. Este adevărat că cei dragi decedaţi prea devreme capătă o alură “de dincolo”. Sunt oameni care mai puteau face, crea sau clădi dar care nu au terminat ce au început. Ne sunt aproape dar în afara atingerii.

Atunci cum se naşte omul legendă? Moartea, indiferent că este timpurie sau se încadrează în convenţional, nu are semnificaţii majore în atribuirea statutului de legendă. De-a lungul istoriei oamenii au devenit legende indiferent de momentul dispariţiei lor.

Cred că omul real devine legendă chiar din timpul vieţii prin faptele sale. Dar mai ales oamenii devin legende datorită constanţei lor în susţinerea propriilor crezuri şi principii. Avem legende ca Jim Morisson sau Che Guevara, Hitler sau Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu sau Albert Einstein. Indiferent de acţiunile lor – catalogate ca bune sau rele – raportarea la propriile principii şi acţiunea conform propriei coloane vertebrale sunt cele care ne uimesc şi ne confirmă acel ceva special care creează omul – legendă. Verticalitatea unor astfel de oameni, aşa cum o înţelege fiecare dintre aceştia, este ieşită din comun şi este cea care naşte legenda fiecăruia. Verticalitatea este cea care defineşte un “om mare” şi îl diferenţiază de un “om mic” caracterizat de oportunism, de adaptare la mainstream. Legendele, conştient sau nu, luptă împotriva curentului şi aduc noul. Curentul este cel care se adaptează la viziunea legendelor. Aclamăm legendele pentru că sunt altfel, pentru că au încredere în viziunea lor şi pentru că au curajul de a-şi apăra idealul.

Oamenii legendă sunt autentici. Pentru asta sunt iubiţi şi urâţi, sunt căzuţi în dizgraţie sau au întreaga lume la picioare. Dar mai mult decât atât, legendelor nu le pasă de aceste lucruri, tot ce nu aparţine viziunii lor fiind trecut în plan secund. Oamenii legendă au o misiune.

Aceste personaje devin legende datorită impactului pe care îl au asupra celorlalţi. Oamenii devin legende pentru că ne arată că există şi alte lumi, alte sensuri, alte feluri de a fi. Oamenii devin legende pentru că perspectiva lor asupra lumii este diferită. Ei văd dincolo iar noi, cei mici, avem nevoie de confirmarea că există acel dincolo. Probabil de aceea, odată dispăruţi, statutul de legendă se confirmă. Legătura dintre legende şi acel dincolo devine reală şi acţiunile lor devin legendare. Astfel, legendele ajung acolo unde ar fi trebuit să se afle de la început. Dincolo.

Ruga serilor care au trecut

• Promo, Rătăciri lirice •

ruga

Nu vreau să pleci. Stai în mijlocul Universului meu de cioburi, ferindu-te de rănile produse accidental. Sângele, așa cum știi, nu se face apă și nu ai cum să-ți potolești setea de nopților de amor. Rămâi așa cum luna păstrează lumina în pădurea bântuită de monstrul venit din adâncurile păzite de piticul de sub patul copilăriei. Doar zâmbind către orizontul dimineții vom reuși să găsim cărarea ce alunecă spre luminișul din povestea noastră. Mângâie fiecare clipă tristă a unui inorog rămas fără legenda sa. Ajută-l să redevină erou.

Te rog să înmărmurești secunda fiecărui peisaj albastru și s-o păstrezi în cufărul secret. Culege fiecare trifoi cu patru foi și aruncă-l cu grijă în ierbarul primit de la destin. Nu te juca fără să-ți pese finalul. Cântă-mi duios povestea scrisă în cartea noastră la geneză. Imaginează-ți lumea fără gândurile mele, ascunse într-o fotografie cu alb și negru. Îndrăznește pașii arătați de raza venită de sus. Încearcă să ignori lacrima murdară și nu privi spre cerul acoperit de nori.

Nu vreau să pleci. Stai în mijlocul Universului meu de cioburi, rămâi, mângâie fiecare clipă tristă a unui inorog rămas fără legenda sa, ajută-l, culege fiecare trifoi cu patru foi, cântă-mi, imaginează-ți lumea fără gândurile mele, îndrăznește…Te rog.