Oh, Lhasa

lhasa

De fiecare dată când aud că un artist s-a stins mă cuprinde un profund sentiment de tristeţe, cu atât mai mult cu cât realizez că odată cu el s-a pierdut şi acea parte încă neexprimată a forţei sale creatoare.

Cu ceva vreme în urmă am descoperit-o pe Lhasa de Sela, iar când am ajuns să nu mă mai satur de muzica ei, am aflat subit că s-a stins, răpusă de cancer.

Lhasa de Sela este acel gen de artist a cărui muzică te răscoleşte, care îţi alunecă prin fisurile conştientului ca un lichid încins, ajungându-ţi până în adâncul sufletului servind apoi ca element de combustie focului interior. Vocea ei tulburătoare, uneori exaltând de jovialitate, alteori radiind senzualitate, te prinde în mreje, te seduce, purtându-te în universuri sonore minuţios conturate alături de instrumentele pline de rafinament ce o însoţesc pretutindeni în periplul său, aidoma unor companioni nedespărţiţi, ce cunosc fiecare pas pe care artista urmează să-l facă.

Resortul muzicii Lhasei de Sela este prin excelenţă unul interior, este energia degajată în urma încleştării sentimentelor contradictorii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre versurile sale. Versul în spaniolă ce se naşte sub vocea Lhasei sporeşte parcă şi mai mult misterul, înteţeşte şi mai mult pasiunea, la fel cum şi cel în franceză amplifică doza de dramatism reuşind în acelaşi timp să păstreze naturaleţea trăirilor ce sub oblăduirea ei au căpătat contururi muzicale.

Multe s-ar mai putea spune; dar cum muzicii nu îi şade aşa bine cuprinsă între cuvinte, s-o lăsăm chiar pe ea să vorbească…