Din vid în plin şi din haos în lumină

Căutăm în noi răspunsuri justificate.

Căutăm pe lângă noi justificarea acțiunilor noastre nefăcute prin acțiunile nerezultate. Căutăm în noi liniștea, căutăm pe lângă noi odihna. Căutăm în trecut, scormonim, privim la lucrurile care ne-au durut și nu le dăm voie să plece. Ne convingem singuri că doar urâtul creează stări, că doar negrul e culoare, că doar durerea contează, că durerea a mâncat tot, că doar abisul ne protejează.

Uităm de tot. Nu ne agățăm decât de tristețe, nu ajutăm rănile să se vindece, le scărpinăm până sângerează iar și iar. Ne convingem singuri că doar asta a contat, că nimic din ce a fost nu a existat. Uităm să fim noi, ne învelim cu o carapace groasă, scorțoasă, imună. Punem sare pe răni, le lingem așa sărate și dacă nu credem că suferim îndeajus mai adăugăm piper. Grăim cuvinte cu dublu sens incerți pe acțiunile noastre, urmărim reacțiile și sensurile înțelese și dacă ne doboară, apelam la celălalt sens, ambiguu, în dorința păstrării unei uși deschise.

Nu vedem jumătatea plină. Doar pe cea goală. Doar abisul. Doar negrul care se adânceşte şi care devine și mai negru. Rana încă deschisă sângerează. Rană peste care tot mai punem sare. Trebuie închisă din interior. Dacă o acoperim nu înseamnă că s-a vindecat. Dacă nu o mai vedem nu înseamnă că nu mai e. Depinde doar de noi dacă vor rămâne cicatrici sau dacă urmele vor fi insesizabile.

Depinde doar de noi dacă devem jumătatea plină!

Pinguinulfurios

Încotro?

Oamenii reacţionează diferit în faţa zidurilor ridicate de gânduri, fapte sau situaţii. Unii dintre noi ne vom opri brusc, acceptând resemnaţi fiecare cărămidă a peretelui iar alţii îşi vor toci buricele degetelor până vor reuşi să treacă de partea cealaltă. Cei care vor privi tâmp către capătul de drum din faţa lor nu vor şti niciodată să vorbească, să râdă, să înveţe. Ei vor fi cei care, temându-se pentru negrul celor lăsaţi dincolo, vor fi primii înconjuraţi de umbre, gheaţă, cioburi. Întocmai ca pe cărarea de unde au venit, vor agăţa doar ceea ce îi doare, vor gusta doar clipele murdare, ignorând fiecare rază de soare care îi aşteaptă necondiţionat. Sunt oameni care nu vor îmbrăca niciodată armura unui cavaler care să conducă victorios o luptă. Singurul aliat al lor va fi mândria de a putea privi zidul, de a-l accepta şi de a trăi resemnaţi că umilinţa nu i-a atins.

Cei care se vor strădui din răsputeri să arunce în aer bariera din calea lor sunt indivizii care învaţă să fie fericiţi. Sunt oamenii care vor câştiga bătălii, vor secătui şi ultima picătură de sânge din ei pentru a putea păşi pe Lună, vor arunca orgolii, secunde moarte sau bucăţi de suflet murdar. Vor preţui fiecare clipă care le va da forţa să escaladeze stâncă după stâncă, crezând cu tărie că dincolo de crestele umede şi reci străluceşte astrul suprem.

Există lucruri care fac diferenţa între zi şi noapte, între alb şi negru. Cei care vor lupta pentru lumină, vor trăi. Restul, vor fi sclavii zeului întunecat.

Aprindeţi lumina

    aprindeti-lumina  

   Observ zi de zi feţele din jurul meu. Mi se spune, în mod sistematic șşi subliminal, să distrug. şi, până la urmă, de ce nu? Cine zice că nu mai este nimic de aruncat în aer, este cel mai mare mincinos. Oho, mai sunt destule treburi neterminate încă.  Lăsând la o parte natura şi tabieturile ei, noi, oamenii, noi românii în speţă, lăcustele sociale europene şi mondiale, noi, aceste primate care pot folosi cuvintele, noi mai avem de devorat o mare parte din ceea ce ne înconjoară. Cine ne opreşte?

   Cineva mi-a spus odată că pe aceste locuri, acum mii de ani, era numai pădure…

   Nu pot să mă abţin în a-mi opri o lacrimă privind munţii. Uriaşii plini de orgoliu şi suflu vivace, mireasmă şi cântec astral, ne aşteaptă să-i îngrijim. Să-i mângâiem începând de la firele de iarbă ascunse printre trunchiurile de brazi şi până la firul de nisip născut pe creste. Să-i ascultăm când ne şoptesc adiere de vânt şi susur de izvor. Nu! Lăcuste fraţi, intraţi cu ATV-ul! Ardeţi pădurea, daţi foc la grătare, îmbuibaţi ursul cu gunoi! Ah, le ajunge cât au stat neatinşi mii de ani, munţii, copacii, râurile, florile, vulturii! Nu, la ce ne trebuie frumos? Cine ne opreşte?

   Nu-i aşa că vi se pune pata când vedem cetăţile transilvănene cum se încăpăţânează să reziste atâta amar de vreme? Nu ştiu de ce unii au impresia că ele pot fi ca vinul, mai valoros odată cu învechirea. Nu, să ne rugăm să nu se apuce nimeni de îngrijirea lor, să le privim cum cu fiecare minut, oră, an care trec mai pierd din spiritul lăsat de cei care le-au construit. Şi, da, nu le vizitaţi! Trecutul trebuie să rămână îngropat, cu toţi monştrii lui, noi privim spre viitor. Haideţi să luăm cărămidă cu cărămidă din vestigii şi să facem blocuri! Cine ne opreşte?

   Iar apoi, să continuăm organizat, până dispare tot. Să facem o lume a noastră, aşa cum este ea criticată acum de cei puţini. Fac o listă mică a ceea ce nu ne mai trebuie: florile în geam, Delta Dunării, dropiile, zimbri, mănăstirile, performaţa, respectul, zâmbetul, salutul. Şi ar fi bine să creştem rezerva de gunoi. Pe spaţiile verzi, în scările de bloc, în albia de râu, pe drum, în casă, în minte. Şi neapărat, nu trebuie să zâmbim. Să urlăm, înjurăm, scuipăm, deranjăm, mâzgălim, delăsăm, importăm. Cine ne opreşte?

  

   Spun, totuşi, că mai bine aprindem lumina peste negura din mentalul comun. Să vedem frumosul, să-l păstrăm, să-l cultivăm. Să respectăm şi să învăţăm idei albastre. Să schimbăm lumea în bine. Cine ne opreşte?

A şti sau a nu şti

    Sistemul de valori personal, şi nu social, ne ghidează cursul existenţei. De multe ori comparaţia se face între important şi neimportant. Cum se face alegerea şi, mai ales, cum definim termenii? Şi oare nu pierdem, de fapt, lucruri frumoase tot comparând la nesfârşit?
   Tendinţa fiecăruia este de a acumula şi de a ieşi deasupra turmei iar pentru acest lucru acţiunile sunt în consecinţă, călcatul în picioare fiind un efect secundar des întâlnit. Disperarea multora de a-şi construi statutul social individual, menit să anuleze anonimatul închipuit, este un drum pavat cu multe regrete. Dar regretele se văd doar la capăt de drum. Se văd doar atunci când nu mai este nimic de făcut. Totdeauna funcţionează o singură regulă, fără excepţie: lucrurile, faptele, persoanele frumoase sunt descoperite doar după ce dispar. Iar lipsa frumuseţii provoacă durere.
   Fiecare dintre noi este orb. Vedem vise şi ignorăm luminile din jurul nostru. Lucrurile mărunte sunt picături de fericire, aşa cum de multe ori pot fi picături de venin. Iar veninul îl gustăm tot timpul, ridicându-l la rang de licoare. Lumina, din păcate, rămâne stinsă în mintea noastră.
   Ce este important şi ce nu? Oricare poate decide acest lucru, în sinea sa. Provocarea este că nu vom ştii niciodată dacă finalul ne va aştepta cu flori sau cu un munte de păreri de rău.