Kick-Bixeri XL

La cei aproape 50 de ani ai săi şi cele aproape 40 de filme în care şi-a căsăpit adversarii cu scheme din întoarcere şi palme cu piciorul, Jean Claude Van Damme s-a decis să urce în ring şi să lupte într-un meci de kickboxing autentic, fără trucaje şi fără menajamente.

De data aceasta însă, adversarul nu va fi necruţătorul cu tibia de titan, Tong Po. Cel care îl va înfrunta pe binecunoscutul actorul este Somluck Kamsing, un luptător thailandez de thai box care este cu 13 ani mai tânăr şi care deţine în palmares o medalie de aur obţinută la Olimpiada de la Atlanta din 1996 ca boxer amator, având peste 300 de meciuri la activ. Cu toate acestea, nu se ştie în ce măsură adversarul lui Van Damme poate face, aşa de încălzire, şpagatul pe scaune sau care este limita maximă de indivizi puşi pe scandal cu care se poate lupta în acelaşi timp, fără a fi învins.

Confruntarea va avea loc pe 4 septembrie la Las Vegas şi îi va găsi pe cei doi adversari luptându-se fără pumni căptuşiţi în cioburi pisate, motive de răzbunare, gelozii sau alte intrigi de genul acesta, menite să scoată în evidenţă latura sensibilă a bestiei dezlănţuite din ring. Lupta se va desfăşura pe durata a cinci reprize a câte două minute fiecare, reprize în care actorul de origine belgiană va avea timp suficient să primească, pe lângă deja obişnuitele aplauze, şi suite bune de lovituri după care îşi va mula faţa.

Aşadar, cum totul e pregătit, nu ne mai rămâne decât să îi urăm luptătorului de platou multă baftă şi în final să-i dăm o povaţă care face cât şase luni de antrenamente asidue sub stricta supraveghere a maestrului Xian: Jeane, vezi că nu e ca în filme.

Gothic

Fiecare picătură de sânge scursă în pământ mă salvează de mine. Eu, așa cum îmi spun astrele, devin din ce în ce mai negru, mai infect, având muzici demonice sub piele iar fiecare frunză atinsă de suflul meu ajunge țărână. Eu cu mine ducem o bătălie apocaliptică, distrugând în jur câmpuri de flori, păduri cu basme ascunse printre crengi, inorogi cu priviri de cristal. Hoarde de îngeri negri, având măști pline de mucegai, îmi  invadează porii, sorbind chimic orice strop de sudoare care îndrăznește să alunge sclavii monstrului din mine…Sunt resemnat în fața unui anotimp nuclear, menit să ardă viață și moarte, și sunt legat pe veci în temnițele ascunse din turnurile păcătoase ale unui destin plin de venin.

Fiecare picătură de sânge ajunsă pe covorul de paie din jurul meu aduce focul purificării. Îmi privesc brațele devenite cioburi, numai bune de a oferi carne haitei de lupi cenușii care mă năpădește, și încerc să caut o lacrimă pentru izbăvire. Mă lupt în continuare cu mine, în veșnicul teatru de război necreștin, sperând că Luna îmi va arăta calea unui drum către stele…Mă zbat să-mi desprind rădăcinile adânc înfipte în nisipuri mișcătoare, încerc să-mi frâng trupul în mii de părți ce pot fi luate de vânt și duse departe de chipul negru care-mi pune ceață în ochi dar nu reușesc. Implor vulturii cu ochi de sticlă de deasupra mea să-mi zmulgă suflul bucată cu bucată, eliberându-mă de mine…

Fiecare picătură de sânge pierdută în povestea scrisă de penița unui destin care nu poate fi al meu grăbește distanța către ultima filă. Încerc să păstrez literele care-mi pot oferi versurile unei melodii angelice dar, când deschid palmele, găsesc fire de nisip măcinate de furtună. Închid ochii minții, lăsându-mă condus către epilogul bătăliei cu mine și îmi las mâinile devenite cioburi să împrăștie venin peste coroanele copacilor seculari ce ascund povestiri pline de catharsis. Culeg petale de nonsensuri, crezând că pot făuri peisaje cu sens și nu reușesc să mă ridic. Sunt prins aproape de Hades, cu privirea Cerberului în coaste și obosesc cu gândul izbăvirii în ochi. Lupta cu mine nu o pot câștiga niciodată…

Încotro?

Oamenii reacţionează diferit în faţa zidurilor ridicate de gânduri, fapte sau situaţii. Unii dintre noi ne vom opri brusc, acceptând resemnaţi fiecare cărămidă a peretelui iar alţii îşi vor toci buricele degetelor până vor reuşi să treacă de partea cealaltă. Cei care vor privi tâmp către capătul de drum din faţa lor nu vor şti niciodată să vorbească, să râdă, să înveţe. Ei vor fi cei care, temându-se pentru negrul celor lăsaţi dincolo, vor fi primii înconjuraţi de umbre, gheaţă, cioburi. Întocmai ca pe cărarea de unde au venit, vor agăţa doar ceea ce îi doare, vor gusta doar clipele murdare, ignorând fiecare rază de soare care îi aşteaptă necondiţionat. Sunt oameni care nu vor îmbrăca niciodată armura unui cavaler care să conducă victorios o luptă. Singurul aliat al lor va fi mândria de a putea privi zidul, de a-l accepta şi de a trăi resemnaţi că umilinţa nu i-a atins.

Cei care se vor strădui din răsputeri să arunce în aer bariera din calea lor sunt indivizii care învaţă să fie fericiţi. Sunt oamenii care vor câştiga bătălii, vor secătui şi ultima picătură de sânge din ei pentru a putea păşi pe Lună, vor arunca orgolii, secunde moarte sau bucăţi de suflet murdar. Vor preţui fiecare clipă care le va da forţa să escaladeze stâncă după stâncă, crezând cu tărie că dincolo de crestele umede şi reci străluceşte astrul suprem.

Există lucruri care fac diferenţa între zi şi noapte, între alb şi negru. Cei care vor lupta pentru lumină, vor trăi. Restul, vor fi sclavii zeului întunecat.

Filip şi lupta dusă degeaba

Filip îmi tot spune că fiecare moment al vieţii este o luptă. Filip a început să-mi dea sfaturi, ce să spun…El, care tot crede în zâne, soare, fulgi de nea. Un căcat. Filip e doar un prost care are impresia că poate ajuta personajele de basm să redevină luminoase. Vă spun eu, nu poate ajuta pe nimeni.

Lupta, într-adevăr, există. Speranţa unui epilog cu zâmbete şi culoare rezistă, de obicei, dar mai apoi se duce naibii.  Iar Filip îmi tot spune să mă ghidez după un clişeu nenorocit, cel legat de pierderea lucrurilor frumoase. O, da! Nu-l pot contrazice. Sunt bătălii în care cred, şi tot cred, şi tot cred până realizez că alerg orbeşte pe un câmp plin cu flori de gheaţă, gol, secătuit de voinţă. Ştiu, basmele nu sunt basme cu adevărat, visele nu sunt vise iar Filip e singura certitudine. Până la urmă, e un prieten bun.

Sunt lupte pe care trebuie să le dăm singuri. Trebuie să le dăm cu noi, pentru noi, ignorând gloata sfătoasă din jur, cu armuri şi cavaleri din tablă. Filip îmi spune că le poţi râde triumfător piticilor din stomac, atunci când aceştia se agaţă cu unghiuţele lor murdare de pereţii burţii, spunându-le că fiecare zi este ultima zi. El crede că în acest caz planurile s-ar topi într-o mare de întrebări şi lacrimi mute. M-a întrebat ce aş face dacă aş şti că mâine ar fi ultima zi. Aş iubi? Aş vărsa lacrimi patetic de disperate? Aş da o fugă până pe lună? Aş tăia un porc? Aş sta? Aş mai lupta? Filip, taci!

Lupta mea este cu Filip. Îl credeam un bun prieten dar m-a dezamăgit mereu, în ciuda speranţelor mele şi a confesiunilor făcute. Calea o aleg eu. Nu destinul, nu astrele, nu evenimentele, ci eu. Dacă va fi bună sau rea, probabil mi se va rupe.

Fără violență, PISTOL CU CAPSE este o soluție!

pistol-cu-capse1 Corespondentul nostru special pe teme de război ne-a trimis de pe frontul underground ultimele vești referitoare la bătălia dintre curentul subteran muzical românesc și armata comercială a impresarilor. Informațiile au fost trimise cu greutate din zona de conflict, trimisul redacției fiind implicat la un moment dat într-un schimb de focuri direct cu una din trupele de gherilă combatante. Mircha, corespondentul nostru, a trimis o rafală de întrebări către gruparea PISTOL CU CAPSE, speriat de ambuscada în care a fost prins. Reacția a fost una pe măsură:


 

RevistaCioburi: Nu-i mai bun un pistol adevărat?

Dan: În unele cazuri da, în cazul nostru sperăm că nu.

Vlad: Nu, NICIODATĂ!!!

Adi: Ce vrei să spui, că nu suntem adevărați? Așa puteai să ne întrebi din prima de ce suntem așa praf… A nu, că praf era la altă formație…în ochi.

 

R.C.: Cine sunteți voi?

D: Patru tineri cu aspirații înalte.

V: Suntem niște băieți de București, respectiv Titan, Berceni, Dristor și…Baia Mare și mai suntem și o mare formație…

A: Un mic grup de entuziaști care au luat-o pe un drum greșit și fără nicio ieșire.

 

R.C.: De ce ne răniți urechile?

D: E simplu. Pentru că vă expuneți zgomotelor făcute de noi.

V: De ce îmi rănești tu ochii cu întrebări d-astea? Rănim urechile într-un mod plăcut, cum s’zic…tre’ să terminăm cu răutăcismele astea care nu aduc nimic și să o luăm de la capăt ca suntem ființe umane cu lacrimi și tre’ să dăm totu’, nu?

A: Ca să vă doară, să plângeți, să vă umpleți de sânge și să fiți « tru ».

 

R.C.: Aveți mai mult de o mie de fani?

D: Avem o mie de fani doar pe messenger.

V: Mă faci să râd…BINEÎNȚELES…că nuuuuu!

A: Nu cred dar avem mai mulți fani decât cântece și asta e ceea ce contează…Pe lângă următorul meci.

 

R.C.: Vă « împușcați » înainte de concerte?

D: Eu personal nu.

V: Vai, vai, vai, cum să zic, destul de rar…

A: Da dar nu așteptăm întotdeauna concertelele. Ne mai împușcăm și în timpul liber.

 

R.C.: Ce roacher s-a reîncarnat în fiecare?

D: Hmmm…În cazul meu nu știu, cam toți pe care îi admir sunt în viață deci ar fi imposibil.

V: Hmmm, eu tot îl aștept pe Bon Jovi…să se reîncarneze.

A: Nu știu cine s-a reîncarnat în mine dar nu cred că era mare om, oricum…Și bassist cu atât mai puțin.

 

R.C.: Credeți în Chuck Norris?

D: Am să cred atunci când va ști să cânte la chitară.

V: Cred în Chucky așa cum cred că va juca Dinamo vreodată în “șampion lig”, așa cum zice Giovanni!

A: Nu. Cred doar în ăia care au mâncat bataie de la el. Aia înseamnă curaj!

 

R.C: La ce intrumente v-ar fi plăcut să experimentați dacă ar fi să renuntați la cele prezente?

D: Clape sau tobe.

V: Mi-ar plăcea să știu să cânt la chitară și la voce…

A: La mistrie. Așa mi-aș da și eu glet nou în toată casa.

 

R.C.: M-ați pune la zid dacă vă zic o poantă cu voi și EMIL?

D: Nu. Te-ar pune steliștii. 🙂

V: Te-aș pune să dansezi legat la ochi, cu spatele la ZID.

A: N-are sens să te chinui…Te punem la zid oricum. Pistoale avem, chiar dacă nu suntem EMIL.

 

R.C.: V-a alergat Poliția?

D: Nu încă.

V: Pe mine unul, da.

A: Nu are de ce să mă alerge. Sunt prea lent, oricum, și mi-e lene să fug. Mă predau, dacă e.

 

R.C.: Vlad nu are încă Mercedesu’, după organizarea meciurilor de fotbal și sala de repetiții?

D: Vlad are ARO-ul în parcare, care așteaptă să fie condus.

V: Încă nu, mai trebuie să plătească CRIZE sala două luni și aia e…

A: Nu, Mercedesu’ e problemă. Trebuia să dea o raită prin Pitești când încă mai mergea combinația cu carnetele date pe nașpa.

 

R.C.: Ați trage în politicieni?

D: Nu în toți.

V: Am trage da’ cu CAPSE.

A: Nu aș trage. Cre’ că cel mai bine ar fi să-i închizi într-un buncăr, fără mâncare, fără nimic. Pe urmă faci broadcast pe net de acolo și-i privești cum ajung să se mănânce unul pe altul…Ăsta ar fi un show adevărat!

 

R.C.: Ce țară ați prefera să ne invadeze?

D: Moldova, altfel nu avem șanse să ne unim cu ei.

V: Țară, țară vrem ostași! Nu știu, probabil Armenia sau ăia deja ne-au invadat cu frații Karamian Halagian Vozganian Dartanian.

A: Nu știu…Unii care să-l urască pe Armani și pe copilu’ minune.

 

R.C.: De ce nu vă lăsați?

D: Încă nu am dat tot ce avem de dat.

V: De ce nu te-mpuști ? Cu un pistol cu capse, bineînțeles.

A: De muzică.

 

R.C.: Dați o rafală pentru cititori…

D: Cruncckkkkkkkkkkkk, smackkkkkkkkkkkkkkkk, jap jap.

V: Dau rafale după rafale pentru cine nu mă cunoaște. Doare, pentru cine mă cunoaște și știe ce-mi poate pielea. Să aștepte urmatoru’ album cu capse sau s-o ia de mână pe Cruela.

A: Îți dau ție o rafală dacă mai pui întrebări d-astea. Pe cititori doar i-aș sfătui: învățați să citiți printre rânduri, renunțați la ideea că există adevăr absolut sau muzică absolută. Faceți distincție drastică doar între ce se cântă pe chitări, bass, tobe și restul. A, și fiți optimiști și pozitivi. Noi așa suntem și uite ce bine ne merge. Dăm interviuri unui „crizat”.

 

Într-un final, identitatea combatanților a fost descoperită. Aceștia sunt : Vlad-voce, chitară, Adi-bass, Dan-chitară, Andrei-tobe. Mircha a mai aflat că aceștia activează din 2003, în București, și utilizează ca armă pincipală punk-rock-ul. Prima lor intervenție serioasă pe scena underground a fost pe 15 noiembrie 2008, odată cu lansarea albumului de debut, « Pistol cu capse ». Au bifat în palmares destule concerte și apariții la festivaluri de profil astfel încât să fie considerați un aliat de temut în lupta contra curentului de suprafață. Analizând și noi situația la rece, ne-am decis să le susținem cauza. Ca atare, luați de-aici :